Poveşti din Zăpodioare

Moto: "M-a apucat un dor de frunze, în suflet şi peste tot, că nu mai pot. Hai să căutăm una, că e vânt şi că e ceaţă. Care-o găseşte primul o să aibă noroc în viaţă."

Marin Sorescu

Când am coborât în halta Robeştilor, eram hotărâţi să urcăm Piatra Gorganelor. Era ziua cam închiondorată, chiar dacă în valea Oltului era destul soare. Străbătusem o perioadă de ploi, sosite când nu te gândeai şi acum, pripeala soarelui atât de matinală ar fi putut avea acelaşi final. Sosim cu trenul în halta Robeştilor şi intrăm pe uliţa satului de pe malul pârâului cu acelaş nume. Trecem pe lângă ultimele case, depăşim văiuga pe care intră poteca din Valea Lupului ce urcă spre poiana Prislopului, apoi ajungem în dreptul vechii cariere de piatră şi ne apropiem de locul unui drum ce venea din culmea Murgaşului, cea coborâtoare din înaltul munţilor Lotrului. Ne abatem din drum către firul apei. Era pe celălat mal drumeagul, ce urca pe coasta muntelui şi pe care l-am urmat de cum am traversat apa Robeştilor. Se chema că schimbasem dintr-odată planul excursiei din ziua aceasta. Nu mai urcam în Gorgane, acum ne îndreptam către poienile Zăpodioarei. Erau şi pe aici locuri frumoase de văzut şi drumul era cu mult mai scurt şi poate şi ferit de capriciile vremii.
Mai fusesem prin aceste locuri, nu cu prea mulţi ani în urmă, pe la începutul unei luni februarie, când zăpada stăpânea locurile şi crestele Făgăraşilor se înălţau semeţe şi albe. Ajunsesem pe aici, dintr-un capriciu al lui Ionică, altădată tovarăş de nădejde de drumeţii, care-şi propusese să-şi cumpere o casă, pe care o văzuse el pe plaiurile Zăpodioarei, către creasta muntelui. Doar că aceasta era cam dărăpănată, dar avea în schimb privelşiti măreţe către creasta Făgăraşilor şi livadă de pruni prin preajmă. Acum eram din nou prin acele locuri. Am trecut apa şi am început urcuşul dur pe drumul muntelui.
Urcam din greu, pe drumul vechi, cu fir de potecă ce părea străbătut arareori. Pe de lături pădurea cu fagi groşi şi întortochiaţi, dădea locurilor un farmec aparte.

Pe nesimţite drumul aproape că a dispărut, mai rămăsese din el doar plaiul, prin care stăruia doar o dâră de iarbă uşor îndoită de trecerea vreunui om care ştia locurile. În pajiştea înflorată de cursul anotimpului, ne-am odihnit o clipă şi ne-am scos bruma de mâncare adusă de acasă. Se auzeau împrejurul nostru ţârâituri de lăcuste vorbitoare şi câte una mai curioasă ţopăia prin preajmă.

Am plecat mai departe, am mai traversat pâlcuri de pădure şi locuri poienite.

Undeva, pe de lăturile umbrei de potecă pe care o urmăream, am zărit acoperişul unei căsoaie vechi, în care atunci, cu ceva ani înainte, intrasem să ne odihnim şi găsisem acolo o grămadă de nuci, numai bune de mâncat. Acum acoperişul stătea cam într-o parte şi casa stătea să-şi deie duhul. Ceva mai departe, într-o viroagă, umezită de apa ce venea din adâncuri, cineva pusese o ţeavă, din care acum susura izvorul de care aveai nevoie. Mai departe, până a ajunge aproape de pădurea ce străjuia culmea la care vroiam să ajungem, am pătruns în poiana mare a Zăpodioarelor, care adăpostea casa la care ajunsesem într-unul din anii care trecuseră. De undeva răzbătea lătratul unui câine şi curând am zărit un pâlc de capre care păşteau iarba mare din plai şi câte una se mai căţăra în câte un copac, dornică de frunză verde. Ceva mai sus, un fir de fum dintr-un foc deabia încropit, dinspre casa pe care o ştiam, încerca să se ridice spre cer. Către acolo ne-am îndreptat şi când ne-am apropiat câinii care însoţeau turma singuratecă, au năvălit către noi. Noroc cu băietanul care însoţea caprele, de ne-a scos din furia câinilor. Era un băieţandru de vreo 12-14 ani şi focul şi-l aprinsese chiar lângă casa pe care o căutam. Ne-am luat la vorbă cu el. La focul cu fum amăgitor, am stat la taclale. Era acolo singur şi aşa mai rămânea încă două săptămâni. Nu, nu stătea în casa ştiută şi care acum avea acoperişul prăbuşit, ci într-un adăpost ceva mai breaz, cu acoperiş roşu, ceva mai sus şi în care se adăpostea peste noapte, cu turma prin preajmă.

I-am dat şi noi ce mai aveam prin traistă şi am mai aflat câte ceva despre locurile în care ajunsesem. Se chema locul „ La Budulău ” şi poienile din preajmă erau ale „Zăpodioarelor”. Casa din spatele nostru fusese a unui învăţător care venea aici să se odihnească şi avusese parte şi de vremuri mai bune. Din vremurile acelea, întreg rămăsese doar cireşul cu fructe aflate acum la pârgul lor şi din care şi băietanul se mai înfrupta. Noi ştiam că învăţătorul se numea Popescu, dar băietanul o ţinea pe-a lui, că s-ar fi numit....Emil Gârleanu.

Dar poate el, din Robeştii care-l şcolise, îşi mai amintea doar numele celui cu gâze şi necuvântătoare şi învăţătorii doar numele ăsta puteau să-l aibă.
Când am plecat de lângă copil, ne-am îndreptat pe acolo pe unde arăta degetul lui împuns către pădurea deasă. Am găsit repede poteca şi până a ajunge în cea mare, care venea dinspre plaiul Murgaşului, am străbătut umbrarul copacilor şi postate zdravene de ferigă.

Am făcut până sus în creastă ceva mai mult de ¼ oră. Acum nu ne mai rămânea decât să coborâm pe drumul, încă vizibil, deşi pe alocuri, prin iarba mare a plaiului, aproape că îşi pierdea conturul. Era şi acest drum, unul construit încă din primul război mondial şi istoria lui ascundea bătălii mari, unele pierdute, altele câştigate, alternativ de cele două forţe care se înfruntau.

Noi am continuat coborârea şi în lungul crestei parcurse apăreau locuri şi înfăţişări pe care în alte împrejurări când coborâsem pe aici, nici nu le luasem în seamă. Într-un loc am zărit casa şi focul lângă care lăsasem copilul şi hăulitul nostru şi-a găsit răspuns în glasul lui, devenit aproape bărbătesc.

În altul, grupuri de mesteceni luminau pădurea şi unul dintre ei, scofâlcit de bătrâneţe, părea patriarhul celor tineri.

Apoi fagii groşi rămaşi în picioare, păreau că zămisliseră lăstarele tinere care-i înconjurau, prin care pădurea se regenera. Şi mai departe au apărut mulţime de nuci, răspândiţi pe marginea potecii noastre. Aveau nuci multe şi poate ăsta era semnul că iarna ce va urma o să fie grea, iar frunzele lor răspândeau aroma din cheseaua cu dulceaţa bunicii, adusă din grădina vacanţelor copilăriei.

Eram de vreo oră în creastă şi după ceva coborâşuri mai repezi, am ajuns la livezi de pruni înconjurate de garduri primitive şi vechi de când lumea. Erau acestea semnul că aici drumurile se despart. Drept înainte am fi ajuns pe coasta dealului care ne-ar fi condus la Balota. Noi însă ne-am abătut la stânga, îndreptându-ne spre satul din care plecasem dimineaţa. Ne-au întovărăşit grădinile oamenilor, păzite de câinii guralivi. Până la uliţa pe care o părăsisem dimineaţa, deabia dacă am făcut ½ oră. Eram din nou în sat, în faţa bisericii – monument. Când am intrat înăuntrul ei, am descoperit un aşezământ bisericesc cu înfăţişarea cea veche a altora. Cu ziduri groase, cu pridvorul cu stâlpi groşi, pronaos şi naos şi înăuntru cu piatră funerară. Picturile erau înnegrite de fumul lumânărilor, dar după cum ne-a spus băiatul care apăruse lângă noi, specialişti veniţi să identifice posibilităţile de restaurare, spuseseră că acestora li se putea reda strălucirea de odinioară. Biserica însăşi era în curs de restaurare şi băiatul era dintre cei ce lucrau tocmai la aşa ceva. Doar anul construirii nu ni l-a putut spune şi doar ni l-a arătat înscris pe peretele de afară, deasupra unui brâu şi era 1817.
Şi iată-ne din nou în halta amărâtă a Robeştilor. Aceeaşi clădire mică, cu ochi întunecaţi, privindu-te din zidurile fără ferestre, învechite de vreme şi de oameni. Pe peron, o umbră de femeie, aplecată sub greutatea pe care-o purta în mână. Ne-am apropiat unii de alţii, că prea era îngust locul în care eram.

„Poate mă ajutaţi să urc în tren cu povara asta ”. Aşa a început, mai mult monologul bătrânei. Ne-am aşezat toţi trei pe nişte lespezi întruchipând băncile unei săli de aşteptare închipuite. Am întrebat-o pe femeie cam câţi ani are şi oftând parcă, a răspuns că trecuse de multişoară vreme de cei 80 de care-şi amintea. „ Mă duc acasă, la Balota; îi spunea odată de mult, Sărăcineşti, că prea era săracă lumea; până când a venit unul şi i-a zis Balota, să nu se sperie cei ce ne trec pragul; acum sunt telefoane mobile - uitându-se la femeia din faţă care sporovăia fără răgaz în faţa ei; dar deunăzi, o bătrână, cu nepoţi prin Canada, nici n-a vrut să se atingă de telefonul care suna tocmai de acolo, de departe, că doar tot degeaba era, că tot nu auzea; uite, pe malul celălalt al Oltului, caselor ălea risipite, le spuneam capitala Pătârlagelor; acum atunci când mai moare câte unul, rămâne casa goală şi până la urmă n-o să mai fie nimeni pe acolo; pe gruiul ăla de sus, urcam când eram copii, să punem mâna pe cer, şi dincolo, după creasta din faţă era bâlci mare; când eram tânără am fost şi eu pe Zăpodioare; am urcat şi la Gorgane, în poiana Prislopului; acolo unde aţi fost dumneavoastră era casa unui învăţător, unul Popescu, dar noi îi spuneam Popelcă; aşa e, pârâul Balotei a venit odată mare, de i-a luat casa unuia, de vroia să ne facă să ne schimbăm credinţa; avea cărţi multe şi ne tot îmbia cu scrierile din ele; şi când a venit ploaia aia mare, s-a umflat apa, de i-a luat casa la vale cu cărţi cu tot şi de nu era fiică-sa, să-i spună să iasă afară, îl lua şi pe el ”. Şi până la urmă a sosit şi trenul şi femeia s-a îndreptat către el, îndoită de griji şi bătrâneţe, de deabia ajungea la prima treaptă a vagonului. Ajutată, până la urmă, a urcat şi i-am pierdut urma. Doar la Balota am mai zărit-o odată, când cel care o aştepta, a luat-o mai mult în braţe şi a coborât-o la casa ei, pe pământul care o aştepta.
Noi ne-am continuat drumul în trenul care se strecura pe malul Oltului şi când am ajuns acasă, oraşul ne-a primit cu soare mult şi arşiţa asfaltului şi din ziua aceea, nu ne-au mai rămas decât amintirile.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez