Basmaua de nori

Moto: Nu pot să trec nimănui
Desaga asta cu stele.
Marin Sorescu

Plănuisem de mult excursia din Bucegi, pe valea Gaura. Auzisem atâtea despre frumuseţile ce te întâmpină pe valea asta, în drumul ei spre vârful Omului. Prieteni buni, îmi vorbiseră despre minunile florale ale văii, dar şi despre cele strecurate printre stâncile haotic aruncate în drumul prin căldările glaciare. Din Bran şi până spre crestele înalte ale Bucegilor, era cale lungă şi speram, nu numai să o parcurg cu bine, dar să mă bucur de tot ce-mi oferea muntele prin aceste locuri.
Am căutat îndelung spaţiul meteo favorabil, care să-mi permită să urc nestingherit prin aceste locuri. Printre zilele cu ploi multe, ba chiar şi furtuni, am prins, credeam eu, zilele bune. Nu eram decât doi tovarăşi de drumeţie, atunci când am coborât în Bran,

odată cu primii stropi de ploaie, de care nu ne-am prea bucurat. Am ajuns repede la bariera de pe valea Porţii, dincolo de Podul Oprişului. Am plecat încrezători în steaua noastră norocoasă, cu care aranjasem înainte să ne trimită în cale vremea cea bună. Numai că odată ajunşi la ramificaţia traseelor de pe văi, a Ciubotei şi a Gaurei, a început şi ploaia. Una mocănească, cu nori compacţi deasupra. Am căutat un adăpost şi l-am găsit ceva mai sus şi am tot aşteptat să se descarce norii şi să vedem din nou cerul senin. Cum aşa ceva nu s-a întâmplat, am luat-o înapoi, gândindu-ne la spectrul eşecului iminent. Am gândit că vom găsi o pensiune în cale, care să ne dea prilejul să ne încercăm norocul a doua zi şi care să fie şi pe măsura buzunarelor noastre. Şi cam aşa s-a întâmplat, doar că pensiunea găsită a fost chiar în Bran. În după amiaza zilei cerul s-a luminat, creasta munţilor era limpede până sus şi parcă ne-a părut rău că ne-am întors din drum.

Dar ne-am odihnit bine şi cînd au dat zorile eram pe drum. La ora 6 dimineaţa, am ajuns la răscrucea traseelor. Eram acum în drumul pe care ni-l dorisem. Crucea roşie ne întovărăşea pe poteca ce părea puţin umblată şi poate de aceea era cam înierbată. Nici semnele nu erau prea dese, dar şi poteca era una singură. Cerul era senin şi norii fum de ţigară, care ar fi putut vesti vreme schimbătoare, nu se vedeau pe cer. Urcam mereu şi ne bucuram de ziua frumoasă. Prin pădure drumul era unul cu care eram obişnuiţi. Printre fagi la început, apoi printre brazii înalţi, prin rariştea cărora mai zăream crestele înalte, uneori prin ochiuri de poiană, urcam mereu. Am întâlnit în cale un şipot, apoi o cruce stingheră a unui octogenar, sfârşit poate prin aceste locuri. Avea pe ea un epitaf scurt „ a iubit muntele ”. Mai departe poteca a părut că începe să coboare, apoi a urmat un urcuş scurt şi am ajuns în poiana „La Poliţie”. Un indicator cu timpul de coborâre, 3 ½ ore – cam lung ni s-a părut nouă, că doar mai puţin făcusem noi la urcare -, un altul care indica drumul până la izvor şi calea noastră continua într-un coborâş noroit de vitele mari care-l foloseau des. Eram în drumul spre stână. Cum nu mai fusesem niciodată pe aici şi descrieri minuţioase nu găsisem decât în monografia Bucegilor a lui Emilian Cristea, m-am străduit să identific pe traseu denumirile cuprinse acolo şi poate că le-am aflat locul fiecăruia. Am coborât mult, ni s-a părut, apoi am urcat către o strungă pietroasă, după care poteca a urmat un palier scurt. Nu prea departe auzeam lovituri de topor ce veneau de la stână. Am ajuns într-un ochi de poiană – Poiana dintre Văi -, cu oarecare marcaje adiacente, dar nu la asta ne stătea grija. Curând am ajuns în preajma stânei din Gaura, căţărată pe deal şi de acolo au şi venit către noi niscaiva câini. Noi ne-am găsit locul de popas după o stâncă ieşită în cale, nu departe de malul pietros al firului de apă al Gaurei. Trecuseră 3 ½ ore de când părăsisem drumul forestier. Aici am făcut popasul cel mare şi altul la fel n-am mai avut până am ajuns la cabana de pe vârful Omu.

Când am plecat mai departe, trecuseră 4 ore de la începutul traseului.

Scurtă vreme am urmat calea pe marginile pârâului, trecând de pe un mal pe celălalt. Pe un copac, o săgeata ne arăta drumul lung de 100m, până la cascada Moara Dracului şi nu puteam, să ratăm prilejul de a o vedea.

Apoi de aici încolo drumul a început să urce din greu, prin locuri cu mult grohotiş şi când am ajuns oarecum sus, a trebuit să străbatem un drum de brână, până am traversat din nou apa pârâului, devenit acum mai firav. Eram deasupra Frunţii Căţunaşului. Într-un ochi de lumină, am trecut pe malul celălalt, urcând din greu, poteca strecurându-se printre stânci mari.

Grohotişurile de pe malul celălalt, de sub Gălbinările Gaurei, dominau peisajul. Noi ne strecurăm mai departe pe sub pereţii Guţanului, la înălţimile cărora deabia de ne putem uita. Curând am ajuns într-un loc unde trebuia să urci pe stânci aproape lucii şi pe sub un perete oarecum surplombat. Până a ajunge pe stâncile de care puteai să te agăţi, trebuia să urci un prag înalt, la care piciorul ajungea cu greutate. Dacă făceai pasul, aveai cum să te ajuţi de cablul fixat în stâncă. Eram pe Fruntea Căţunaşului. M-a ajutat Ionică, mi-a luat rucsacul şi aşa am izbutit să mă ridic pe stâncă şi mai departe, sprijinindu-mă de prizele din cale şi ajutându-mă de cablul cam vechi, dar totuşi util, am depăşit primele greutăţi ale traseului. Mai erau şi altele, tot aşa şi tot cu cablul ajutător. Când am sfârşit urcuşul dificil de până atunci, am simţit nevoia să-mi trag sufletul.

Şi pe mai departe, tot cu grijă a trebuit să mergem. Într-alt loc a trebuit să trecem printre doi pereţi apropiaţi, de deabia puteai să te strecori cu rucsacul în spate, iar jos, talpa bocancului, cu greu îşi găsea loc de sprijin. Peste tot jnepeni, care te mângâiau cu crengile sale, stânci uriaşe, trecători pe care nu le bănuiai şi firul de potecă vizibil doar când întâlneai câte un ochi de poiană stingheră, cât permitea panta înclinată a acestor locuri. Am traversat firul văii, am urcat din nou printre alte stâncării şi când îmi mai ridicam ochii, mă întrebam când voi ajunge în despicătura de sus a muntelui, pe unde se vedea cerul şi un stâlp de marcaj. Se vedea cerul, dar nu mai era atât de senin, cum îl lăsasem în poiana cu stână şi norii îl acopereau din ce în ce mai mult.

Când mai aveam puţin până a ieşi la şesul ultimei căldări a văii, întâlnim un cioban care cobora. Îl întreb cam cât mai facem până la cabană şi uitându-se sceptic la mine, îmi spune că până acolo mai fac vreo două ore. Un pic mai departe, o săgeată indicatoare ne spune că mai avem de mers 2 ½ ore. Era ora 12 şi de când începusem treasul, trecuseră 6 ore. Traversăm de câteva ori firul sec al văii, pe jos cu înfăţişarea unui mozaic veneţian bine şlefuit de torenţii apăruţi când şi când şi însfârşit ajungem la capătul de jos al ultimei căldări. Acum eram pe plaiul întins al ultimei dintre cele străbătute. În lungul căldării, un fir ce părea pământos - dar noi ştiam că stânci erau presărate peste tot -, arăta locul în care ploile cele mari şi topirea zăpezilor, şlefuia mozaicurile întâlnite mai înainte. Unduia poteca, puţin pe coasta din stânga văii cum urcam. Am mai trecut şi vreo două clinuri ale muntelui, cu urcuşuri modeste, acum, după cele ce le străbătusem până atunci. În vale, o pată de culori amestecate, adunate într-un acoperiş, întruchipa locul stânei de sterpe, de la care până la noi, au ajuns câţiva dintre dulăii acesteia. I-am potolit repede, sacrificând pâinea pe care o aveam. Doar unul s-a mai ţinut câtăva vreme după noi, până când s-a convins că nu mai are ce căpăta.
În zare, sus pe creştetul muntelui, de părea că nu vom ajunge niciodată acolo, se zărea din când în când, silueta cabanei de la Omu. Şi aceasta acoperită adeseori de valul de ceaţă care o mai ascundea. Până acolo trebuia să ajungem. Dar până atunci ne-a întâmpinat ultimul clin de munte, ce trebuia urcat pe poteca şerpuitoare, închipuită prin grohotişul scos la iveală de paşii oamenilor. Am ajuns mai repede decât credeam, sus, în Curmătura Hornurilor, acolo de unde adâncul acestora te arunca repede în căldarea Mălăeştilor. În stânga locului în care ajunsesem, domina înaltul vârf al Scării, către care poteca bine conturată, urca alene. Acolo ne-am întâlnit cu doi tineri, a căror naţionalitate până la urmă tot n-am descifrat-o. Vroiau să coboare spre Bran şi nu se dumireau pe care potecă trebuie să o apuce. Era trecut de ora 13 şi cerul nu prevestea nimic bun. Le-am dat oarecari sfaturi, cât ne pricepeam, îndrumându-i mai ales să coboare prin Ciubotea, dar după ce ne-am îndepărtat, au coborât spre valea Gaura. Noi ne-am continuat drumul către cabana Omu, acum urcând uşor, pe poteca bine conturată. Nici teamă de ceaţa care mai străbătea culmea înaltă nu ne deranja. Când am ajuns la cabană, de la săgeata indicatoare amintită, trecuseră exact 2 ½ ore. M-a bătut gândul din nou, că indicaţia întâlnită jos, la începutul traseului, „ 5 ore până la cabană ”, era cam extravagantă, chiar dacă ritmul meu mai bătrânesc, făcuse până aici 8 ½ ore.

Erau oameni puţini la cabană şi liniştea domina locurile.

Câtăva vreme am zăbovit în cabană, revenindu-ne cât de cât după efortul făcut. Ne-am ocupat locurile indicate de fetele „cabaniere”, care ne-au arătat cam unde aveam să dormim. Aveam în priciuri locuri cam de 50-60cm fiecare şi în fugă ne-au aruncat avertismentul, că dacă ocupăm şi alt loc decât cel arătat, aveam să îl plătim şi pe acesta şi aşa cam scump, faţă de cât ne aşteptam cel puţin. Apoi am mai ieşit pe afară, să privim locurile cam întunecate.

Către Bucşoiu, Bucura, către Coştila şi câte mai aveam de privit de pe platforma cabanei. Către apusul soarelui, altfel unul deosebit, vântul a împrăştiat valurile succesive de ceaţă, dar după cum arătau norii, nu ne aşteptam la nimic bun a doua zi.

Ionică se-ntoarce de pe unde hălăduise şi sceptic şi spune că afară e atât de frig că doar ninsoarea mai lipseşte. Peste noaptea chinuită, în locul îngust pe care-l aveam la dispoziţie, doar luna plină de afară, strecurată prin perdeaua de nori, aruncând lumină nocturnă peste vârfuri şi luminând fereastra, ne-a mai îndulcit somnul zbuciumat şi temerile pentru a doua zi.
Ne-am sculat dis-de-dimineaţă. Ne-am luat repede lucrurile adunate încă de cu seară, ne-am făcut patul şi am ieşit afară.

Era ceaţă deasă de nu vedeai stânca din faţa cabanei, bătea vântul şi mai era şi frig. Cam aşa a început coborârea către valea Cerbului. Noroc cu poteca largă, ce părea că ne va scoate din încurcătură. Cât priveşte marcajele, acum, la înălţimea de la care plecasem, păreau şi rare şi cam şterse. Am mers câtăva vreme, până când am simţit că pe cer se petrece ceva. Roata mare a soarelui, se străduia să spargă norii. Ceaţa s-a mai zvârcolit ceva timp, dar o simţeam că va ceda în curând.

Acum sub noi, în adâncul văii către care ne îndreptam, locurile începeau să sclipească sub razele soarelui. Către crestele de unde veneam ceţurile deveneau călătoare şi curând semeţia stâncăriilor dinspre Obârşie şi Coştila, le-am putut admira frumuseţea strălucitoare. Pe plaiul verde dinspre Obârşia, turma din bordeiul din valea Cerbului ieşise la păscut.

Alt cârd ne-a ieşit înainte şi am mai avut vreme să schimbăm câteva vorbe cu ciobanul care îl întovărăşea. Când am ajuns în dreptul bordeiului, după serpentinele multe, desfăşurate pe coasta muntelui, am început coborîrea către firul văii. Şi chiar dacă poteca s-a mai plimbat de pe o coastă pe cealaltă, coborâşul a devenit mai repede. Până atunci în faţă avusesem minunăţia abruptului Obârşiei şi înălţimea Coştilei. Acum, deasupra coastei pe care o părăsisem, din păienjenişul ceţii care se risipea, apăreau „dinţii ” Morarului, spectaculoşi ca întotdeauna.

Apoi ne-am prăvălit în adâncul văii, la întâlnirea cu alte frumuseţi ale locurilor. Clăi de piatră cu poalele împădurite şi vârful aruncat către cer. Canioane spectaculose, înguste, unul dintre ele cu un bolovan imens, prăbuşit de cine ştie unde şi încoţopenit între malurile sale. O capră neagră ieşită la păscut, singuratecă – poate-şi pierduse iedul -, privea agale către noi.

Mai jos, mai către pădurea în care am intrat pe nesimţite, pe poteca îngustă, am întâlnit un om, cu părul poate mai alb decât al meu şi care ne-a aruncat în fugă, definţia potecii pe care eram: ăsta este drumul expres către Omu !. Mai jos un tinerel urca repejor către culmi şi ne-a întrebat într-o doară, cam cât mai face până sus. Ceva mai jos ne-am strecurat printr-o strungă, ca o potcoavă, un tunel al timpului, prin care deabia de ne-am putut strecura.

Apoi pădurea a pus stăpânire pe drumul nostru, presărat cu stânci acoperite de muşchiul îmbătrânit pe ele.
După ce am trecut de poiana Fânului, poteca de până acum s-a transformat în drum lat. Vreo două coborâşuri şi tot atâtea urcuşuri şi până la urmă ne-am angajat într-un drum de uzură, plăcut, prin pădure, pe lângă un izvor şi la sfârşit la drumul ce ducea din Buşteni către Gura Dihamului. Se făcuse târziu pentru trenul pe care doream să-l prindem şi dacă nu ne-ar fi ajuns din urmă tractorul-tramvai, cu cele două vagoane după el, care să ne lase direct la gară, cine ştie cât am mai fi aşteptat după alte legături neprielnice şi cât am mai fi moţăit prin gări. Am ajuns numai bine la gară şi după zilele frumoase petrecute în munţii Bucegi, cei plini de surprize, am ajuns cu bine acasă.
06-08.07.2009

Text: Dinu Boghez

Foto: Ion Lera