Liniştea se rotunjeşte albastră

Moto: Dăinuie un suflet în adieri
fără azi,
fără ieri.
Lucian Blaga

În anii studenţiei mai fusesem prin munţii de dincolo de Bucegi, fără să ştiu prea bine pe unde umblam. Mai ştiu doar că am trecut pe la cabanele Gârbova şi Susai şi într-una din ele chiar am dormit. A fost o alergătură continuă, cam fără cap, mi se pare mie acum şi asta pentru că până la urma am trecut şi pe la Trei Brazi, înainte de a ne întoarce la îndeletnicirile noastre studenţeşti. Cum prin munţii aceştia trecusem în fugă şi oricum noaptea, nici nu reţinusem ceva important. Să fiu sincer şi acum aveam o oarecare reţinere, când la propunerea Florianei, am hotărât să intru din nou pe cărările acestor munţi.
În zori, ieşim din blocul încă încins de căldura toridă a nopţii, care nu mă lăsase să dorm mai deloc. Ajungem la Gara de Nord şi trenul trece repede prin treptele temperaturilor de vară, aducându-ne printre liniile parcă părăsite ale gării din Azuga. De la temperaturile înăbuşitoare ale Bucureştiului, aici ni se pare un pic răcoare. Străbatem strada încă adormită a oraşului, în drum către pârtia Sorica. Pe măsură ce ne apropiem de locul „îmbarcării” către înălţimi, staţia de pornire a tele-gondolei, oraşul îşi schimbă înfăţişarea. Apar pensiunile, hotelurile chiar, unele gata mai demult, altele deabia în construcţie şi mai toate colorate cu dărnicie. Telegondola nu funcţionează încă, dar se pregăteşte de plecare şi noi avem timp să ne şi odihnim puţin după drumul făcut până aici. Curând suntem anunţaţi să ne pregătim şi urcaţi în cabină, începem să simţim aerul înălţimilor, odată cu apariţia marelui abrupt al Bucegilor. Şi nu ne dezlipim ochii de el nici după ce ajungem la capătul urcuşului. Suntem aici, ajunşi la capătul drumului, într-un loc aproape pustiu, lipsit de pădurea străbătută până atunci. Parafrazând, suntem parcă pe Mont Ventoux, ajunşi în peisajul aproape selenar, asemănător oarecum, al marii curse cicliste. Doar verdeaţa locurilor şi imaginile Bucegilor dăruite nouă în ziua frumoasă de vară senină, ne aduc cu picoarele pe pământul drumeagului despărţitor dintre crestele Baiului şi cele ale Neamţului, către care ne îndreptăm.

Câtăva vreme ne ţintuim privirile pe abruptul Bucegilor şi cum de puţină vreme străbătusem oarecari văi de abrupt, încercăm să descifrăm locurile frumoase prin care fusesem. Valea Cerbului este cea pe care o urmărim mai ales şi până la urmă cădem de acord asupra locului în care se află.
Începem urcuşul în lungul unui vechi drum de care.

Plaiul golaş, colorat cu verdele pur al păşunilor bine udate de ploile de până acum, nu lasă privirilor niciun punct de reper. Doar pe panta înaltă pe sub care trecem, un brad uscat stă în calea vânturilor. Suntem pe sub vârful Urechea şi ceva mai încolo, părăsim drumul urmat până acum şi ne abatem la stânga, pe o potecă ce urcă spre vârful Cazacu. Pe plaiurile întinse, sunt numeroase puncte albe, cînd adunate, când împrăştiate.

Turmele risipite pe plaiurile înverzite, parcă mai numeroase decât în alte locuri, însufleţesc muntele. Doar hămăitul câinilor ne mai stârnesc oarecari îngrijorări. Urcăm alene până în vârful Cazacu, străjuit de o cruce oarecum spaţială, cu largi privelişti către locurile către care ne îndreptam.

În valea adâncă, un drum coborâtor pare a se îndrepta către stâna de sub vârful Ceauşoaiei. Mult mai departe, apare stâna cea mare a Unghiei, care tocmai îşi trimitea turmele spre plai.

Noi coborâm până în şaua adâncă de sub vârful Ceauşoaiei, de unde mai departe nu urmărim drumul ocolitor, ci urcăm direct panta muntelui, pe care pare a fi o potecă.

Când ajungem sus, pe vârful înalt, suntem siguri că am ajuns pe culmea Petru-Orjogoaia.

Petru, pentru că tocmai trecem curând pe sub vârful cu acest nume şi Orjogoaia, cu un vârf ceva mai puţin înalt, coboară undeva, către valea Doftanei. Noi iară coborâm, pe poteca largă şi undeva prin preajmă găsim şi un lac mărişor, cu apa adunată din ploi şi zăpezile duse de nu prea multă vreme.

Drumul ne conduce spre o muchie prelungă numai bună de o odihnă ceva mai consistentă după atâtea urcuşuri solicitante.

Numai că de după ea, apare o turmă, aşezată la odihna amiezii. Suntem încă departe şi câinii vizibili, aşezaţi în preajma ei, ne cam îngrijorează. Câtă vreme nu suntem în bătaia mirosului cânilor nu suntem îngrijoraţi, dar dacă depăşim locurile şi ciobanul nu-i prea stăpâneşte, mie unul, păţit prin alte părţi, începe să-mi fie teamă. Aşa că începem un ocoliş lung, coborând destul faţă de creasta în care se odihneşte turma şi când ne vine bine începem urcuşul către vârful din faţă. Ne mai incomodează iarba mare a locurilor, dar aşa câinii nu ne simt şi când o fac, suntem sus, pe coama depărtată binişor de locul turmei. Şi aşa câinii tot ne latră, ba se mai şi reped către noi, dar se potolesc repede şi ciobanul trezit din amorţeală, pare a-i stăpâni. Urcăm din greu panta şi soarele dogoreşte zdravăn şi parcă nu mai ajungem. Până la urmă am ajuns pe un umăr al muntelui şi aici hotărâm să ne odihnim şi să scrutăm depărtările. Încep să se vadă ceva din înălţimile Ciucaşului şi linia prelungă a Grohotişului, iar din munţii în care eram, o coamă prelungă, înaltă şi depărtată.
Am mai fi vrut să mergem până pe vârful Neamţului şi pe toată creasta înaltă de până acolo şi poate şi mai departe, dar ziua noastră de munte trebuia să se sfârşească. Câtăva vreme am zăbovit pe culmea înaltă, cucerită după urcuşul ultim, prelung, de până acum. Ne-am aruncat privirile către vârfurile înalte încă depărtate şi siluetelor lor, binişor săltate pe linia orizontului, le-am făcut promisiunea revenirii grabnice.

Aici, pe umărul muntelui pe care ajunsesem, marea piramidă abătută stingher din culmea munţilor, Unghia Mare – 1885m -, străjuia şaua adâncă pe care trebuia să o străbatem în drumul coborârii. Am făcut aici un popas, privind cu nesaţ locurile din urmă străbătute parcă prea repede şi rememorând gândurile stârnite de frumuseţile întâlnite în cale. Către vârful Rusu – 1907m -, primul îndrăzneţ al acestui prag alpin, a ţinut Floriana să-i urce panta apropiată.

Mai domol, am apucat pe coasta vârfului amintit, străbătând locurile cu iarbă mare, parcă neumblate de când lumea. Împletindu-mi paşii prin încâlcişurile locurilor, cu flori modeste risipite peste tot locul, am dibuit cu piciorul urma unei poteci, cu bătuceala celor străbătute amar de vreme. Acum muntele îşi recucerise teritoriul şi doar amintirea potecii mai stătea agăţată de coasta muntelui. Am ajuns repede pe creasta şeii către care mă îndreptam, stăpânită pe alocuri de urme de stânci sfărâmate de calea vânturilor năpraznice. Şi acum pe aici mai dăinuiau palele vântului care stăpânise muntele mai toată ziua. Din spate venea şi Floriana şi împreună am început coborîrea.
Ajunşi în şaua dintre vârful Rusu şi cel al Unghiei Mari, privim către adâncul văii pe care trebuie să o coborâm. Dinspre stâna acestor locuri, turma înşirată pe potecă într-un „mono-oaie” prelung, urcă la păşunatul după amiezii. N-avem încotro, coborâşul ne scoate în calea turmei, care sigur are şi dulăii ei. Prin pajiştea cu ierburi mari, coborâm mereu. Apar şi primii brăduţi, răzleţi, risipiţi ici-colo pe coasta muntelui. Până la noi ajung oarecari lătrături ale câinilor care ne-au şi simţit. Turma cealaltă izbutisem să o ocolim, dar pe asta nu aveam cum să o evităm. Apar hăţaşele oilor urcate către păşunile înalte. Pe ele le urmăm şi noi, încercând să coborâm mereu. Hăţaşele se adună ’ntr-o potecă şi noi pe acolo o luăm.

Când suntem aproape de bătaia câinilor, scoatem un chiot către ciobani şi rugămintea strigată de pe coasta muntelui, să-şi ţină câinii până trecem. Unul negru mai ales, le pricinueşte ciobanilor oarecare teamă şi-l prind de juvăţ. Pe altul mai depărtat îl strigă dojenitor „stai binişor Cătăline”. Mai schimbăm câteva vorbe, ne îndrumă către izvorul rece de la începutul potecii din ce în ce mai largă şi iată-ne din nou singuri. O vreme urnărim firul izvorului, pe care ciobanii şi l-au coborât spre stână şi când ne despărţim de el, ne îndreptăm spre un promontoriu pe care pasc unele din vacile stânei aflată mult în stânga noastră. Câteva fotografii făcute locului şi patrupedelor cele mari, din care vedeta aleasă de Floriana pare a fi cea cu codul 4861.

De unde am ajuns, vedem clar cum poteca coborâtoare intră în pădure, fără să trebuiască să ne abatem pe la stână. Departe de stână, unul din câinii acesteia, poate sătul de sudălmile îndurate, stă singuratec sub un brad. Vine alintându-şi coada şi aproape gudurându-se pe lângă noi. Mai avem nişte chec pe care i-l dăm în întregime şi dispare într-o clipită. Ce-i ajungea bietului cele câteva boţuri de mămăligă căpătate de la stână !.

Am intrat repede pe poteca umbroasă şi prin multe locuri chiar noroioasă.

Coborâm repede şi curând ajungem la capătul drumului forestier de pe valea Azugăi. O baie sumară, cât să ne răcorim un pic şi când ne pregăteam să pornim la drum, un bâzâit de maşină ajunge până la noi. Privim spre locul în care ajunsese o bâtrâna Dacie 1300. Unii dintre cei ajunşi aici se îndreaptă spre poteca pe care tocmai o coborâsem. Alţii rămân pe loc. „Hai repede Floriana, că avem cu ce coborî”. Şi aşa a fost şi până în Azuga ne-a fost drumul uşor şi gândeam că am ajuns numai bine să prindem acceleratul care trebuia să treacă cam la ora aceea. Doar că nu a fost să fie aşa, pentru că trenul până la urmă a avut o întârziere de mai bine de două ore, aşa încât acasă am ajuns putin înaintea miezului nopţii.
Dar şi aşa a fost bine, pentru că ziua frumoasă, petrecută prin locurile acestea inedite, ne-a dat liniştea zărilor albastre şi dorul înălţimilor pe care încă nu ajunsesem.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez