Drumuri prin muntii Baiului

Moto:
Colo prin mărăcinişul dintre râpi şi ultimul crâng,
Toamna, iapă roaibă, paşte scărpinându-şi coama, lung.
Serghei Esenin

Ninsese demult prin munţi, pe la sfârşitul lui octombrie, când toamna era mai frumoasă ca nicicând şi dintotdeauna. Se dusese repede zăpada, tot aşa cum venise. Acum, la începutul lui decembrie, în ajunul sfântului Nicolae, coastele munţilor înalţi, rămăseseră ochiţi de petice albe şi doar crestele cele înalte mai erau înfofolite cu strat gros de nea. Plaiurile întinse ale Baiului, cu repezoi mult către necunoscutul văilor adânci, speram să le găsim doar îngălbenite de toamna care le părăsise cu nu prea multă vreme în urmă şi noi tocmai de aceea plecasem către ei.
Dimineaţa devreme, ieşim în Bucureştiul stăpânit de luminile nopţii, străbătut doar de fâşâitul mai rar al zănaticelor ce răspândeau miros de benzină şi de paşii grăbiţi ai vreunui om, către cine ştie ce loc de muncă îndepărtat.
Cu rucsacii în spate, traversăm repede bulevardul şi intrăm în staţia de metrou, unde primul tren al dimineţii, aştepta să-şi înceapă munca de-o zi întregă. Ajungem repede la gară şi pornim către valea Prahovei, când noaptea se îngâna cu ziua. Am coborât în gara Azugăi, i-am traversat liniile înierbate, parcă aproape părăsite şi am intrat în lungul străzii bătrâne, cu puţine urme de înnoire. Doar când ne-am apropiat de capătul ei, cel dinspre telegondola pârtiei Sorica, mulţimea pensiunilor şi hotelurilor terminate şi altora ce doar se construiau, ne-au arătat zbuciumul zilelor de iarnă ce se apropiau. Unele din ele, din vară de când mai trecusem pe aici, aproape se terminaseră şi işi arătau forme arhitectonice interesante. Dar prin preajmă, locurile erau noroite şi pline de resturi de materiale şi străbaterea lor nu a fost deloc îmbietoare.
La capătul de jos al telegondolei, locurilor erau stăpânite doar de liniştea dimineţii. Ne-am aşezat la una din mesele de afară al restaurantului încă închis. Ne-am luat micul dejun şi l-am mai împărţit şi cu dulăul care ne întovărăşise până aici. Apoi am aşteptat cuminţi timpul când telegondola avea să ne ducă spre locurile înalte de unde începeam periplul nostru de-o zi.

Când ne-am început zborul către înălţimi, aşezaţi comod în telegondola elegantă, am privit către versantul Bucegilor, de cum s-a lăsat privit peste coroanele copacilor desfrunziţi. Erau cam întunecaţi, cam înceţoşaţi şi pe acolo pe unde se vedeau, cu petice de zăpadă agăţate de coastele abrupte şi în rest parcă pudraţi proaspăt de altă nea, care anunţa că pe acolo iarna avea să se statornicească în curând. Când am coborât la capătul pustiu al telegondolei, ne-a întâmpinat plaiul Baiului, stăpânit doar de ceţuri vremelnic umblătoare, care străbăteau când şi când, drumul tăiat în coasta muntelui. În vară, când mai trecusem pe aici, drumul stăpânit de grohotişul vremurilor ce trecuseră peste el, încet-încet, părea să-l contopească cu muntele, dar acum urma proaspătă a buldozerului îl scormonise din nou şi iară muntele trebuia să o ia de la capăt, până şi-o intra în drepturile statornicite de natură. Pe pământul reavăn, înnoroit de curând, am părăsit locul stingher parcă, capul de pod cucerit de om şi am început să străbatem culmea Orjogoaia, ce despărţea munţii Baiului de cei ai Neamţului.
Nu bătea vântul, nu era prea frig şi nici ceaţa nu ne deranja. Doar pâcla coborâtă de sub acoperământul norilor, nu ne lăsa privirilor locurile îndepărtate către care ne îndreptam. Coasta abruptă a Bucegilor, mai ieşea uneori din ceţurile aşternute peste ele şi câte o fotografie, altfel de cât ast ‘vară, tot s-a mai lăsat prinsă.
Ne-am îndreptat către bradul stingher, mort în picioare, cu crăcile ţepoase, părăsite de viaţa verde de altădată, ce stătea aninat de coasta vârfului Urechii. Am străbătut pe sub el, înălţimea vârfului Cazacu, de unde coborând, ne-am despărţit de culmea Orjogoaia şi de începuturile munţilor Neamţului, pe care la altă vreme, însorită şi cu cer albastru, le străbătusem în vară. Am trecut pe lângă prima dintre înălţimile munţilor în care intrasem, vârful Băiuţului, cel mai înalt de până acum. O coborâre lungă faţă de cele scurte de până acum, ne-a dus până în Şaua Băiuţului. Pe coasta muntelui, văzută de departe mogâldeaţa neagră a unui ciot, ni s-a părut ciudată şi doar când am ajuns aproape, spaima animalului pe care-l bănuiam s-a risipit. Am trecut şi pe lângă Baiul cel Mic şi am ajuns în Şaua Baiului. Mai apoi drumul proaspăt răvăşit, a făcut o curbă elegantă şi s-a îndreptat către o stână, poate cea din Picior. Nu mai aveam în faţă decât vârful Baiul cel Mare. Până acolo o potecă deabia conturată pe coasta muntelui părea o cale numai bună de coborât, dar noi care nu prea ştiam locurile nu ne-am avântat pe ea şi de altfel noi doream să ajungem pe vârful înalt pe care-l aveam în faţă.
De la locul unde drumul cel nou părăsea cununa muntelui, cel vechi a mai continuat şi părea să se abată pe coastele estice, cine ştie până unde. Noi însă am apucat creasta muntelui, către vârful cel mare. Nu mai era deloc ceaţă şi cei câţiva funigei care ne înţepaseră feţele din când în când, dispăruseră şi ei. Am terminat urcuşul prelung până pe vârf. În drum am întâlnit forma specifică a unei borne de hotar şi mai sus, chiar pe vârf, alta. Erau acestea borne cunoscute din alţi munţi şi acolo, dar poate şi aici, tot graniţa de altădată, trebuie să fi împărţit ţara, dar nu-mi închipuiam cam pe unde arătau acestea hotarul nemilos, care la vremea lor sfârtecaseră tărâmul pe care-l străbăteam acum. Pe vârf am stat puţin, până să îmbucăm ce mai aveam prin rucsac. Ceţurile se îndepărtaseră. Am încercat să desluşim înălţimile ceva mai depărtate, cât ne lăsa pâcla aşternută peste munţi. Lanţul Grohotişului părea mai apropiat şi ceva mai clar. Ciucaşul doar ne închpuiam că îl vedem şi nici Bucegii nu se luminaseră cât de cât. Crucea Caraimanul se vedea când şi când. Turnul tv de pe Coştila îl privisem mai tot timpul şi nici acum nu ne părăsise.
Era vremea să stabilim calea întoacerii. Doream să coborâm pe Valea Rea. Ceţurile rămăseseră undeva departe, pe alte meleaguri. Valea era doar stăpânită de cerul întunecat şi doar un petec de cer senin a apărut întâmplător. Doar clinul versantului, care părea că ne aruncă într-un hău fără fund, părea să-mi dea oarecare temeri. M-a mai încurajat Floriana, spunându-mi că pe aici, alţii au venit la narcisele primăverii, dar panta tot atât de dură-mi părea. Am încercat mai întâi să începem coborârea pe versantul drept al hăului, încercând să mai domolim repezoiul adâncurilor. Mai apoi am traversat valea, pe lângă un pâlc de brăduţi, aninaţi aici, pe panta aspră a locurilor. Pe lângă ei o limbă de grohotiş şi un loc mai domol, ne-a mai dat răgazul unei odihne. Am traversat valea, ne-am mai întors către firul subţire, pietros, al locului prin care muntele îşi arunca la vremuri năpraznice, valurile de apă ce năvăleau spre adâncuri. Acum pe aici era un firişor nevinovat, care doar susura discret. Am ajuns şi lângă el şi ne-am mai potolit setea pentru o clipă. Apoi coborâşul a continuat, pe valea ceva mai lată şi plină de aluviuni colţuroase, mai mari, mai mici şi printre ele ne-am continuat drumul.

Apa dispăruse de mult, îşi croise drum subpământean. Pe malul drept al pârâului, revenit de curând la suprafaţă, părea a se înfiripa o potecuţă. Pare mai batută, dar uneori dispare. Par a fi şi urme de bocanc şi nu-mi închipui că localnicii, se urcă în căutare de locuri neştiute. Tot niscaiva turişti s-or fi aventurat pe aici. De jur împrejur copacii au o bună parte din tulpină, acoperită de aluviunile acestui năpraznic torent. Pe măsură ce înaintăm, apar şi fragmente ale unui vechi drum de exploatare, rupt şi el de viiturile năpraznice. Poteca mai mult închipuită, ne conduce către traversarea firului de apă, acum blândă ca un mieluşel. Când îl traversăm, apare o şosea, forestieră cred, cu o platformă a sa, atât de bine compactată, cu strat de piatră spartă, cu şanturi pe margini, de-mi vine să cred că e numai bună de asfaltat. Să fie vorba de viitoare vile intrate în munte ?. Sau numai de o viitoare exploatare ?. Oricum, muntele tot va avea de suferit. Ceva mai încolo, către mijlocul distanţei ce ne desparte de Sinaia, valea a rămas undeva jos, în adâncurile din care până la noi razbate doar susurul discret al pârâiaşului, acum domesticit. Pe vale apar şi amenajări, menite să mai domolească furia pârâului, când i-o veni să fie năpraznic. Una din ele mai ales, are în spatele micului baraj care-l stăpâneşte, liniştea apei, verzuie, cristalul unei oglinzi liniştite, ici-colo cu câte un ciot, statornicit aici din cine ştie ce vremuri de restrişe. Mai departe pădurea cu frunze rare prin fagii înalţi şi covorul celorlalte, aşternute în cale, începea să arate capătul drumului. Curând apar urmele oarecărei civilizaţii: o barieră şi rămăşiţe de barăci nu prea arătoase. Minunea locurilor prin care fusesem se termină brusc la apariţia căii ferate şi până în staţie doar o droaie de căţelandri înfriguraţi, se mai dezmorţesc, lătrându-ne de mama focului. Până acasă, doar surpriza întârzierii nedorite a trenului avea să ne mai tulbure puţin, dar şi cu asta până la urmă a trebuit să ne obişnuim. Până la primăvara ce va mai veni pe meleagurile astea, vom duce dorul altor locuri de pe aici, la care râvnim încă de pe cum.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez