Numărând anii ce-au trecut...

Moto:
.....Aievea, în închipuire sau ca prin vis,
Îmi amintesc de trecutul departe şi-închis.
Pe laiţă, sub scorţele moi,
Cu murmure line
Torcea un pisoi,
Uitându-se ţintă la mine.
Serghei Esenin

Iată-ne într-un alt Ajun de Crăciun, urcând din nou în Cozia. Parcă acum, la anii cei din urmă, s-a împământenit obiceiul de a urca muntele la cabana dintre vârfuri, la vremea marilor Sarbatori. Vom fi probabil tot singuri şi dorim să avem zile la fel de frumoase, ca cele din anii săvârşiţi atât de repede şi de care să ne bucurăm la fel. Fiecare dintre noi a mai adăugat un an. Dintr-ai maturităţii Floriana, fiica mea cea muntomană şi pentru mine, dintre cei ai bătrâneţii anilor, care pe nesimţite mă vor îndepărta de munţii mei cei dragi.
Coborâm în staţia Păuşii când lumina zilei începea să se arate. Pe drumul forestier din lungul văii Păuşii, zăpada era la locul ei. Parcă ceva mai umblată de când, cu puţine zile în urmă, coborâsem din Cozia înzăpezită de curând. Pe urma unui tractor, poate cel ce coborâse de la mânăstirea Stânişoarei, urcăm fără zăbavă. Ajungem curând la cabana din Valea Mărului, stăpânită doar de singurătatea locului.

Poposim la Troiţa cu izvor, de din sus de cabană şi cât ne luăm noi apă pentru drumul cel lung şi ne mai odihnim oleacă, apare şi câinele cel credincios al cabanei singuratice. Amuşină după ceva mâncare, atât de rară în locurile unde sălăslueşte, Racheta, paznicul credincios al locurilor.

Doar un scurt popas ne permitem şi pornim din nou la drum. Aveam să urcăm prin locurile pustii, trecând pe lângă cel în care poteca aninată pe coasta muntelui, urcă spre schitul Sălbatecului şi mai apoi pe lângă scurtătura ce ducea spre mânăstire. Noi însă urcăm mereu pe drumul ce ne va scoate în curând la grajdurile mânăstirii, pe deasupra bisericii sălăşluite în găoacea muntelui, unde-şi ducea veacul, cu zbuciumul anilor ce trecuseră peste ea. Urcăm fără potecă, prin zăpada de la început mare, până către începuturile pădurii. Facem un prim popas la masa cu băncuţe de deasupra ogoarelor bisericeşti. Mai departe doar muntele singuratec ne stă în faţă.

Depăşim ramificaţia ce ne-ar fi dus în zile de vară pe poteca plină de mistere şi satisfacţii de pe Fruntea Oii, apoi trecem peste valea Şipoţelului şi mai departe peste cea a Şipotului, la vremea asta cu un firicel de apă statornicit printre pietrele muntelui. De aici încolo începem să urcăm, la început pe nesimţite, prin stejerişul cu serpentine multe, ce ne depărtează de ultimele locuri cu oameni sălăşluiţi prin aceste coclauri. Aflasem întrebând la cabană, că de curând coborâseră turişti şi astfel am avea poteca croită de alţii. Dar pe aici prima surpriză avea să fie cea locurilor neumblate sau cel puţin ultimul viscol, le aduseseră ca şi cum pe aici nu mai trecuse nimeni. Poteca se strecoară printre primele stâncării, coboară prin locuri obturate de trunchiuri de copaci răsturnase peste ea şi însfârşit ajunge în valea mai largă a Bulzului. Mai jos de potecă, valea se strecoară printr-una din porţile fermecate ale Coziei şi mai sus, vine tocmai din înaltul de piatră al hornurilor ce străpung străvechiul vârf al Bulzului, vizibil din depărtările şesului.
De aici încolo ne-au rămas doar serpentinele lungi ale potecii, înscrise pe faţa muntelui, acoperită de strat gros de zăpadă, în toiul de iarnă pe care ni l-am dorit.

Urcăm mereu şi poteca pe care-o bănuiam deabia croită prin noianul de zăpadă, rămâne doar o părere. Ultimul viscol abătut pe aici, din poteca croită de înaintaşii noştri, lăsase doar umbra celei care-o fi fost. Şi până spre Poiana Vlădesii tot aşa am ţinut-o. Floriana înainte, înfigând ,,plasticii” în zăpada mare, cu gândul de a se obişnui cu ei, până la încercarea cea mare din munţii înalţi şi depărtaţi pentru care se pregăteşte şi cu mine urmând-o îndeaproape.

Din poiana amintită, poteca şi-a mai domolit panta şi într-o strungă pietroasă şi însorită, ne-am tras oleacă sufletul. Apoi a urmat coborâşul ceva mai lung, care vestea apropierea de stâncile Bulzului. La firul hornului din care se înfiripau întâile izvoare ale muntelui cel mare, am traversat brâna stâncoasă, cu cablu pe margine, aşezat acolo să te ajuţi cu el. Începea de aici încolo, urcuşul pe serpentinele aproape brutale, pe faţa muntelui ce străjuia poteca. Se încolăcea poteca, prin grohotişul mişcător vara, dar acum, aşa cum era acoperit de zăpada mare, nici că ne păsa de hăul pe care-l lăsam în urmă. Până ‘ntr-un loc am tot urcat, alături cu crăcuţele arborescente aplecate de zăpada care le încărcase şi uneori cu ţepii la vedere ai măceşului, Rugul Domnului, vara cu flori rozalii, care atâta înfrumuseţează Cozia. După urcuşul cel greu de până acum, a venit şi un coborâş. Scurt şi care ne-a purtat repede în locurile din care mai departe trebuia să învingem abruptul stâncos al muntelui. Multe amintiri mă leagă de acest loc, din iarnile cu zăpezi ce-ţi ajung până la brâu şi te silesc să o rupi cu genunchii, dacă vrei să mergi mai departe. Dar nici cu cea de acum, nu-mi e ruşine!.
Am străbătut până la capăt locurile priporoase, uneori mai ajutându-ne de cablul întins aici de când lumea. Am bătut urme zdravene în zăpada prăfoasă, cu steluţe sclipind în lumina muntelui acoperit de razele soarelui, ne-am mai agăţat de vreun colţ de stâncă ivit în cale, am înfipt zdravăn pioletul, cât să ne bizuim pe el şi până la urmă am ieşit în şeuţa din care într-o toamnă, nu prea depărtată, sfârşisem drumul întortochiat de pe Fruntea Oii.
De aici mai aveam puţin până la băncuţa de deasupra hăului, de unde stâncăriile cele frumoase, unele cu înfăţişări închipuite şi adâncurile văilor din care veneam, se lăsau privite nestingherit. Acolo unde ne-am hotărât să desfacem merindea din rucsac şi să ne potolim cât de cât foamea. Aici am vorbit şi cu Vasile, cabanierul de serviciu, căruia i-am spus cam pe unde ajunsesem şi că în curând vom ajunge sus. Şi-a făcut el socotelile, după care ne-a spus că peste vreo două ore suntem bine veniţi şi camera o să fie caldă.
Am pornit din nou la drum. Acum poteca avea să fie mai domoală, doar zăpada avea să fie la fel, ba poate şi mai mare şi paşii s-au adâncit mai mult în stratul viscolit de curând. Am depăşit primele serpentine, mai scurte şi mai priporoase şi am ajuns la cele lungi, întinse printre brazi, cu soare strecurat prin crengile nemişcate. Pe aici, nici cea mai mică adiere de vânt nu tulbura liniştea pădurii.

Eram pe sub vârful Durducului şi când am ajuns în strunga pietroasă, cu rădăcini încolăcite peste stâncă, scoase la lumina zilei de viscolul de mai ieri, ştiam că mai avem puţin de mers până în Şaua Durducului. Floriana s-a agăţat de coasta Durducului şi s-a repezit până spre vârful cu cruce înălţată între pământ şi cer.

Din şa, privirile ni s-au oprit pe înălţimile mari ale Iezerului mai ales, dar şi pe cele ale Făgăraşului, cât se vedeau din ele. La noi soarele se revărsase peste munte, dar acolo, pe vârfurile cu semeţia înălţimilor, ceaţa deabia de dezvelea frânturi din piscurile înalte şi albe, atât de bine cunoscute.

Până la drumul pe care-l ştiam dezăpezit de curând, mai aveam de străbătut poteca cu troian mare, aşa cum îl ştiam dintotdeauna după viscol, care acum, deabia bântuise locurile. Era linişte, dar pe deasupra noastră un şuier cunoscut se făcea auzit.

Ultimul troian a fost învins şi am ajuns la marginea drumului, în lungul căruia adierea de vânt şuierător ne-a condus până la cabană.

Către stâncăriile Colţilor Foarfecilor, înălţate până la cerul Coziei, privirile alunecau pe întinsul albit de plaiul iernii. Undeva departe, în adâncul văii din care venisem, poiana mânăstirii Stânişoarei din care plecasem în toiul dimineţii, deabia de se zărea. Vârful cel mare al Ciuhei stâtea nemişcat în faţa noastră şi peste toate cele, frânturi din antenele săltate peste munte defilau prin feţele noastre. Amintiri de tot felul, din iernile de mult trecute defilau prin faţa ochilor mei şi parcă atunci, pe vremea când pe aici erau doar brazi şi vârfuri şi vara în poiana din faţa cabanei creşteau genţienele şi viaţa părea altfel. De la cabană ne-au întâmpinat lătrături şi câinii cei mulţi ne-au ieşit în întâmpinare. Steluţa, Geambaşica, Martinel, Bela, Lupi şi ceilalţi, erau prietenii noştri care ne întovărăşau de multe ori în drumurile coborârilor şi doar când ajungeam la locuri mult umblate se întorceau la cabană. Erau cu toţii umblători ai ascunzişurilor Coziei, pe care parcă o ştiau mai bine decât noi. Doar că din când în când, câte unul mai dispărea în misterul muntelui, rămânând doar amintirea clipei prietenoase pe care ne-o dăruise.
Eram singurii turişti ai Coziei în ziua aceasta de dinaintea Crăciunului. Soarele după amiezii timpurii de iarnă, apropiată zilei celei mai lungi, stăpânea cerul senin, pregătindu-şi luminile apusului. În cabană era cald, Vasile cât era el de morocănos, tot cu căldura omului trăit în singurătate ne-a întâmpinat. Anişoara ne-a adus câte un ceai firbinte, cu câte-o felie de lămâie, o ciorbă caldă şi o cană de vin fiert şi....oboseala drumului lung şi cam greu, parcă a dispărut. În apropierea sobei încinse, cu flăcări jucăuşe, amintirile oamenilor ce se cunosc de mult, despre cei ce străbat potecile Coziei, despre cei ce mai sunt, sau nu mai sunt şi poate vor mai fi, s-au scurs una după alta. Luminile apusului erau în toi şi Floriana, ca ’n obiceiul cel împământenit, a plecat să mai prindă câteva imagini cu lumini roşietice, aici pe Cozia, mereu altfel.

Şi când am simţit clipa odihnei, ne-am îndreptat către camera cu soba incinsă dătătoare de căldură molcomă.

Când am ieşit afară, ne-a întâmpinat prin droia de căţei cu semne de prietenie veşnică, ni s-a încolăcit printre picioare, pisica cabanei, cea cu zbenghi negru pe botic şi albă ca zăpada prin care umbla nestingherită. Era făuritoarea de dinastii din care pisoi jucăuşi apăreau cu ritmicitate prin ascunzişurile cabanei. Câte unul mai supravieţuia zilelor grele. Acum parcă-şi cerşea oleacă de căldură şi am luat-o cu noi să-şi mai dezmorţească lăbuţele, reci ca zăpada prin care tropăia şi să toarcă şi ea ferictă, măcar o clipă.
Peste noapte, pe cerul întunecat, au mai apărut stele şi de undeva de departe şi luna părea să-şi arunce lumina peste munte. Era linişte şi locurile erau învăluite în taina nopţii.

Când am plecat dimineaţa, l-am lăsat pe Vasile pregătind Craciunul în Ajunul căruia eram. Îşi fixa un brad într-un colţ al cabanei. Ne-am luat rămas bun pentru un alt an în care doream să ne mai întâlnim şi ne-am hotărât să apucăm calea Turneanului. Racheta, câinele care ne întovărăşise la urcare, avea la ora asta când plecam, alte treburi şi prin prejma locurilor, nu se vedea. Sau poate uitase să ne mai întovărăşească. S-a arătat cam sceptic nea Vasile, spunându-ne că pe acolo pe unde vroiam să coborâm, pe muchia Turneanului, nu prea avem potecă, dar noi tot pe acolo am luat-o.

Până la Piatra Rea, doar zăpada mare, ne-a întâmpinat, dar când am ajuns să trecem pe acolo, lucrurile s-au schimbat. Aici vântul bătea necontenit şi iuţeala lui, aducătoare de ger, tencuise muntele şi piatra rea peste care trebuia să trecem, ne adusese în cale zăpada întărită, peste care trebuia să trecem.

Fiecare pas era o încercare şi nu odată pioletul a fost cel care ne-a făcut să păşim mai departe. Până la urmă am depăşit locurile riscante pe care eram şi ne-am avântat către cele liniştite de sub stâncăriile Vamvurei. Floriana s-a repezit către creasta de pe care priveilştile către un colţ de Făgăraş, înălţimile Lotrului şi adâncurile văii Oltului îşi arătau frumuseţile celor care ştiau să le preţuiască.

Mai departe drumul tot prin zăpadă mare era şi tot cel bine ştiut. Ne strecuram pe poteca largă, printre brazi încărcaţi de zăpadă. Câte unul îşi mai scuturau coama grea, de zăpadă, pe spatele nostru şi ceva din răceala ei albă, se mai strecura pe spatele nostru. Câte o exclamţie spontană, însoţea evenimentul copilăriei venite din anii mai mulţi şi mai puţini ai celor care şi acum tot atâta se bucurau. Am mai lăsat pe de lături poteci ascunse şi marcate, către alte locuri din cele fermecate ale Coziei. Ne-au întovărăşit stâncile singuratice ale Colţilor Foarfecilor, statornicite acolo ca să poată fi cucerite de cei ce se încumetă. Mai încolo, dintr-o şa anume, piatra singuratecă din poiana stânei din Rotunda, străjuia relicva acesteia, trecătoare prin lumea muntelui. De undeva, dintre fagii adormiţi după ce i-a părăsit frunzişul, vine şi poteca stânei. Ceva mai jos, o poiană adâncită în pădurea brazilor, ascunde în ea, „urlătoarea lupilor”, loc de joacă iernatecă a dragostei ce stăpâneşte vietăţile pământului. Mai departe stâncile aşezate pe culmea înălţată deasupra zărilor, ne lasă să privim până spre locurile în care ochii se împăienjenesc de dorul înălţimilor. Pe aici pe undeva, printre tufele de ienupăr, vine şi poteca de pe muchia Scorţarului, cea plină de florile rare ale primăverii. Când coborâm, străbatem hora nuntaşilor, mestecenii cei mulţi, rotaţi pe coasta Coziei, ce-şi flutură spre cer crengile firave, golite de cântători şi haina văratecă.

Ajungem în Şaua Turneanului

şi de aici încolo, pătrundem în pădurea deasă, din care uneori labe de urs ce-şi părăseşte bârlogul „brăzdează” locurile. Mai jos, de sub stâncăriile ivite în cale, susură izvorul Turneanului. Poteca umblă pe coasta muntelui şi din misterul ei, stâncile Turneanului şi adâncurile văii sale se lasă privite de pe balcoane stâncoase. O altă Piatră Rea ne stă în cale şi de aici nici mult nu mai avem până la izvorul din coastă, cu băncuţe aflate la îndemâna drumeţului însetat. Cam tot pe aici ne-a ajuns din urmă şi Racheta, câinele cu care urcasem şi care poate o fi rămas mirată când nu ne-a mai aflat la cabană. Un prăvăliş de stânci desprinse din înaltul unui abrupt, stă în calea unei văiugi ce-şi pierde urma spre înaltul muchiei Scorţarului. O zonă mai stâncoasă, mai împletită pe coasta grăunţoasă a muntelui, ne scoate într-o strungă golaşe, luminată de raze de soare năvalnic. Apoi poteca străbate locuri de pe coasta muntelui, până pe drumul ce duce spre mânăstirea Stânişoarei şi cea a Turnului. Urcăm puţin şi când ajungem la băncuţa din drum, fără potecă, doar cu urmele ce se mai văd prin zăpada frâmântată cu o săptămână în urmă, începem să coborâm către valea Păuşei. Ne întovărăşeşte şi câinele nostru cel credincios potecilor Coziei şi chiar ne-o ia înainte şi la cabana din vale aveam să-l găsim dând din coadă prietenos. Prindem închipuirea unui vechi drumeag de exploatare pe care pădurea se pregăteşte să-l ia în stăpânirea sa şi coborâm dintr-o bucată până către calea Păuşii.
Drumul Păuşii ne era cunoscut şi când am ajuns la firul lui, aproape de Troiţa cu izvor, închisesem circuitul excursiei noastre, acum, ca şi în ceilaţi ani pe care-i petrecusem pe Cozia în preajma Crăciunului. Ne-am odihnit o clipă şi am plecat mai departe. La cabana din Valea Mărului, ne-a întâmpinat Racheta, care ajunsese aici înaintea noastră. Un personaj fără nume, cunoscut mereu pe meleagurile astea, ne-a întrebat câte ceva despre cabană, zăpada de acolo şi cea de pe potecă. Ne-am urat „Sarbători Fericite” şi ne-am dus pe drumul nostru, în calea oraşului pe care-l părăsisem pentru atât de puţin timp. Când am ajuns în halta Păuşii, doar câteva minute a trebuit să aşteptăm până când năluca trenului ce aluneca către noi, ne-a cuprins, şi ne-a adus din nou în forfota locurilor pe care doar Sărbătorile pe care le aşteptam, în preajma celor dragi, ne-au făcut să le simţim altfel luminate.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez