Surpriza unei zile de toamna intarziata

Moto: Vântul-schivnic, furişându-şi recea vraişte de fum,
Macină frunzişul galben de pe coşcovitul drum.
Serghei Essenin

Ne-am adunat în gara Râmnicului, la vremea încă a întunericului, aşteptând trenul sforăitor. Ne-am urcat în vagonul cu miasmele locurilor prin care trecuse şi în prag de ziuă, am coborât în halta Păuşei. Ne aşteptau 6km de drum forestier, strecurat deasupra firului de apă firav al Păuşei. Am trecut pe lânga cabana Valea Mărului, apoi pe lângă Troiţa cu izvor, la care am poposit oleacă, cât să ne tragem sufletul şi să ne luăm ceva apă pentru drumul lung care ne aştepta. Am ajuns curând în poiana de deasupra mânăstirii Stânişoarei, dominată de silueta impresionantă a Colţilor Foarfecilor. Pe iarba încă verde ne-am odihnit câtăva vreme. Apoi am luat drumul înălţimilor. Am depăşit poteca ce urca spre muchia Fruntea Oii, am traversat valea uscată a Şipoţelului, apoi pe cea cu un firicel de apă pe ea, a Şipotului şi am început urcuşul dur, prin stejerişul uneori noroit la vreme de ploaie. Am coborât poteca ce se strecura într-un loc, pe sub fagi doborâţi de furtuni şi ne-am îndreptat către valea Bulzului.
Când am ajuns acolo, în valea acum seacă şi acoperită de covorul frunzelor uscate, am zărit piatra lânga care, cu ani mulţi în urmă, Chissy, atât de bună camaradă de munte, îşi sfârşise zilele, alunecând într-un mod atât de surprinzător, de pe înălţimea primelor stâncării care-ţi apar în cale urcând poteca Coziei. Şi doar din acest loc, strecurată pe lângă o mică peşteră, cobora o potecă, o scurtătură, pe care o ştia bine, că doar o făcusem împreună şi chiar de câteva ori. Şi tot la piatră sub care o găsisem atunci ajungea. Acolo sus, pe odihna peretelui ucigaş, ascuns de privirile altor muritori, stă pitit printre copăcei, un modest monument, aşa cum i-a fost şi viaţa, atât de scurtă. O ingrămădire zidită din piatra Coziei, cu întruchiparea unui piolet, fixat în ea, are tot acolo, pe o placă, versurile unui poet italian, Quasimodo:
„Fiecare stă singur pe inima pământului,
Străpuns de o rază de soare
Şi deodată se face noapte”.
Un moment de pioşenie şi sigur de aducere aminte a atâtor întâmplări nemuritoare pentru mine, petrecute prin munţii ţării şi pe îndepărtul Elbrus, m-a stăpânit o clipă, atâta cât să mi se umezească ochii.
Şi am trecut mai departe, gândindu-mă cât de aproape poate fi un moment pe care nu l-ai aşteptat şi cât de repede poţi ajunge doar o amintire.
Am urcat apoi pe serpentinele potecii, uneori mai apelând la căte o scurtătură, cât sa-mi amintesc anii tinereţii când pe aici doar zburam. Am trecut pe lângă stânca lui Damaschin, apoi pe lângă nodul potecii din care se desprindea lungul şi frumosul drum al Călimanului, dar şi rămăşiţele vechii poteci ce cobora altădată pe pârâul Păteştilor.
Am ajuns pe tăpşanul din poiana Vlădesii, ochit de soarele atâtor zile frumoase de pe meleagurile Coziei. Nu mult mai departe, când urcuşul pare potolit şi abruptul Bulzului înălţat până la ceruri din cremenea muntelui, începea coborârea prelungă spre adâncul spintecăturii din lăuntrul căreia ia fiinţă pârâul Bulzului.
Poteca cu covorul de frunze foşnitoare coborâte din toamna muntelui, te scoate pe neaşteptate pe un brâneag suspendat, după care repede ajungi la unul din puţinele izvoare ale Coziei şi acesta doar dacă seceta nu s-a prelungit peste măsură.
Acum izvorul secase, cu toate ploile antediluviene care acoperiseră până de curând muntele. Aşa că am trecut mai departe. Începea urcuşul întortochiat de pe faţa pietroasă a muntelui. Erau serpentine mai scurte şi mai lungi, aflate pe marginea deloc îmbietoare a potecii. Era şi destul grohotiş măcinat din peretele înalt care te străjuia. Erau şi rădăcini aflate la vedere de care uneori te mai ajutai. Mai erau şi frunze stinghere purtate de vânt, care sporeau acoperământul potecii.
Şi până la urma am coborât o altă vale, parcă mai adâncă şi strâmtorată de copăceii atârnaţi pe abruptul pe care aveam să-l înfruntăm.
Ne stătea în faţă abruptul cel mai de temut al Coziei, în lungul căruia stătea atârnat un vechi cablu de care te mai ajutai, când şi când. Îl ştiam aici de mai bine de 40 de ani şi parcă peste el trecuseră aceştia fără urme. Îl lăsaseră doar puţin mai ruginit. Fuseseră pe aici şi lanţuri întinse cu migală în lungul peretelui, dar unii gândiseră că şi în alte locuri aveau ce face cu ele şi le luaseră de acolo, fără să se gândească cât rău puteau să facă şi câtă muncă aruncau de-a surda.
Am depăşit repede abruptul şi am ajuns în locurile din care poteca şi hăţaşul frumoasei muchii a Frunţii Oii razbătea din adâncurile pădurii şi stâncăriilor, ce păreau aproape de nepătruns. Câţiva metri mai încolo se afla şi băncuţa aşezată deasupra abisului. Poteca urcătoare a mai străbătut câtăva vreme stâncării şi când a ajuns sub vârful Durducului, s-a transformat în aleea din parcul Coziei, prelungă şi adăpostită de brazii pe care-i ştiam de-o viaţă. O mică strungă pietroasă, un hăţaş abătut la dreapta, care te scotea în abruptul Bulzului, pe care de acolo puteai să-l învingi şi poteca curgea mai departe spre Şaua Durducului nu departe de vârf. În apropiere, pe o vreme dintr-odată devenită rece şi un pic vântoasă, ne-am aşezat la masa de prânz. Ne-am şi odihnit oleacă după atâta drum, făcut fără prea multe pauze, până ne-a prins răcoarea şi ochiul soarelui care ne mai încălzise până atunci, s-a stins cu desăvârşire.
Din Şaua Durducului, Scoaca Ursului cobora spre adâncurile peretelui Gardului şi spre minuni alpine ale Coziei. Poteca, acum acoperită de pădurea renăscută, părea că îşi cerea drepturile. Până la cabană mai aveam un fleac de potecă urcătoare şi când am ieşit în drumul releului, eram ca şi acasă. Din urmă ne-a ajuns un grup de tineri, cu care am mai sporovăit până în preajma cabanei, unde doar lătrături stinghere de câini, cu care ne ştiam de mult, ne-au însoţit până la uşa primitoare a cabanei.
După ceaiul băut la repezeală şi încălzirea la duduila sobei cu flăcări jucăuşe, grupul cu care urcasem atâta vreme, avea să se despartă. La refugiul din poiana fermecată unde trebuia să ajungem cu toţii, se adunaseră mai mulţi decât încăpeau pe priciurile acestuia şi eu am hotărât să rămân aci peste noapte.
S-a dovedit o hotărâre înţeleaptă. La cabană seara a fost liniştită, ba chiar frumoasă, dominată doar de vocile celor ajunşi aici pentru că iubeau muntele şi de poveştile venite de departe. Doar că peste noapte s-a abătut peste munte, venită de undeva din Făgăraşul îndepărtat, furtună mare, cu bubuieli năpraznice si zbiceală de lapoviţă, picuri de ploaie şi streaşini plângătoare. Se aşternuse şi ceaţa deasă peste poiana cabanei şi părea că ziua care urma, nu avea să fie prea generoasă.
Dar nu avea să fie aşa şi când am ieşit afară din camera care-şi mai păstra căldura sobei incinse de-cu-seară, ceaţa începea să se retragă spre vârful Ciuhei Mari. Afară, iarba îngălbenită de toamna târzie, începea să-şi răspândească culoarea sub lumina difuză a soarelui care se chinuia să răzbească boghea cea deasă. Când m-am pierdut pe firul potecii, lumina peretelui Ciuhei stătea să lumineze calea pietroasă de peste Piatra Rea. Când am ajuns în poiana covăţită de sub creasta Vamvurei, bruma de vânt rece a căzut cu desăvârşire şi plaiul s-a luminat dintr-odată. Apoi am pătruns pe aleea dintre brazi şi curând şi în micuţa strungă de unde trebuia să mă despart de drumul marcat al coborârii obişnuite. M-am abătut la dreapta, pe potecă mai greu de aflat, strecurată prin noianul de brazi iviţi în cale. Am mai urcat, am mai coborât, am străbătut locurile brazilor tinerii risipiţi în cale, printre care trebuia să te strecori şi am ajuns la pădurea celor bătrâni, trecuţi prin multe furtuni, cu trunchiuri groase, cu ţăpuşe mai către poale şi doar spre vârfurile înalte cu ramuri încă verzi. Supravieţuirea nu era o treabă uşoară nici pentru ei şi cei tineri, aveau să le ia în curând locul. Dar curândul ăsta nu aveam să-l mai apucăm. Printre trunchiuri bătrâne, pe şnurul de potecă dintre ei, întortochiată, pierzându-se uneori, trebuia să strecor şi să ajung la poiana cu căsuţa fermecată. Am zărit lumina dintre brazi şi am coborât să văd cum o mai duc cei de acolo. Şi până la urmă am ajuns, acolo unde dimineaţa unei nopţi lungi, petrecute la căldura sobei drăgăstoase, în zumzetul brazilor ale căror vârfuri s-or fi zbătut cam tot aşa ca la cabană, îşi făcea auzite primele vorbe de oameni. La căldura încăperii, la focul cu flăcări jucăuşe şi fierbinţeala unei ceşti de licoare de prună bătrână, dreasă cu bobiţe negre de piper şi oleacă de zahăr, limbile erau ca şi dezlegate. Numai că pe unii din noi îi mai aştepta şi drumul coborârii. Aşa că am băut mai mult o cafea neagră, din mâna care ştia s-o facă amară. Când am plecat pe lângă noi s-au gudurat câinii cei mulţi, veniţi de la cabană şi Lupi, Martinel, Bela şi Geambaşica – avea fiecare numele lui şi când îi strigai veneau fiecare în parte – s-au gudurat în semn de rămas bun, dar au rămas locului, lângă cei care aveau să le mai dea vreo două zile, mâncarea aşteptată.
Noi, cei trei, am apucat firul altei poteci, strecurate tot printre brazi, până am ajuns la poteca marcată ce venea dinspre Vărateca. Am admirat depărtata Builă, ce-şi etala ascuţişul Vioreanului deasupra pâclei matinale dinspre văi. Am trecut cele trei văi, am depăşit stâncăriile cele rele şi am ajuns în poiana fostei stâne din Rotunda, ajunsă acum doar un schelet şi acela pe ducă. Avusese şi stâna epoca ei de glorie. În depărtări, pudrate cu nea proaspătă, vărfuri din cele mari ale Lotrului se lăsau privite pe îndelete. Ascuţişul piramidei Sfărcaşului, acoperişul prelung al Sterpului sau rotunzimea Floarei, se lasau admirate în lumina zilei tomnatece de iarnă.

Am zăbovit oleacă sub steiul cel mare din mijlocul poienii, pe lângă care miros de lămâiţa încălzită de soarele lăfăit pe seninul cerului, te mâna la cules de iarbă de ceai cu aroma muntelui adus acasă. Mai apoi ne-am avântat printre fagii cu umbre prelungi, am străbătut poteca de sub creasta înaltă şi iarăşi ne-am oprit în poiana cu privelişte măreaţă spre Colţii Foarfecii. Am coborât în curmătura adâncită în culmea muntelui, în locul altfel numit Stâna Măriei, acolo unde o poiană ce-şi pierde conturul în inima pădurii, adăposteşte „urlîtoarea lupilor”, mai către timpul când zăpezile cele mari tind să dea locul primăverilor nerăbdătoare. Am urcat muchia înaltă, până în locul cu stâncării de pe care admiri înălţimile munţilor care stăpânesc zările. Din munţii Căpăţânii, spre cei ai Parângului, Lotrului şi chiar un pic din cei ai Şureanului, privelişti atât de bine cunoscute se lăfăiau pe orizontul senin.

Şi iară am pornit la drum şi la căsuţa din Şaua Turneanului am mai zăbovit un timp, cât să ne moleşească soarele amiezii care tocmai începea. Ne-au ajuns din urmă şi alţii ca noi şi câtăva vreme am străbătut locurile împreună. Am coborât locurile unui horn cu „Piatră Rea”, ne-am potolit setea la izvorul La Troc, am străbătut valea cu stânci prăvălite din înaltul muntelui şi când am sfârşit panta dură strecurată printre pietrele din cale, am mai zăbovit odată, în strunga de sub muchia Scorţarului.

Ne-am adunat şi mai mulţi în zăbava muntelui şi de acolo am ajuns repede in drumul Stânişoarei, de unde iar ne-am împuţinat, despărţindu-ne cu lumina zilei însorite pe feţe. Când am ajuns la băncuţa din vărful urcuşului, ne-am abătut la stânga, prin locuri mai puţin umblate, căutând urma unui vechi drum de exploatare a pădurii. Şi pe el am ajuns repede în valea Păuşii, nu departe de Troiţa cu izvor unde poposisem dimineaţa, la începutul turei. Şi acum am zăbovit puţin şi ne-am potolit setea cu apa proaspătă a izvorului. Mai apoi drumul a sfârşit la şoseaua cu staţie de autobuz. Când am suit scara autobuzului, inserarea pusese stăpânire pe locurile, din care nu ne mai rămânea altceva de făcut, decât să ne întoarcem acasă.

Text: Dinu Boghez