Moto: E mult înapoi ? Atâta e şi de-acum înainte,
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Lucian Blaga
Am plecat în Cozia cu Floriana. Amândoi cu aceeaşi dragostea de munte pe oriunde. La începutul-începutului, cu ritmuri de mers apropiate. Acum, mai la anii din urmă, cu oarecari diferenţe. Ea cu ritmul ei tineresc, iar eu cu cel mai lent, al anilor ce trecuseră între timp. Dar de urcat, urcăm mereu. De data asta hotărâsem să urcăm Cozia. Plecăm dimineaţa, cu trenul, de la ora obişnuită. Coborâm în gara Lotrului. Alesesem traseul prin cătunul Vărateca, cel care urca pe valea Slamnei şi mai apoi pe muchia Gruiului Jangului. Era calea cea mai scurtă, doar că urcuşul pe muchia amintită, o făceam dintr-o bucată şi cu genunchii la gură, atâta de dură era muchia.
Era o zi de toamnă târzie, dar muşcăturile friguroase ale zilelor îndreptate spre iarnă, nu se făceau simţite deloc. Dimineaţa era senină şi speram să avem zile frumoase.
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Lucian Blaga
Am plecat în Cozia cu Floriana. Amândoi cu aceeaşi dragostea de munte pe oriunde. La începutul-începutului, cu ritmuri de mers apropiate. Acum, mai la anii din urmă, cu oarecari diferenţe. Ea cu ritmul ei tineresc, iar eu cu cel mai lent, al anilor ce trecuseră între timp. Dar de urcat, urcăm mereu. De data asta hotărâsem să urcăm Cozia. Plecăm dimineaţa, cu trenul, de la ora obişnuită. Coborâm în gara Lotrului. Alesesem traseul prin cătunul Vărateca, cel care urca pe valea Slamnei şi mai apoi pe muchia Gruiului Jangului. Era calea cea mai scurtă, doar că urcuşul pe muchia amintită, o făceam dintr-o bucată şi cu genunchii la gură, atâta de dură era muchia.
Era o zi de toamnă târzie, dar muşcăturile friguroase ale zilelor îndreptate spre iarnă, nu se făceau simţite deloc. Dimineaţa era senină şi speram să avem zile frumoase.
Coborâm în gara de la Lotru şi apucăm pe drumeagul spre cătunul Vărateca. Intrăm pe vâlceaua cunoscută şi mai apoi, când ajungem în poiana de deasupra cătunului, prin fâneaţele sătenilor, avem surpriza să vedem că semnele de marcaj, o luaseră mai întâi spre vale. Aşa ajungem la o închipuire de căsoaie, acum părăsită şi pe care o cunoşteam bine. Acolo Fane, omul Coziei într-un anume fel, plănuise să-şi înjghebeze casa lui, pe care mai apoi s-o folosească şi pentru oarece turişti. Ar fi trebuit să aibă înăuntru un semineu şi mansardă şi câte cele mai scormonise mintea lui plină de idei, arareori duse la capăt. Noi urcăm mai departe şi curând intrăm pe firul văii, aflată acum, în pragul dimineţii, încă întunecată. Pietrele umede din jilăveala frunzelor aruncate pe jos din zilele toamnei târzii în care eram şi răcoarea nopţii, ne îngreunau mersul, dar până la urmă am ajuns nevătămaţi la piciorul pantei pe care poteca, aproape că se căţăra.
Când am început urcuşul, ştiam asta de mult, am pătruns în plapuma groasă de frunze, adusă jos, aproape de firul pârâului, de vântoasele care măturau muchia Gruiului Jangului pe care-l aveam de urcat. Ne-au intrat picioarele în frunzişul adunat aici şi păşind cu atenţie am început urcuşul.
Când am început urcuşul, ştiam asta de mult, am pătruns în plapuma groasă de frunze, adusă jos, aproape de firul pârâului, de vântoasele care măturau muchia Gruiului Jangului pe care-l aveam de urcat. Ne-au intrat picioarele în frunzişul adunat aici şi păşind cu atenţie am început urcuşul.
Când tocmai ieşisem la pământul reavăn al potecii, undeva printre copacii pădurii de deasupra noastră, fantomaticele umbre a două capre negre, poate dornice de apa din vale, dar acum, speriate de prezenţa noastră, s-au pierdut pe înălţimile muntelui. Deasupra noastră, prin crengile dezgolite ale copacilor, răzbăteau când şi când, petice de cer senin. Era linişte peste tot şi doar uneori, strigătele noastre, bune doar de speriat animalele pădurii, mai sfârtecau adâncul pădurii.
Cunoşteam bine drumul, fusesem pe aici de multe ori, aşa că ştiam că poteca urca fără pic de odihnă. Printre fagi înalţi, printre grupuri de mesteceni, prin locuri cu puţină golişte de munte care să ne dea prilejul să privim altceva decât pădurea şi firul potecii dinaintea noastră, urcam mereu. Trebuia să se termine până la urmă. Către finalul potecii urcătoare, parcă au început să apară şi oarecari locuri mai liniştite, cu popasuri pe ici pe colo. Intr-un loc anume, cu ani în urmă, pe aici a apărut un ied rătăcit, urmărind speriat, strigătele disperate ale căprioarei-mamă şi când a apărut în locul mai golaş în care stăteam, parcă ne-a cerut sfatul, să-i spunem unde-i maică-sa. Dar a dispărut repede, când a auzit din pădure strigătul ei bine cunoscut. Apoi totul s-a scufundat în tăcere. Ca şi acum, când locurile prin care treceam erau tăcute şi ascundeau în ele nemişcarea pădurii. De aici încolo nici n-am mai avut mult de urcat. Printre copaci se zărea cerul albastru şi ultimele hăţaşe ale traseului, ne-au îndrumat spre stânga, către fagul cu turist cu rucsac în spate, păşind înainte. Pe poteca firavă de aici, ocolind fagii răsturnaţi de când îi ştiam, am răzbit în coama însorită.
De aici încolo ne-am îndreptat repede către Poiana Urzicii, acolo unde cu ani în urmă, se afla stâna locurilor.
Cunoşteam bine drumul, fusesem pe aici de multe ori, aşa că ştiam că poteca urca fără pic de odihnă. Printre fagi înalţi, printre grupuri de mesteceni, prin locuri cu puţină golişte de munte care să ne dea prilejul să privim altceva decât pădurea şi firul potecii dinaintea noastră, urcam mereu. Trebuia să se termine până la urmă. Către finalul potecii urcătoare, parcă au început să apară şi oarecari locuri mai liniştite, cu popasuri pe ici pe colo. Intr-un loc anume, cu ani în urmă, pe aici a apărut un ied rătăcit, urmărind speriat, strigătele disperate ale căprioarei-mamă şi când a apărut în locul mai golaş în care stăteam, parcă ne-a cerut sfatul, să-i spunem unde-i maică-sa. Dar a dispărut repede, când a auzit din pădure strigătul ei bine cunoscut. Apoi totul s-a scufundat în tăcere. Ca şi acum, când locurile prin care treceam erau tăcute şi ascundeau în ele nemişcarea pădurii. De aici încolo nici n-am mai avut mult de urcat. Printre copaci se zărea cerul albastru şi ultimele hăţaşe ale traseului, ne-au îndrumat spre stânga, către fagul cu turist cu rucsac în spate, păşind înainte. Pe poteca firavă de aici, ocolind fagii răsturnaţi de când îi ştiam, am răzbit în coama însorită.
De aici încolo ne-am îndreptat repede către Poiana Urzicii, acolo unde cu ani în urmă, se afla stâna locurilor.
În urma multor ani trecuţi pe aici, de când străbătusem prima oară locurile, mi-am amintit ciobanul împietrit pe scăunelul pe care şedea, în timp ce altul îi pusese oala potrivită pe cap, modelul tunsorii pe care şi-o dorea. Nu mai mi-aduc aminmte înfăţişarea foarfecii, dar bănuesc întrebuinţarea celei de tuns oile, pe care oricum o aveau la îndemână.
Plaiul ăsta frumos, cu lămâiţă răspândită peste tot, cu mirosul suav din zilele de vară, mă speriase zdravăn într-o împrejurare.
Plaiul ăsta frumos, cu lămâiţă răspândită peste tot, cu mirosul suav din zilele de vară, mă speriase zdravăn într-o împrejurare.
De sus, părea că vin turişti, care aduceau cu ei un căţelandru, judecând după lătrăturile lui copilăroase. Eram atunci singur şi parcă îmi era dor de niscaiva oameni cu care să schimb vreo două vorbe. Urcam, dar de sus nu apărea nimeni şi lătrăturile copilăroase se auzeu parcă din acelaşi loc. Şi deabia atunci mi-am dat seama că lătrăturile veneau din bârlogul vreunui lup, statornicit prin aceste locuri. Pasămi-te lupoaica nu era prin preajmă şi căţelandrii işi făceau de cap. Dar de când îmi dădusem seama că într-adevăr nu eram singur, dar că vietăţile de prin preajmă puteau să fie şi rele, n-am mai avut odihnă. Am trecut fără să-mi arunc privirile spre locul de belvedere, de unde stâncăriile Doabrelor din munţii Lotrului îşi depănau frumuseţile, am depăşit strunga ce încovoia poteca pe alt tărâm al Coziei, am depăşit Piatra Rea a locurilor şi eu tot în urmă priveam mereu. Doar în Poiana Mică a Armăsarului, am zăbovit oleacă, cât să-mi stăpânesc bătăile inimii şi să-mi şterg din minte spaima de până atunci.
Şi acum tot prin poienile Armăsarului ne-am odihnit şi mai departe doar puţin am mai urmărit poteca cea largă a Coziei, după care ne-am abătut pe hăţaşele pădurii cu brazi bătrâni, pe care trebuia să le înnodăm într-unul, care avea să ne aducă acolo unde eram aşteptaţi. Ne-am cam abătut noi de la drumul cel bun, dar ne-au scos din încâlceala pădurii larma câinilor care ne simţiseră, şi care nu s-au potolit decât atunci când şi-au dat seama că ne cunosc de mult.Până la urmă am ajuns şi ospitalitatea oamenilor pădurii ne-a întâmpinat cu câte-o strachină de ciorbă caldă şi bună de ne-am lins degetele, alături de farmecul pâinii deabia ieşită din cuptor. N-am zăbovit mult, că doar eram aşteptaţi la cabană, unde ne anunţasem din timp. Şi iar ne-am luat picioarele la spinare şi am urcat în drumul obişnuit al muntelui şi până la cabană am ajuns într-o clipă.
Ne-a întâmpinat acolo zgomotul trivial al unor copilandri zănateci, cu vorbe grele scoase din guri ce ar fi trebuit să fie inocente, dar acum păreau venite din viscerele mahalalelor întunecate ale vreunui oraş. Ne-am strecurat în cabană, parcă mai apărată de vorbele grele şi câtăva vreme ne-am putut reveni din atmosfera ce ne întâmpinase afară, ce întinase puritatea Coziei. Cabana era plină şi din reveria noastră temporară, ne-au trezit alte vorbe grele, ameninţând cabanierul că nu are locuri pentru ei, cei coborâţi aici din înălţimea lor şi care pretindeau cameră cu duş şi apă caldă şi nu concepeau că ăsta-i doar munte şi la el vii doar să-ţi primeneşti ochii şi mintea şi nu să-ţi înlături învelişul suburban cu care veniseră de acasă.
Ne-am dat seama până la urmă, că odihna noastră dintr-o noapte senină, cu zumzet de brad era departe şi hoţii ăştia de somn liniştit, n-aveau să ne lase în pace toată noaptea. Aşa că, deşi era cam târziu şi riscam să ne prindă noaptea pe drum, ne-am pus rucsacii în spate şi ne-am îndreptat spre locul cu pâine proaspătă, scoasă din cuptor şi poate la altă porţie de ciorbă aburindă. Acolo ne-am adăpostit, printre vorbe bune şi brazi fremătători şi până la ziuă ne-am odihnit la focul molcom din vatra cu ochi de balaur şi troznetele lemnului de brad.
În dimineaţa frumoasă care ne-a întâmpinat, noi aveam alte planuri, legat de locurile unde vroiam să ajungem. Aşa că ne-am luat rămas bun şi am început coborârea. Am ajuns repede la stâna din Rotunda, de unde am privit depărtările munţilor Lotrului şi mai departe am coborât poteca Turneanului.
Ne-am dat seama până la urmă, că odihna noastră dintr-o noapte senină, cu zumzet de brad era departe şi hoţii ăştia de somn liniştit, n-aveau să ne lase în pace toată noaptea. Aşa că, deşi era cam târziu şi riscam să ne prindă noaptea pe drum, ne-am pus rucsacii în spate şi ne-am îndreptat spre locul cu pâine proaspătă, scoasă din cuptor şi poate la altă porţie de ciorbă aburindă. Acolo ne-am adăpostit, printre vorbe bune şi brazi fremătători şi până la ziuă ne-am odihnit la focul molcom din vatra cu ochi de balaur şi troznetele lemnului de brad.
În dimineaţa frumoasă care ne-a întâmpinat, noi aveam alte planuri, legat de locurile unde vroiam să ajungem. Aşa că ne-am luat rămas bun şi am început coborârea. Am ajuns repede la stâna din Rotunda, de unde am privit depărtările munţilor Lotrului şi mai departe am coborât poteca Turneanului.
Erau peste tot fagi uriaşi, unii ţanţoşi şi drepţi ca lumânarea, alţii cu crăci îmbârligate, de nu ştiai din ce întuneric de pădure ajunseseră până aici.
Am întâlnit şi „hora mireselor”, a pâlcurilor de mesteceni ce ne-au întâmpinat ca întotdeauna în calea potecii. Doar coborâşul mai dur până la izvorul Turneanului ne-a mai amărât puţină vreme.
Am trecut ca gândul prin strunga în susul căreia sălăşluia călugărul şi ursul, fiecare cu bârlogul său. Nu ne-am oprit de cât la izvorul „La Troc” şi de acolo ne-am luat porţia de apă vie.
Doar ce-am coborât în drumul Stânişoarei şi l-am şi părăsit, apucând-o spre calea din valea Păuşii, cam repede, dar scurtă. O clipă ne-am mai odihnit la troiţa din drum şi la izvorul de lângă ea ne-am mai înviorat odată cu apă rece. Pe lângă cabana de la valea Mărului am trecut la iuţeală şi curând am ajuns la halta Păuşii de unde Săgeata Alabastră ne-a adus în gara pe care o părăsisem în întunericul unei dimineţi.
Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
Doar ce-am coborât în drumul Stânişoarei şi l-am şi părăsit, apucând-o spre calea din valea Păuşii, cam repede, dar scurtă. O clipă ne-am mai odihnit la troiţa din drum şi la izvorul de lângă ea ne-am mai înviorat odată cu apă rece. Pe lângă cabana de la valea Mărului am trecut la iuţeală şi curând am ajuns la halta Păuşii de unde Săgeata Alabastră ne-a adus în gara pe care o părăsisem în întunericul unei dimineţi.
Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu