De Florii, cand s-a intalnit iarna cu primavara

Moto: Niciodată nu e

prea târziu să cadă

peste fruntea noastră

ultima zăpadă.

George Ţărnea

Părea să fie primăvară, aici la poalele munţilor. Înfloriseră magnoliile, firul ierbii se iţea din pământul încă bătucit de iarna lungă ce-i amărâseră viaţa atâta amar de vreme şi frunzele copacilor săteau să dea la lumină. Cam în aste împrejurări am plecat spre poalele Coziei, de unde tot cu maşina îmbătrânită a lui nea Ite, aveam să urc spre înălţimea Coziei. Ne-a spus omul, când am plecat de pe ultima uliţă a Dângeştilor, că nu ştie dacă avea să ne poată duce chiar până sus. Vântoasa ultimă abătută peste Cozia, adusese cu ea ninsori mari şi pe alocuri troenise zăpada, făcând-o de nestrăbătut.

La început drumul ne-a fost însorit şi fără zăpada care ne însoţise de atâtea ori în calea Coziei şi care ne ţinuse treaz toată iarna dorul înălţimilor. Când ne-am apropiat de locul din care poteci urcau spre stâna din Mocirle, zăpada a început să acopere binişor drumul. Dar tot atunci şi ceaţa şi-a făcut apriţia şi muntele a intrat în pâcla care nu mai lăsa să se vadă decât ceva dinaintea drumului nostru. A mers nea Ite cât a putut şi ne-a lăsat drum scurt de făcut pe picioare până la cabană. Am avut cu noi şi tovarăşi de călătorie, care au uşurat celor cu care urcam muntele, bagajele grele ce trebuiau să ajungă nu numai până la cabană ci şi mai departe până la refugiul de sub vârfurile mari. Până la cabană am ajuns repede. Acolo am stat cu toţii câtăva vreme, până când cei ce plecau mai departe, s-au pierdut pe poteca dinspre Piatra Rea, ascunşi repede de valurile de ceaţă care nu mai conteneau.

Peste cabană s-a aşternut din nou liniştea. Am rămas doar eu şi cabanierii. Până să se facă cât de cât cald în camera în care aveam să mă odihnesc, am tot sporovăit din cele multe care se aştern peste locurile în care săptămâna liniştită, doar vântul şi zăpezile de primăvară, mai au câte ceva de spus.

Odihna de peste zi, alături de soba ce începea să-şi răspândească mângâierea, mi-a prins numai bine. Mai apoi am revenit alături de cabanierii care-şi dovedeau nerăbdarea şi poate chiar îngrijorarea, pentru turiştii ce-şi anunţaseră venirea la cabană şi a căror întârziere începea să se facă simţită. Când parcă se îngâna ziua cu noaptea, un grup neanunţat şi-a făcut apriţia şi cabana a început să freamăte. Erau aşteptate altele, care nu mai veneau. Unul mai ales, ce-şi propusese o tură lungă, din Perişanii Ţării Loviştei şi care de multă vreme nu mai dăduseră vreun semnal pe mobil, îi producea îngrijorări lui nea Vasile. Până şi vină grupul cel mult aşteptaţi, apare cel de pe Valea Gardului şi cuvintele de bun găsit, se împletesc cu cele admirative despre lumea aproape nepâmteană din care tocmai ieşiseră.

Se face seară, afară ceaţa stâpâneşte locurile, la fel de nepătrunsă. Atmosfera tinerească, de cabană de munte, adevărată, se încinge ca lumea, depăşind oboseala locurilor străbătute. Într-un târziu sosesc şi Perişanii şi poveştile cu aventurile fiecăruia se împletesc în voioşia tuturor. Până la urmă liniştea se aşterne peste muntele învăluit de postatele de ceaţă ce-l împăienjenesc, risipite din când în când de câte o pală mai puternică de vânt.

Dimineaţa s-a dovedit luminoasă. În cabană linştea oboselii cuprinsese călătorii muntomani de pe potecile Coziei. Doar nea Vasile îşi dovedea hărnicia şi trebăluia prin preajma bucătăriei şi a sobei din sala de mese care trebuia să-şi aştepte oaspeţii.

După zilele de ceaţă de până acum, în dimineaţa asta cerul era mai darnic. Norii mai alergau pe cer, dar valurile de ceaţă lăsau să se întrevadă o dimineaţă frumoasă. Cerul părea să stăpânească ceaţa şi soarele lăsa dimineţii, să-şi dăruiască frumuseţea muntelui şi cui o fi aşteptat ca ziua de Florii să-i dăruiască bucuria vieţii.

Cam aşa a început clipa când am început coborârea către Stânişoara.

Pe poteca din cale, o labă de urs deabia trecut prin locurile pe care păşeam, îmi dovedeau că pădurea nu era numai a mea şi judecând după mărimea labei acestuia, nu cred că l-ar fi speriat de prezenţa mea. La băncuţa de lângă pereţii Bulzului, am zăbovit t să-mi trag sufletul, să fiu mai odihnit pentru paşii mai atenţi ce mi-i cerea muntele de acolo mai departe. Prin locurile de abrupt am păşit cu ceva teamă, dar zăpada mare şi apoasă, ca dintr-una căzută în prag de primăvară, mi-a făcut trecerea uşoară. Mai către capătul locurilor pe unde poteca se învârtea pe faţa muntelui, a venit locul micii brâne, altădată cu un cablu agăţat de ea. Apoi locurile şi-au potolit capcanele şi totul s-a îndreptat spre primăvara pe care o aşteptam de atâta vreme şi parcă locurile din poiana Vlădesii, tocmai asta vroiau să-mi spună. Printre frunzele uscate ale potecilor, firele de iarbă îşi făceau apariţia. Florile primăverii, câte o viorea sau câte o păştiţă, înveseleau ziua de Florii. În drumul până la mânăstirea Stânişoarei, doar un călător singuratec mi-a ieşit în cale şi cum ne cunoşteam mai de mult, am schimbat vreo două vorbe despre muntele pe care-l îndrăgeam şi care ne mai lua din când în când, amărăciunea cea de toate zilele.

La Stânişoara am ajuns când tocmai se isprăvea slujba şi din biserica mare, se răspândeau credincioşii. Pe banca din apropiere era cald şi soarele înveselea frunţile oamenilor.

Pe mulţi îi cunoşteam bine şi cu ei m-am întins la vorbă, că tot nu-i mai văzusem de mult. Apoi oamenii s-au dus care încotro le dorea sufletul. Vreo 2-3 ne-am îndreptat către începutul văii Gardului şi acolo la soare, ne-am aşezat pe iarba proaspătă la o cafea caldă, scoasă dintr-un termos care de mult aştepta clipa asta. Când ne-am gândit că ar cam fi timpul să coborâm, am făcut asta pe poteca ce ne-a scos la cealaltă mânăstire, cea de la Turnu şi până la urmă tot la gară am ajuns, acolo unde trenul a curmat brutal ziua frumoasă de Florii.

Text şi foto: Dinu Boghez

15-17.04.2011