Magia cetății Pricopanului

Moto:

Treci şi treci, mergând pe-o punte

Peste cer şi peste munte.

Marin Sorescu

A fost odată un gând, apărut ca un intermezzo în noianul altora, ce priveau ascensiunile mele montane. Erau acestea mereu cu munţi de prin preajma mea sau chiar mai departaţi, dar cu înălţimi care-i făceau întotdeauna mai atractivi. Şi la urma urmelor, ce-mi trebuia mie să aflu acum, ce se petrecuse în răstimpul amarului de ani, cu aceşti munţi hercinici, care acum se învârteau în jurul a 3-400m. Poate că aşa gândeam de fiecare dată când omonimul meu într-ale munţilor dobrogeni, brăilean, îmi povestea cu mult entuziasm, despre frumuseţile ascunse de crestelor Măcinului, „măcinaţi” şi astăzi, implacabil, de oameni sau de anii care trec peste ei. Şi am tot amânat invitaţia de a face o tură prin Măcinul zilelor noastre. N-am prea făcut vreo documentare cât de cât, din surse care să-mi facă excursia mai apropiată mie. Ghidul pe care-l aveam, stătuse ani mulţi în bibliotecă, aproape fără să-l deschid, necum să-i desluşesc slova. Acum, când excursia mijea la orizont, m-am lăsat în grija celui care cu atâta amabilitate îmi adresase invitaţia de a vizita minunile dăruite de munţii Măcinului.

Iată-mă deci suit într-un autobuz care m-a lăsat pentru o noapte în Bucureşti, de unde cu un tren am purces către Brăila, locul de unde începea pentru mine, necunoscutul Măcinului. O călătorie monotonă prin fâşâitul roţilor de tren. Doar ceaţa neverosimilă aşternută peste câmpie a mai scos din armorţeală călătorii. Mai ales că unul dintre ei, tocmai auzise un comunicat, cum că peste o zonă a ţării, venind din Maramureş şi lungită tocmai pe aci, se abătuse norul de cenuşă al ultimei erupţii a unui alt vulcan din îndepărtata Islandă !. Şi poate chiar aşa o fi fost, devreme ce ceaţa se abătuse peste câmpie, aşa, dintr-odată.

Când am coborât pe peronul gării din Brăila, repede m-am întâlnit cu amabilul meu amfitrion. Apoi lucrurile au mers aproape fără să-mi dau seama. Un taxi, un bac, o Dunăre, din care am ieşit fără a-mi dau seama, un microbuz şi iată-ne coborâţi în autogara, parcă improvizată, a oraşului Măcin.

O scurtă aranjare a harnaşamentului pe care urma să-l urcăm în spinările fiecăruia, o împărţire a cortului şi la drum, deocamdată pe străzile Măcinului. Oameni rari, o mică piaţă improvizată, turnul unui minaret aflat în apropiere, un panou care înfăţişa „parcul national Măcin” şi iată-ne pe drumul prăfuit care avea să ne ducă pe culmile Pricopanului. Părea Pricopanul ăsta, privit de aici din drumul ars de soare al şesului din care ţâşneau munţii, un fel de Făgăraş, cu vârfuri îndrăzneţe şi şei adânci. Câteva fotografii făcute de aici, aveau să-mi amintească, dacă cumva aveam să uit, înfăţişarea acestei cetăţi magice.

Câtăva vreme am urmat drumul ars de soare şi nu numai el suferea de dogoarea lui. Cu coada ochiului, urmăream creasta aproape uluitoare, până când am părăsit drumul şi am început urcuşul pe dealul Viţelarului. Era pajiştea de pe deal, cu iarba aproape coaptă, numai bună de cosit şi m-am întrebat dacă pe aici fânul nu se strânge pentru iarnă. Erau şi flori pe întinsul pajiştii. Cam puţine după mintea mea. N-am izbutit să reţin pe ici pe colo, decât zorelele, parcă mai numeroase şi ceva mai puţine, florile codiţei şoricelului, dar nu albe cum bine le ştiam din locurile fânaţelor din alţi munţi, ci galbene şi de ce să nu recunosc şi mai frumoase. Şi mai fâşâiau prin iarba păioasă, şopârliţe zburdalnice, al cărui mers iute deabia de puteai să-l urmăreşti.

Nu era greu urcuşul, dar dogoarea soarelui era năpraznică şi cele câteva stânci întâlnite în cale, mi-au prins numai bine pentru odihnă. Până la urmă am ajuns în vârful dealului – 173m - şi prin pajiştea încă verde am ajuns lângă primii copăcei din ziua aceea. Acolo, la primul coborâş, ne-am întins la odihnă şi la masa de prânz. Era zăpuşeală mare şi umbra copăceilor, cât ar fi fost ei de năpârstoci, ne-a prins bine. De aici încolo începea pădurea !. De fapt umbra unor copăcei nu prea înalţi, totuşi dătători de iluzia unei atmosfere mai răcoroasă. Pe jos ceva foşnet de frunze uscate şi din loc în loc câte un păducel ţepos. Arareori am întânit câte un ochi de poiană şi câte un bloc de stâncă cu formă ciudată, ajuns aici de cine ştie unde. Aproape o oră am urcat vârtos prin pădurice şi până la urmă am ajuns în creştetul muntelui Cheia, la 260m. Era aici prima îngrămădire de stânci uriaşe, aruncate haotic.

Marcau vârful mai mult nişte pietroaie imense, rotunjite, parcă înadins aruncate de undeva, tocmai pe crestetul vârfului pe care ajunsesem. Aruncate, pentru că până aici, prin păduricea pe care o străbătusem, mai întâlnisem arareori, stânci risipite printre copăcei. Aveau acestea felurite forme rotunjite şi specatcolul lor, aici, în chiar creştetul muntelui, alcătuia o adevărată surpiză. M-am învârtit printre ele, încercând să găsesc cele mai favorabile poziţii de fotografiat. Nu ştiam că de acum încolo astfel de fenomene, ba încă şi mai interesante, vor umple locurile prin care aveam să trec.

A venit vremea plecării, vremea coborâşului, umul din cele vreao 3-4 câte mai aveam în cale. La început stercurându-ne printre copăceii întâlniţi în cale. Apoi pe muntele golaş. Am început şi urcuşul, cam greu sub razele soarelui care nu glumea deloc. Am întâlnit în cale câteva rânduri de vlăstare tinere de viitori copăcei şi am aflat că într-adevăr fusesră plantaţi cu o anume intenţie. În urcuşul nostru vârtos, colegul meu a simţit oarecare mişcare pe sub noi. Un turist singuratec cobora pe acolo pe unde noi urcasem, dar nici vreun semn de viaţă că ar fi fost pe acolo, nu a vrut să ne dea. Apoi am ajuns însfârşit pe căciula vârfului Cheiţei, la doar 247m. Dar câtă sudoare lepădasem până atunci. Pe vârf câteva lespezi cocoţate una peste alta te făceau să gândeşti că eşti în apropierea monumentului de la Stohenengen. Mai apoi popasul dintre stâncăriile vârfului, adăpostiţi la umbra câtorva rotunjite de vreme, am avut surpriza să întâlnesc prima mea broască ţestoasa aflată în libertate. Am început alt coborâş, cu alte stâncării aflate în cale, mai interesante decât până acum şi am avut timpul să le admir pe îndelete, ocolinndu-le pe mărunţişul mişcător de pe la poale.

Părea că sunt pe la poalele zidurilor unui castel rupt dintr-o poveste. Tot de acolo am zărit nişte turişti ce coborau diin vârful Caramalăului, printre stâncile muchiei pe care se afla şi marcajul turistic.

Apoi am început să urcăm vârful Carmalăului – 277m.

Nu i-am atins vârful, dar nici mult n-am avut. Prin stâncăriile coastei Carmalăului şi erau destule, am întâlnit şi marcajul bandei albastre, cu care de aici înainte am călătorit împreună. Mersul prin stâncăriile coastei Carmalăului, a avut şi locuri mai dificile, cum ar fi un horn scurt, pe care a trebuit să ne întindem serios – mai ales eu. Apoi drumul prin stâncării a devenit aproape comod şi până la urmă am coborât în poiana îmbrăcată în iarbă proaspătă şi de aici încolo tot prin locuri de astea am mers. Am coborât ca deobicei într-o şa adâncă, poate cea mai adâncă de până acum. Din şa am urcat pe urmele unui tractor, care s-a dovedit până la urmă chiar drum pentru un astfel de vehicol. Din vârful Vrajului -335m- cobora un grup de oameni, eterogen, dar probabil obişnuit cu locuri de genul ăsta. Când am depăşit muchia, am privit îndelung locurile care duceau spre vârf. Erau presărate cu stânci rotunjite, multe şi până spre locul somital erau şi altele care ornau cât se poate de frumos şi interesant locurile. O clipă mi-a părut rău că am fost promotorul unei coborâri uşoare, prin spatele muntelui, dar şi puterile mele erau aproape de sfârşit. Poate dacă m-aş fi aşternut la drum...

Intrasem prin dosul muntelui. Pe aici soarele îşi mai arunca doar raze paşnice. Prinprejur, iarba era de-un verde crud, odihnitor şi parcă un pic răcoroasă. Erau şi stânci doborâte din înaltul muntelui şi sub noi pădurea din copăcei aproape miniaturali, răspândeau mirosul diafan al salcâmilor înfloriţi, pe care de multă vreme adierile vântului, îl aduceau până la noi. M-am aşezat pe o stâncă şi parcă nu mi-a venit să cred că până la şaua cu popas, făgăduită de ceva vreme, mai era atât de puţin.

Când am ajuns acolo, în iarba verde, mângâietoare, cu crestele stâncoase însorite din preajmă, ale Vrajului, pe sub care deabia intrasem, eram într-altă lume. Pe deoparte stâncile Vrajului intrate în penumbră, cu doar creştetul lor însorit, pe cealaltă parte Piatra Râioasă cu stâncăriile ei ruiniforme. În plină lumină, una bătând în galben-roşcatul scăpătatului de soare, cealaltă îngălbenită că şi celelalte întâlnite până acum. Aici mi-am aruncat rucsacul, fericit că am scăpat de povara lui şi am început să ne aranjam masul peste noapte, întinzând cortul. De pe creasta muntelui Piatra Râioasă - 346m -, coborau doi turişti. Cu ei am întreţinut câtăva vreme ceva conversaţie. Aşa am aflat că se pregătesc pentru o tură în Piatra Craiului şi poate le-ar fi a râs celor care aud că aici îşi fac antrenamentul final pentru drumul fain la care jinduesc. Dar numai cei ce n-au încercat să urce şi să coboare vârfurile din calea Pricopanului şi cine nu i-a umblat crestele stâncoase, află că antrenametul are noima lui. E aici şi o mică exagerare, dar nici departe nu-i.

Apoi turiştii s-au îndepărtat, coborând spre valea Ţulucului, acoperită de pădure, acolo unde îşi aveau tabăra cu cort, aşezată lângă bordeiul vânătoresc de aici. Peste ceva timp, pe aici am coborât şi noi, îndreptându-ne spre mirajul izvorului, unic din locurile străbătute până atunci. Prin pădurea cu salcâmi înfloriţi cu mireasmă îmbătătoare şi adieri din cele ale sălcioarei, care şi ea tot atunci îşi găsise să înflorească, drumul a părut scurt.

Izvorul era tot acolo şi tot apă rece avea, strânsă parcă între zidurile unei cetăţi-rezervor, anume construită. Altfel, picăturile venite cu trudă din coastele munţilor, nu aveau cum să se strângă şi aveau să se risipească în van.

Am avut o noapte liniştită şi posibilii coioţi al căror strigăt parcă îl aşteptam, nu ne-au deranjat. Dimineaţa ne-a fost însorită şi crestele înalte ale Vrajului şi Pietrei Râioase, se luminau pe nesimţite cu razele soarelui. Şi locurile ţineau cu tot dinadinsul să ne spună că prin Făgăraş tot aşa arată dimineaţa.

Ne-am aranjat rucsacii, am strâns cortul deabia umezit peste noapte şi cu regretul de a ne despărţi de frumoasele privelişti ale crestelor din preajmă, Vraju şi Piatra Râioasă, am luat drumul văii din faţă, a Şerparului.

Dar şi pe vale au mai fost minunăţii. Un izvoraş, surpriză a locurilor acestea care mă obişnuiseră cu ariditatea lor,

o altă broască ţestoasă dobrogeană şi mai ales crestele care duceau spre Sulucul Mare, punctate cu magia cetăţilor doborâte de anii mulţi trecute peste ele, mi-au încântat privirile.

Curând am sfârşit drumul printre creste şi din valea răcoroasă am ajuns la şesul Dobrogei. Undeva în dreapta se zăreau rănile carierei

şi cam pe lângă ea, biserica albă a mânăstirii acelor locuri – Izvorul Tămăduirii. Poate pentru iertarea păcatelor, că prea ne ostoiam să distrugem natura. Am trecut pe lângă canalul care altădată iriga şesul ars de soare, uşurând poate munca lui Dumnezeu, în a cărui nădejde rămăsese ditamai câmpia înverzită încă câtăva vreme şi poate chiar întreaga ţară. De aici încolo începea greul drumului. Pe nicăieri nu se zărea vreun copac. Eram încă în toiul dimineţii, dar soarele începuse să dogorească. Drumul doar pietruit, al carierei, era acum duminica, doar uscat, dar fiecare maşină care trecea pe lângă noi stârnea valuri de praf. Doar lângă staţia de pompare a vreuneia din alimentările cu apă din zonă, ne-am oprit îndemnaţi de copacii umbroşi din preajma ei. Câtăva vreme ne-am întreţinut cu şeful staţiei şi de la el ne-am răcorit cu niscaiva pahare cu apă rece. Acolo ne-am întâlnit şi cu căţeii staţiei. Unul mai pufos, mai scandalagiu, mai marele şatrei canine era Ţuţuş şi consoarta lui se numea Pamela şi cu ea, zburdânnd prin verzitura câmpului, ne-am însoţit drumul ars de soare până la şosea. Până acolo acesta aproape că şi-a bătut joc de noi, atâta ne-a dogorit creştetele.

Ne-am aşezat la umbra deasă a unui copac din marginea şoselei şi odihna ne-a fost mângâiată de câmpul de maci din preajmă.

Microbuzul strângător de călători din şoseaua dobrogeană, arşi de soarele nemilos, ne-a luat de pe drum şi ne-a lăsat la ramificaţia Izvoarelor, acolo unde era un vârf săltat peste câmpia cu suliţe de soare, care ne chinuise atâta până acum. Era vârful Consul, mai împădurit oarecum şi pâlcurile de copăcei agăţaţi de coastele lui promiteau umbră odihnitoare. Iar priveliştile din creasta înaltă, cum spunea tovarăşul meu de drum, erau unele cu totul deosebite. Doar că puterile mele ajunseseră la sfârşit. Poate şi din neobişnuinţa mea cu meleagurile dobrogene, pe care până acum nu le cunoscusem decât de pe nisipul de pe malul mării, şi dacă stau să-mi mărturisesc ascunzişurile, poate şi anii destui adunaţi, să-şi fi spus cuvântul. Aşa că purtând cu mine regretul locurilor deosebite pe care mi le oferea Măcinul şi pe care acum renunţam să le mai văd măcar o bucată de timp şi supărarea pricinuită colegului meu care spera să-mi împărtăşească din cele ce-l învăţaseră „hercinicii” ăştia frumoşi, am luat hotărârea să mă întorc. A urmat despărţiea rapidă din zorul altui microbuz care tocmai venea, valurile Dunării pe care aluneca bacul şi lunga aşteptare a trenului care avea să mă despartă de meleagurile deabia îndrăgite. În lunga mea aşteptare, am mai avut surpriza să-mi revăd amifitrionul şi tovarăşul meu de-o clipă minunată, sosit din ascensiunea rapidă de pe Consul-ul ale cărui poale poate le părăsisem prea repede. Până la sosirea trenului am mai avut timp cât să punem la cale alte peregrinări prin aceşti munţi, mai tomnatece şi mai răcoroase. Doar timpul, care trece peste toţi oamenii, să nu hotărască altceva.

În îmbulzeala de pe peron, în forfota plecării trenului, nici n-am mai avuit timp de-o fluturare de mână şi peste zilele ce vor urma, doar internetul să ne mai ţină de urât.

Text: Dinu Boghez

Foto: Andrei Raftopol

         Dinu Boghez