S-a deschis o fereastra

Moto: Acum am ajuns într-o poiană.

Puteţi călca pe iarbă,

Ca pe-un covor sau o blană.

Marin Sorescu

Aşa, mai mult într-o doară, iată-ne plecaţi către Valea Mănăilesei. Astăzi, în ziua încă însorită, avem în gând o excursie scurtă, cât să ne desmorţim un pic picoarele. Pe Valea Oltului, prin Brezoiul care deabia îşi întindea ciolanele adormite, prin Voineasa, staţiune de care deabia de-ţi mai aduci aminte, atât a ajuns de pricăjită şi mai apoi pe calea Mănăilesei. Pe drumul însorit, cu serpentine multe, era linişte. Arareori mai întâlneam vreo maşină şi până la vechea colonie a hidrotehnicienilor de la Despina, doar frunzişul primăvăratec, strălucind în soarele care străpunsese valea, ne-a mai ţinut tovărăşie. Pe alocuri, drumuri proaspăt tăiate în coasta muntelui, prevesteau viaţa scurtată brutal a brazilor, care curând vor lua calea gaterelor şi nici măcar a celor româneşti, judecând după plăcuţele aflate la vedere – Cascade Empire -, care arătau noul stăpân al pădurilor. În urma lor, muntele va fi mai trist, aşa cum devenise mai prin toate pădurile, care altădată îţi dăruiau liniştea şi răcoarea lor.

Dar drumul a fost scurt şi gândurile întunecate s-au sfârşit când, depăşind locul coloniei amintite, am ajuns în acul de păr al serpentinei care continua drumul. Am tras maşina pe marginea drumului, pe platforma de unde mai departe urca unul vechi, forestier – uite că mai sunt şi astea bune şi la altceva, nu numai la hăcuirea pădurii. Ne-am luat cele trebuincioase pentru drum şi tatăl şi fiul, au început drumul către creasta muntelui, acolo unde în îndepărtarea sa, se zărea o şa îngustă între brazii încă în picioare.

Am trecut mai întâi pe lângă una din captările secundare ale lacurilor hidroenergetice. Apoi câtăva vreme am mers în lungul drumului, până când acesta s-a înscris pe coasta muntelui spre apropierea unei tăieri mai contemporane. În faţa noastră, din curba drumului, un altul învechit şi străbătut de firul de apă al pârâului Plaiul Poienii, urca direct, din greu, fără mofturile serpentinelor. Pe el am apucat şi până am ajuns în creastă, printre brazii răriţi cu mâna omului şi unii aruncaţi pe ici pe colo, nu ne-am mai oprit. Doar în apropierea crestei, scurtă vreme, am urmărit poteca cea veche, cât mai rămăsese din ea. O coborâre de câţiva metri şi iată-ne ajunşi în drumul alpin construit în preajma primului război mondial.

Spre stânga, mai puţin de ¼ ora ne-a trebuit până să ajungem la cabana din Plaiul Poienii. Ne-au întâmpinat, de cum am ieşit din adăpostul brazilor, lătratul câinilor şi când am ajuns la portiţa împrejmuirii cabamei şi Săndel, cabanierul de când îl ştiu, ne-a aşteptat în pragul casei şi şi-a potolit dulăii cei mari, deveniţi dintr-o dată prietenoşi.

Am mai stat de vorbă, aducându-ne aminte din întâmplările de peste mulţii ani ce trecuseră peste noi. Dar parcă tot peste mine trecuseră mai mulţi. Apoi ne-am îndreptat către iarba verde smălţată cu florile galbene ale piciorului cocoşului şi pe alocuri cu albastrul pur al trâmbiţei ciobanului. Am ajuns repede în vârful Plaiul Poienii. Acolo am zăbovit oleacă, cât să ne aruncăm privirile peste cununa munţilor din preajmă. În faţa noastră se înălţau vârfurile înalte dinspre Fratoşteanu Mare - 2053m -, spre cel Mic -1970m -, până spre cel al Repezilor -2013m. Spre creasta munţilor Lotrului, cam pâcloşi acum, ştim că se înalţă alte vârfuri semeţe şi dacă ar fi fost vizibilitate ne-am fi pierdut privirile spre Balindru şi Sterpu. Nici crestele apropiatei Mănăilese nu se vedeau cine ştie ce, dar locul vechiului releu, tot se deosebea.

Pe iarba strălucitoare a vârfului, printre stâncile încălzite de razele soarelui, ne-am mai depănat din amintirile statornicite prin aceste locuri. Până când volbura norilor cam întunecaţi, s-au apropiat de noi, cât să ne facă să ne temem de niscaiva ploi. Aşa că am coborât la cabană, am mai schimbat câteva vorbe de rămas bun şi altele de revedere dacă s-o putea şi repede am luat calea coborârii, către maşina care ne aştepta cuminte, acolo unde o lăsasem. Plimbarea noastră scurtă se terminase şi pe drum câţiva stropi de ploaie ne-au mai umplut parbrizul, până ca cerul să se răzgândească şi să ne trimtă din nou razele soarelui, care nu ne-au părăsit până ce am ajuns acasă.

Şi pentru că poiana aceasta fermecată ce îmbie la popas şi odihnă, aflată pe cununa munţilor Latoriţei, e bine de ştiut ce drumri duc până aici şi mai ales ce altele îţi stau în calea spre farmecul montan ce te întâmpină mai departe.

Iată-le:

- pe întreaga cunună a munţilor există un drum alpin, accesibil mijloacelo auto de teren; acesta datează din timpul primului război mondial sau poate puţin înaintea acestuia; ar fi de menţionat că sub vârful Ştefanu, care închide lanţul vârfurilor Latoriţei, pe versantul sud-estic se mai află încă fundaţia – probabil – a unui fost pichet, poate al unor grăniceri, români sau austro-ungari; poate chiar clădirea fostei „căşerii”, să fi fost adăpostul mai complex al grănicerilor, cu odăi şi grajduri şi atunci aceştia nu erau de-ai noştri; oricum în zonă era graniţa ţării de tristă amintire; drumul începe în cătunul Valea Măceşului şi are 32 km;

- din Voineasa, urcă spre plaiul Balţurilor, poteca marcată cu CR, prin pădure mai întâi, uneori cam priporoasă şi ajunsă acolo, urmează mai departe drumul alpin amintit mai sus;

 - din Ciunget, urcă pe valea Rudăresei, vreo 8km, un drum care mai către început trece pe lângă câteva pensiuni şi se ramifică înaintea captării hidro, spre dreapta, săpat în muntele de calcar, un altul care după circa 4km ajunge la cabana Plaiul Poienii; tot din drumul din vale, după 5 km, se ramifică spre stânga drumul ce urcă la Castelul de Echilibru al hidrocentralei şi lângă acesta se află cabana turistică Luminiţa;

- din şoseaua Mănăilesei, după ce treci de locul numit Despina, urcă drumul cel mai scurt către creasta muntelui, pe care am ajuns şi noi la cabană;

- iar de treci de Plaiul Poienii, drumul alpin urmează pe sub cununa muntelui, calea lungă până în Şaua Ştefanului şi din acesta se ramifică felurite poteci, ducând spre crestele înalte ale Latoriţei, dar şi spre văile muntelui care ascund minunăţii de tot felul.

Şi munţii Latoriţei, beneficiind şi de cabana ospitalieră din cale, îşi dezvăluie una câte una minunăţiile risipite pe întinderile sale.

Text: Dinu Boghez

Foto: Andrei Boghez