Drumul domnului de rouă

Moto: Şi nici nu e vreme să numeri

cât cer ţi se-aşează pe umeri.

George Ţărnea

În zilele de dinaintea Săptămânii Mari din anul trecut, într-o după amiază frumoasă, eram pe peronul gării din Pojorâta. Sfârşisem atunci, o altă plimbare pe meleagurile Nordului Îndepărtat, cum îmi place să le spun celor bucovinene şi maramureşene, prin care avusesem privilegiul să ne aflăm din când în când. Stăteam pe peronul gării, un pic obosiţi de periplul tocmai sfârşit prin Obcina Mesecănişului, în faţă cu cele două vârfuri gemene, Adam şi Eva, pe când amfitrionul nostru rădăuţean, ne povestea despre căsuţa din pădure, a omului care hălăduia iarna în mijlocul pădurilor acelor locuri, veşnice până una alta. Acum, în dimineaţa unei zile de vară frumoasă, dintre atâtea altele capricioase, iată-ne din nou pe peronul aceleaşi gări şi tot cu imaginea în faţă a acelor două vârfuri amintite. Le-am spus acum celor două, bună dimineaţa, cu bucurie în suflet, aşa cum atunci, cu tristeţe nostalgică, ne luasem rămas bun.

Pe înnoptate, din Bucureştiul încins, am început o altă călătorie spre Nordul depărtat. S-au adunat în timpul care a trecut aşa de repede, o mulţime de călătorii prin locurile astea minunate şi acum iată, avem în faţă încă una. Pentru o viaţă de om, prin locurile astea, cu munţi pe care poţi să-i pui la suflet, pare poate mult, dar mai sunt şi atâţia de străbătut, pe aici şi aiurea...
În legănatul trenului noptos, nici n-am avut vreme să ne desmeticim bine şi iată-ne pe peronul singuratic al Pojorâtei, acolo unde ne aştepta acelaşi amfitrion bucovinean, cu vorba melodioasă a locurilor şi cu cerul albastru oglindit în priviri. În dimineaţa senină care ne-a întâmpinat, pornim către drumul spre Moldova-Suliţa, locul de unde ne începem peregrinarea dorită de mult. În drum ne abatem către biserica cu turle specific bucovinene – schitul Corlăţeni, înfiinţat în 1936 de familia Corlăţeanu -, să-i aflăm de aproape frumuseţea cuprinsă între zidurile ei. Nu era atât de veche cât ne-am fi dorit, ci mai mult contemporană cu începuturile vieţii mele, dar umbra marelui domnitor moldovean, cobora din anii depărtaţi peste zidurile din faţa noastră.

Revenim la drumul din care ne abătusem să admirăm svelteţea turlelor bisericeşti şi la ramificaţia de unde începea periplul nostru, aşteptăm mijlocul de transport de care aveam nevoie. Un microbuz, o cursă obişnuită locurilor, ne duce repede până la centrul satului Breaza, unde în liniştea dimineţii, ne luăm locul pe marginea şoselei. Până la Moldova-Suliţa, unde vroiam să ajungem, mai aveam cale lungă.

Erau rare maşinile şi cele care treceau pe lângă noi, păreau să accelereze când vedeau tărhatul de lîngă gardul pe care-l sprijineam. Până la urmă unuia din cei ce treceau pe acolo, i s-a făcut milă de noi şi din mila asta am ajuns repede la crucea-monument aflată în locul dorit, acolo unde se desprindea drumul pe care aveam să-l urmăm.

Am trecut printre casele satului, pe sub mânăstirea la care altădată poposisem şi când le-am sfârşit, ne-am luat prima odihnă, lângă măsuţa de lemn cu băncuţe şi aproape de izvorul cu apă rece. Eram pe valea Lucavei, acolo unde stâncăriile prin care se strecura drumul, ascundeau cheile scurte ale pârâului şi o peşteră cu frumuseţi deosebite.

Am continuat drumul înfruntând arşiţa zilei, devenită cam de nesuportat şi în lungul ei am întâlnit doi prichindei, în mână cu sacoşe care concurau cu înălţimea lor. Se duceau să culeagă arnică şi până să-mi aduc aminte, cam cum arăta floarea asta galbenă şi frumoasă şi cam la ce folosea, am avut un moment de uimire. Şi drumul curgea liniştit înaintea noastră. Uneori umbrit de brazi înalţi cocoţaţi pe coastele abrupte, alteori cu soarele puternic, ce cobora năpraznic peste capetele noastre. Norişori vremelnici mai străbăteau cerul, înaripaţi şi cu ceva negreală cuprinsă în ei. Dar erau dintre aceea care nu aduceau teama unei zile care să ne strice sărbătoarea locurilor frumoase pe care le aşteptam.

Până la poarta care ne anunţa intrarea pe domeniul huţulilor, parcă nici n-am ştiut când am ajuns.

De acolo înainte începea pentru noi drumul necunoscut către vârful Lucinei, cel la care râvnisem un an întreg, de când intrasem prima oară prin cununa de frumuseţi şi mistere pe alocuri, ale Obcinei Mestecănişului.

În scurtă vreme am ajuns la o ramificaţie de drumuri. Unul bine bătut, mai larg, ce părea să urce pe coama unduită din faţa noastră. Altul mai firav, dar semnalat de o săgeată de lemn, aproape de fâneaţa locului şi care ne îndruma către „centru”.

Am ales-o pe aceasta din urmă şi urcând pe drumul ars de soare, ştergându-ne din greu fruntea asudată, am ajuns la prima dintre casele „huţulilor” adăpostiţi în ele. Avea drumul din faţa lor, alura unui adevărat bulevard, străjuit de lampadare înalte, aproape orăşeneşti, cum se cădea populaţiei „nobile”, adăpostite pe aici. Într-un grajd deschis aşteptau cuminţi doi „huţuli”şi-un „huţulică”.

Curând am ajuns la o casă mare, omenească şi cu oarecare început de hărmălaie, aşa cum animalele de mai ’nainte nu înţelegeau să o facă. Aveam de a face cu un motel veritabil şi apucături din acestea, erau din cele obişnuite. Într-un ungher, un tractorist, aflat lângă unealta muncii lui, trebăluia de zor. De la el am obţinut înlesnirea de a ne adăposti vremelnic rucsacii şi tot de la el am obţinut şi oarecari informaţii despre drumul pe care-l aveam de urmat către vârful Lucinei. Aşa, în trecăt, ne-a amintit şi de alt vârf, parcă Hrobi, întrebându-ne daca nu ajungem şi pe el şi poate o fi ştiut el de ce. Noi însă am apucat-o repede pe lângă ţarcul care adăpostea doi ponei şi am intrat pe drumeagul  dintre brazi falnici.

Cînd drumeagul a ieşit din brazi, pe mai departe ne-a întovărăşit o împrejmuire firavă. Când şi aceasta şi-a pierdut lirul, am pătruns în poienile fără sfârşit ale Obcinei în care ne aflam.

Din întinderea verde, încă necoaptă pentru cositul care probabil o aştepta, răzbăteau florile verii în care ne aflam şi dintre ele, apăreau mulţime de luceferi, cu flori mari, aproape neobişnuite. Răzbăteau din mijlocul fâneţii şi florile păpădiilor, multe şi tot aşa de mari şi în ele strălucea lumina soarelui.

În drumul nostru a apărut o cruce metalică şi lângă ea, spre dreapta un drumeag, pe care câtăva vreme l-am urmat, ocolind pădurea bradului neatins de furia drujbei. În anul trecut şi tot în Obcina asta, am găsit, mai către Poiana Mănăilă, păduri întregi doborâte de instrumentul ăsta urât, care prin aceste locuri prin care păşeam, părea că încă nu s-a pripăşit. Am ajuns într-o înşeuare, într-o altă pajişte imensă. Şi aici am întâlnit flori cu corola neobişnuit de mare.

Păpădiile de mai ’nainte, luceferii, dar şi o floare albă, înaltă, aducând cu roua cerului, dar parcă nu avea şi filigramul de pe petale pe care-l ştiam. Dar au apărut şi coloniile de bulbuci, tot aşa de înfoiaţi şi tot aşa de plăcut mirositori. Trebuia să ne uităm pe unde mergem, să nu călcăm ochii ăştia de soare aruncaţi prin poiană. Apoi iar am urcat puţin, până când drumeagul a ocolit alt pâlc de brazi. O împrejmuire limita pădurea şi într-un loc, bine chitit prietenul nostru de clipe minunate, a sărit gardul şi cu toţii am intrat în pădurea cu brazi ţepoşi. Câtăva vreme am străbătut pădurea, mai prin fragmente de potecă, uneori apărute în cale, alteori dând la o parte crengile nu totdeauna prietenoase şi când parcă începeam să ne întrebăm cum scăpăm de aici, printre vârfurile brazilor a apărut cerul albastru şi undeva, la întâlnirea cu el şi vârful Lucinei, cel pe care-l căutam. A mai durat puţin până am ajuns, la panta mare, pe care trebuia să o învingem, dacă vroiam să urcăm pe vârf. Am început urcuşul cel lung. Eu ceva mai încet, mai bătrâneşte şi tinerii au trebuit să mă mai aştepte din când în când. Dar până la urmă am ajuns pe vârf – 1588m -, acolo unde pământul se împreuna cu cerul.

Un brad singuratec stâtea în bătaia vânturilor care trebuie să fi ajuns şi pe aici, că doar nu putea să fie mereu linşte, ca acum, când am ajuns noi. Pe lângă muchia vârfului, un gard, ca cele câteva întâlnite în periplul nostru, parcă ar fi vrut să despartă ceva. Prin preajmă oarecari şanţuri, acum acoperite de iarba verde şi de flori tremurânde, în adierea unui vânticel mângâietor, dar acum vreo 60 de ani şi mai bine fuseseră tranşee şi îmi închipui că minunile astea colorate fuseseră stropite şi cu ceva sânge, din oricare tabără or fi fost, că tot oameni erau.

Am privit cu nesaţ înprejurimile care ni se ofereau cu dărnicie. Către Feredăul apropiat, către muntele Tibăului, cu creastă de munte falnic, către Suhard, Rodna, de la Ineu şi până către Pietros, către Rarăul şi Giumalăul departat, către Maramureşul cu ţancuri ridicate pe cer şi cate-or mai fi fost, pierdute în pâcla amiezii. Am privit şi către Ucraina, până acolo unde se spune că punctele albe pierdute printre păduri ar fi fost oarece rampe de lansare rachete, dezafectate acum. Dar numai ei ştiu ce-o fi rămas mai pe urmă, că vorba aia, nu strică o rachetă la casa omului, cam mare şi cam puternic.

A trebuit să ne desprindem din visele stârnite de atâţia munţi şi să ne gândim şi la întoarcere. Am hotărât să apucăm pe alt drum. Am coborât panta cam repezită, pe lângă un grup de stâncării albicioase şi tot prin pajiştea înflorată.

Am ajuns la un pârâiaş, care tare m-a îmbiat să-i sorb unda, că prea eram însetat. Până la urmă am ajuns la un vechi grajd, acum transformat într-o stână. Se vedea că este părăsit cam demult, că linia electrică ce ducea la el era dezafectată. Un om trebăluia la un petec de pământ, pe care îşi pusese ceva cartofi. I-am cerut o cană de apă şi ne-a condus la izvorul puternic. S-a scuzat că tocmai i se stricase „robinetul” şi altul nu avusese la îndemână. Dar apa era rece şi bună şi ne-a potolit setea, cam amarnică după atâta mers.

Nu ne-am ridicat pe munte, către cu poiana în care întâlnisem bulbucii cei mulţi, ci am mers pe drumul ce ni se deschidea în faţă. Cam lung mi s-a părut şi poate şi cam bătut de soare. Dar asfinţitul era aproape şi nici înserarea nu era depărtată. Am urcat în creasta dealului din faţă şi apoi am luat-o pe nişte urme de oarece vehicol şi curând am ajuns lângă ţarcul poneilor şi mai apoi la cabana-motel de lângă care plecasem.

Ne odihnim cât de cât, izbutim să şi mâncăm la repezeală şi apoi ne desprindem din hărmălaia din ce în ce mai accentuată, îndreptându-ne către cel de al doilea ţel al excursiei: vârful Bâtca Tătărcii, cel de al doilea ca înălţime din Obcină -1549m.

Fusese acesta un reper important al primei zile petrecute pe aceste meleaguri şi silueta de piramidă singuratecă, ridicată la orizont, peste pădurile pe care aveam să le străbatem, ne chema către ea. Dar seara ne-am petrecut-o încă departe de ţelul nostru.

Mai întâi am parcurs drumuri oarecum întorocheate, după ce părăsisem pe cel important care ducea spre Cârlibaba şi în secundar către vârful dorit. Aşa că, după ceva peregrinări şi câteva garduri sărite, am ajuns către asfinţit, la o casă stingheră în marea poiană pe care o străbătusem.

Stătea acolo, de când se ducea zăpada şi până îi venea rândul alteia, o familie din satele din vale. Aveau o bucată de teren pe care cultivau câte ceva, niscaiva animale şi ziua şi-o petreceau la cules de plante, dintre care un loc aparte o ocupa celebra arnică. Ne-au primit cu câtă amabilitate aveau la îndemână şi aproape de gospodăria singuratecă, ne-am întins cortul.

A urmat o noapte senină şi o dimineaţă magnifică.

Era prin văi şi un pospai de ceaţă, semn bun pentru ziua pe care urma să ne-o petrecem tot pe aceste meleaguri. Am urmat sfatul femeii care ne întâmpinase seara, am urcat până la gardul care ne străjuise peste noapte şi de acolo n-am avut altceva de făcut decât să-l urmăm. Şi când acesta s-a terminat să mergem pe marginea pădurii de brad. Am ajuns la marele drum către Cârlibaba, la o primă ramificaţie, pe care am urmat-o.

În depărtare se zărea piramida Tătărcii. Ne-am desprins spre dreapta pe un alt drumeag. E de mirare cât de multe drumuri există pe aici şi cât de multe ramificaţii şi mai ales că le-am nimerit întodeauna pe cele bune !.

Pe drum am întâlnit o motoretă, supriza zgomotoasă a locurilor, scormonitoare a mormolocilor statorniciţi în cele câteva bălţi din cale şi mai ales un izvor cu apă rece, care ne-a potolit setea stârnită de căldura ce începea să stăpânească muntele. Înaintea unei împrejmuiri, am aflat un cal, huţul şi ăsta, ce părea să păzească casele stânelor către care ne îndreptam.

A apărut şi vârful căutat, cel al Bâtcăi Tătărcii. O adevărată surpriză prin  înălţimea sa maiestoasă. O alee verde printre brazii care o împrejmuiau, sfârşită doar în vârful înalt. Era vârful acesta înălţat parcă peste nimicnicia omenească, cu verdele pur şi cerul senin de peste el, încât fără să vreau mi-am amintit versurile lui George Ţărnea: „la casa din cer, se ajunge pe-o scară de fier”. Şi într-adevăr, la vârful acestuia se ajungea urcând din greu. Îţi era răsplătit efortul cu imaginle darnice de pe el. Văile pe care mijea viaţa şi mai ales dărnicia munţilor învecinati, mai apropiaţi acum ca niciodată în aceste zile. Mai ales Ţibăul şi Rodna, se lăsau privite în măreţia lor.

De la casele stânelor care ne găzduiseră popasul şi de la câinele care ne tot hămăise, cât îi încălcasem teritoriul, ne-am luat rămas bun şi la spinare, drumul care ne mai rămăsese de făcut.

Am poposit în cale la stâna lui Rebenciuc, omul care ne-a omenit şi ne-a adăpostit o clipă, în stâna lui curată şi de care era poate un pic mândru.

Din ochii lui albaştri, răzbătea o oarecare tulbureală, a unui „cuc şi altă pasăre”, venită poate dintr-o licoare care-l fermecase, dar vorba şi privirile îi erau tot omenoase şi sfatul de a-i urma poteca mai scurtă către vale, la care ne-a condus, l-am urmat cu sfinţenie. I-am urmat poteca pe coasta muntelui şi mai apoi pe valea de torent, pietroasă mai ales şi cu traversări multe ale firelor de pâraie care ne stăteau în cale. Valea cam repede, cu pantă mare, am străbătut-o până la capăt, acolo unde se unea cu unda cristalină a Cârlibabei şi mai apoi a Bistriţei Aurii. Am urmat drumul lat, de abia „prelucrat” cu ceva criblură, de ne-a făcut calea chinul mersului pe cuie, mai ales că prin preajmă umbră nu prea era şi soarele amiezii îşi făcea de cap.

Aşa că cei vreo trei kilometri, ultimii ai excursiei, ne-au cam chinuit. Dar când am trecut printre casele satului Cârlibaba, bine gospodărit şi pitoresc ca toate celelate din Bucovina pe care le văzusem, ne-a trecut aleanul.

Drumul l-am sfârşit în staţia microbuzului pe care aveam să-l aşteptăm. Către ora 4 pm, a sosit. Era încărcat peste măsură şi noi cu rucsacii voluminoşi n-am mai încăput. N-am avut încotro şi am aşteptat cu oarecare îngrijorare, vreo ocazie, care într-un târziu a sosit şi ea. La o ramificaţie din drumul nostru către Iacobeni, ne-am despărţit de amfitrionul zilelor frumoase petrecute prin Obcina Metsecănişului şi cele vreo două ore petrecute pe peronul gării Iacobenilor, ni le-am petrecut delectându-ne cu zacusca pe pâine luată din tolba proprie şi apă minerală de la birtul din apropiere. Când începea să se îngâne ziua cu noaptea, acceleratul ne-a luat în pântecele lui şi la sfârşitul moţăelii din ’năuntru, ne-am coborât pe peronul Gării de Nord , acolo unde s-au terminat şi celelalte excursii de neuitat, ale Nordului Depărtat.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez si Vasile Bouaru