Moto: Sîntem unul lângă altul-eu şi creştetele tale,
Şi ne-mpărtăşim iubirea de pe înălţimi egale.
Nicolae Labiş
A fost aceasta o excursie născută din dorinţă. Dorinţa de a străbate din nou drumul către crestele înalte, pe cărări strecurate printre stâncile îmbătrânite ce străjuiau coastele munţilor înălţaţi către cer. Se împlinea aproape un an, de când tot râvneam la cărările Făgăraşului, în zilele multe, în care mă tot întrebam dacă îi mai pot urca crestele înalte.
Acum străbăteam, cu mersul repede al maşinii, drumul întortochiat al transfăgărăşanului, venind din sudul năpădit de călduri caniculare. Am străbătut muncelele dinspre Curtea de Argeş, apoi satele de sub munte, cu case frumoase, de oameni gospodari, cum le stă bine celor înfrăţiţi cu muntele. Când încă eram pe şoseaua paşnică ce însoţea râul domolit de om al Argeşului, din creasta înaltă, împădurită ca o perie verde, a apărut semeţia cetăţii Poienarilor, ascunzând în ea, clipe din viaţa de demult a locurilor. A urmat apoi drumul către Gura Văii Satului, cu clipele de mister ascunse între pereţii săi, la care am râvnit adeseori. Mai apoi drumul s-a agăţat maiestos de coasta muntelui, pe acolo unde mâna fermecată a omului a învins cerbicia stâncilor şi prăpăstiilor. Vreo două tunele, ne-au scos până la urmă deasupra barajului ce stăvilea noianul apelor venite dinspre crestele munţilor ce
străjuiau oglinda albastră, întinsă către infinit. N-am zăbovit acolo aproape deloc, mai aveam încă drum lung de făcut, aşa că ne-am continuat calea întortochiată de pe malul lacului. Până aproape de cabana Capra nu ne-am oprit şi când am făcut-o, am privit crestele înalte, unele cu coroană de nori închiondoraţi deasupra lor. Sub noi, râul zglobiu, îşi mai sălta unda peste stâncile din cale, peste care şi-ar fi sfârşit veşnicia, dacă omul – care-o fi fost – nu i-ar fi hărăzit soarta întunericului ascuns prin conducte. Ne-am continuat drumul şi până la casele salvamontului de la cota „2000”, nu ne-am mai oprit. Doar acolo am zăbovit o clipă, cât să privim crestele Muşeteicăi, peste care tindeau să se aştearnă ceţuri. Aici era soare, dar acolo muntele începea să se întunece, cu zvon de vreme rea. Până la Bâlea n-am mai avut mult şi când am străbătut tunelul, am ajuns iar la vreme însorită.
Din camera de cabană domnoasă, am ieşit să facem o tură scurtă, până spre Şaua Paltinului, numai că o piatră buclucaşă şi vreo doi paşi neinspiraţi, m-au întors din drum, cu urme de julituri năpraznice. Ne-am petrecut seara, frumoasă şi cu intenţie de lună albicioasă apărută peste Fereastra Bâlei, plimbându-ne alene pe malurile lacului. Am zăbovit pe aici până când turma oilor agăţate de coastele Netedului, gonite de ceţurile care se aşterneau peste creste şi de înserarea care cobora cu repeziciune, au coborât către locurile mai adăpostite. Răcoarea serii care se apropia, ne-a gonit şi pe noi la căldura molicioasă din cabană.
A trecut noaptea şi dimineaţa răcoroasă ne-a adus din nou pe cărările muntelui, chiar dacă ceţurile stăpâneau crestele aşa cum nu ne doream. Aveam în plan să urcăm spre Şaua Caprei şi mai departe să ajungem sus, pe Vânătoarea lui Buteanu. Nu mai urcasem de mult acolo, necum că o bună bucată îmi cam luasem gândul de la astfel de ascensiuni.
Aşadar, am pornit printre cabanele Bâlei, către locurile înalte în care vroiam să ajungem. Ne-a ieşit în drum un slovac, unul dintre oamenii de munte volubili, cu aerul de modestie pe care ar trebui să-l afişeze toţi. Andrei a schimabt bineţele şi vorbele despre locurile în care fiecare avea să se îndrepte. La bifurcaţia traseelor, fiecare a luat-o pe drumul lui. El către Şaua Paltinului şi noi către Vânătoarea lui Buteanu. Curând fiecare dintre noi a intrat în ceaţa care stăpânea potecile. Pe poteca vârstată cu cruce albastră, înaintam prin ceaţa lăptoasă, strecurată pe sub vârful înalt al Văiugii. Înaintam cam orbeşte, în faţă doar cu ce ne oferea vântul care o mai risipea din când în când. Doar câte-o floare timidă, tremurândă în bătaia vântului. Poteca devenea tot mai râpoasă, semn că aveam să ajungem curând foarte aproape de vârful semeţ. Către valea adâncă a Văiugii, se mai desprindeau fuioarele de ceaţă şi peticele de zăpadă risipite petalvegul, se lăsau văzute. Dintr-un loc răzbăteau sunete de talangă, dintr-altul ieşea oglinda unui lăcuţ şi peste toate cele căldarea pietroasă îşi aducea până la mine, ecourile de peste ani, a primei mele ascensiuni prin aceste locuri. Ne-am întâlnit şi cu grupul de mai jos. Numeros şi cam dezordonat mi s-a părut. Doi tineri s-au oprit lângă noi şi am înfiripat o convorbire plăcută despre munţii prin care eram şi nu numai. Apoi am rămas singuri. Doar noi, muntele şi ceaţa.
În strunga pietroasă ne-am oprit. Bătea vântul, cu zbiceală umedă. Andrei s-a căţărat pe ultimele stâncării şi a venit de acolo cu fotografia ceţoasă a locurilor pe care altădată le văzusem şi însorite.
Ne-am aşezat printre stâncile locului, am zăbovit câtăva vreme şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut, decât să luam calea întoarcerii. Vremea a fost acum mai darnică cu noi şi ceaţa s-a mai risipit, cât să vedem lacurile Caprei şi pe ici pe colo şi câte ceva din depărtările Museteicii. Dar prin hornul coborâtor spre Bâlea şi aşa cam neprietenos, cum îl ştiam de-o viaţă, tot cu ceaţa de mână am coborât. S-a ivit pe lângă noi tovărăşia unui om, de prin locurile Făgăraşului şi cu el am sporovăit mai tot timpul. S-a dovedit până la urmă că aveam chiar cunoştiinţe comune, ale vieţii de şantier pe care o dusesem amar de ani.
Până la urmă am ajuns pe malul lacului Bâlea, care acum parcă se mai însorise puţin. Seara ceţurile s-au mai ridicat, seninul cerului a început să-şi arate albastru după care tânjisem şi mai pe seară, luna imensă, încă neîntreagă, fumegoasă parcă, a apărut peste Fereastra Bâlei.
Mai către seară, ne-am întâlnit cu Marlene şi Dinu Mititeanu, despre care ştiam că plănuiseră o tură straşnică. Au fost cuvinte schimbate cu drag, dintre cele multe câte se adunaseră peste intervalele lungi între care ne vedeam. Erau grăbiţi să-şi încropească tabăra de peste crâmpeiul de noapte pe care aveau să-l petreacă înaintea turei programate.
Când răcoartea a coborât peste munţi, ne-am strecurat în camera primitoare cu gândul la ziua cealaltă care ne aştepta.
Când ne-am trezit dimineaţa, am avut surpriza plăcută să vedem ceţurile care parcă alergau repede spre înaltul crestelor, pe care fumegau înainte de a se pierde. Răcoarea dimineţii de pe balcon, după căldura molatecă de peste noapte, ne-a înfiorat o clipă, dar şansa pe care o întrevedeam, de a urca în Şaua Paltinului pe vreme bună, ne-a gonit repede din cameră. După micul dejun frugal, cu ceva bagaje aruncate în maşină şi cu restul la noi, am început ocolul lacului pe poteca urcătoare. În locurile de deasupra Şeii Doamnei am privit o clipă lacul ascuns în adâncul văii, cu ceva petice minuscule de zăpadă, cuibărite şi ele printre cele tot albe, cu talăngi, care ne dădeau semnale că sunt şi ele pe acolo. Un ultim urcuş şi iată-ne trecuţi peste munte, în faţă cu marele şes al Şeii Paltiunului. Turnul înalt era tot acolo unde-l ştiam de o viaţă. Abruptul Lăiţelului, sfârşit în grohotişul văii Doamnei, era tot sfârtecat de hornuri şi tăieturi în stâncă, de parcă cineva îl feliase special. Ceva alpinişti, îi urcau verticala şi câtăva vreme le-am urmărit ascensiunea, agăţându-se de baierele cerului. Pe marginea pajiştei, unde aceasta părea să se prăbuşească, grupul întâlnit pe Vânătoarea, se pregătea să dispară după buza muntelui. Un terier, sosit aici înaintea stăpânilor, alerga zănatec de colo-colo, înnebunit de libertatea care dăduse peste el. Uneori au mai trecut oameni, grăbiţi să prindă măreţia muntelui care se aprindea sub razele soarelui care tocmai se pregătea să învingă ceţurile, umblătoare doar pe marile înălţimi apropiate. Pentru noi, depărtările se terminaseră aici, într-un cotlon ferit de vânticelul care străbătea muntele. Sub un crâmpei de mal înflorit discret, ne-am adăpostit câtăva vreme. Aveam atâtea locuri de privit şi atâtea amintiri de răsfoit, că timpul nu ne-ar fi ajuns nicicum. Aici, unde ne înconjura tăcerea înălţimilor, era viaţă peste tot.
Câtăva vreme am ascultat cântecul tăcut al înălţimilor, prin preajma cărora eram. Mai doream încă ceva. Să privim vârfurile înalte din depărtări. Ceţurile se ridicau din văi şi spre creste, parcă se risipeau, zburând spre înaltul altor nori, cu care poate doreau să se contopească.
Noi tot speram să putem privi vârfurile Călţunului şi mai ales ale Negoiului. Muchia zimţată a Tunsului, se lăfăia în soare, dar la capătul ei cel mai înalt, vârful cel mare al Negoiului, a rămas ascuns. Doar arareori, câte-o risipeală de ceţuri, parcă-parcă ar fi vrut să împrăştie zăbranicul sub care Înălţimea Sa, se ascundea sfios. Doar Călţunul a fost mai darnic cu noi. Se lăsa în răstimpuri, privit pe de-a ‘ntregul. Uneori fuioarele de ceţuri îl mai acopereau câte-o clipă, dar măreţia vârfurilor lui era aceeaşi.
A venit timpul plecării şi cu regretul despărţirii, ne-am mai întors odată privirile către crestele înalte pe care le părăseam. O clipă am închis ochii, să ne rămână aninate pe cei ai minţii, crestele înalte, zimţuite, care ne vor chema mereu, chiar şi atunci când nu le voi mai putea străbate potecile. Repede, ca în mai toate despărţrile dureroase, am început coborârea. În drumul nostru am întâlnit un salvamontist, grăbit spre locul unde tocmai se produsese un accident, destul de grav. Până la urmă am aflat că cel căutat, era chiar din grupul cu care ne intersectasem pe Vânătoarea lui Buteanu. Noi ne-am continuat coborârea, mai întâi pe potecă şi mai apoi pe drumul şerpuit. De data asta pe ramura nordică a transfăgăraşanului. De sus, ne-am mai minunat încă odată de încolăciturile pe coasta muntelui, a drumului pe care-l aveam sub noi, de priceperea şi dăruirea celor care l-au conceput şi realzat şi ne-am avântat în marele hău.
O telecabină silenţioasă urca spre locurile de care ne despărţeam. Un helicopter roşietic cu însemnle SMURD-ului, urca spre crestele pe care doar cu puţin timp înainte le părăsisem şi zvonul auzit ceva mai înainte, despre un accident săvârşit prin locurile prăpăstioase ale Lăiţelului, ne-au făcut să credem că într-adevăr era unul grav.
Am coborât mai departe pe coastele muntelui, am trecut prin celebra „Poartă a Geniştilor”, pe lângă cabana de la Bâlea-Cascadă şi pe nesimţite ne-au cuprins căldurile şesului la care am ajuns curând. Ne-am înscris în forfota şoselei de sub munte, apoi pe cea de pe Valea Oltului şi când am coborât din maşină, acasă, pe străzile cu asfaltul încins de caniculă, ne-am trezit de-a-binelea din visul crestelor albastre, pe care tocmai îl sfârşisem.
Şi ne-mpărtăşim iubirea de pe înălţimi egale.
Nicolae Labiş
A fost aceasta o excursie născută din dorinţă. Dorinţa de a străbate din nou drumul către crestele înalte, pe cărări strecurate printre stâncile îmbătrânite ce străjuiau coastele munţilor înălţaţi către cer. Se împlinea aproape un an, de când tot râvneam la cărările Făgăraşului, în zilele multe, în care mă tot întrebam dacă îi mai pot urca crestele înalte.
Acum străbăteam, cu mersul repede al maşinii, drumul întortochiat al transfăgărăşanului, venind din sudul năpădit de călduri caniculare. Am străbătut muncelele dinspre Curtea de Argeş, apoi satele de sub munte, cu case frumoase, de oameni gospodari, cum le stă bine celor înfrăţiţi cu muntele. Când încă eram pe şoseaua paşnică ce însoţea râul domolit de om al Argeşului, din creasta înaltă, împădurită ca o perie verde, a apărut semeţia cetăţii Poienarilor, ascunzând în ea, clipe din viaţa de demult a locurilor. A urmat apoi drumul către Gura Văii Satului, cu clipele de mister ascunse între pereţii săi, la care am râvnit adeseori. Mai apoi drumul s-a agăţat maiestos de coasta muntelui, pe acolo unde mâna fermecată a omului a învins cerbicia stâncilor şi prăpăstiilor. Vreo două tunele, ne-au scos până la urmă deasupra barajului ce stăvilea noianul apelor venite dinspre crestele munţilor ce
străjuiau oglinda albastră, întinsă către infinit. N-am zăbovit acolo aproape deloc, mai aveam încă drum lung de făcut, aşa că ne-am continuat calea întortochiată de pe malul lacului. Până aproape de cabana Capra nu ne-am oprit şi când am făcut-o, am privit crestele înalte, unele cu coroană de nori închiondoraţi deasupra lor. Sub noi, râul zglobiu, îşi mai sălta unda peste stâncile din cale, peste care şi-ar fi sfârşit veşnicia, dacă omul – care-o fi fost – nu i-ar fi hărăzit soarta întunericului ascuns prin conducte. Ne-am continuat drumul şi până la casele salvamontului de la cota „2000”, nu ne-am mai oprit. Doar acolo am zăbovit o clipă, cât să privim crestele Muşeteicăi, peste care tindeau să se aştearnă ceţuri. Aici era soare, dar acolo muntele începea să se întunece, cu zvon de vreme rea. Până la Bâlea n-am mai avut mult şi când am străbătut tunelul, am ajuns iar la vreme însorită.
Din camera de cabană domnoasă, am ieşit să facem o tură scurtă, până spre Şaua Paltinului, numai că o piatră buclucaşă şi vreo doi paşi neinspiraţi, m-au întors din drum, cu urme de julituri năpraznice. Ne-am petrecut seara, frumoasă şi cu intenţie de lună albicioasă apărută peste Fereastra Bâlei, plimbându-ne alene pe malurile lacului. Am zăbovit pe aici până când turma oilor agăţate de coastele Netedului, gonite de ceţurile care se aşterneau peste creste şi de înserarea care cobora cu repeziciune, au coborât către locurile mai adăpostite. Răcoarea serii care se apropia, ne-a gonit şi pe noi la căldura molicioasă din cabană.
A trecut noaptea şi dimineaţa răcoroasă ne-a adus din nou pe cărările muntelui, chiar dacă ceţurile stăpâneau crestele aşa cum nu ne doream. Aveam în plan să urcăm spre Şaua Caprei şi mai departe să ajungem sus, pe Vânătoarea lui Buteanu. Nu mai urcasem de mult acolo, necum că o bună bucată îmi cam luasem gândul de la astfel de ascensiuni.
Aşadar, am pornit printre cabanele Bâlei, către locurile înalte în care vroiam să ajungem. Ne-a ieşit în drum un slovac, unul dintre oamenii de munte volubili, cu aerul de modestie pe care ar trebui să-l afişeze toţi. Andrei a schimabt bineţele şi vorbele despre locurile în care fiecare avea să se îndrepte. La bifurcaţia traseelor, fiecare a luat-o pe drumul lui. El către Şaua Paltinului şi noi către Vânătoarea lui Buteanu. Curând fiecare dintre noi a intrat în ceaţa care stăpânea potecile. Pe poteca vârstată cu cruce albastră, înaintam prin ceaţa lăptoasă, strecurată pe sub vârful înalt al Văiugii. Înaintam cam orbeşte, în faţă doar cu ce ne oferea vântul care o mai risipea din când în când. Doar câte-o floare timidă, tremurândă în bătaia vântului. Poteca devenea tot mai râpoasă, semn că aveam să ajungem curând foarte aproape de vârful semeţ. Către valea adâncă a Văiugii, se mai desprindeau fuioarele de ceaţă şi peticele de zăpadă risipite petalvegul, se lăsau văzute. Dintr-un loc răzbăteau sunete de talangă, dintr-altul ieşea oglinda unui lăcuţ şi peste toate cele căldarea pietroasă îşi aducea până la mine, ecourile de peste ani, a primei mele ascensiuni prin aceste locuri. Ne-am întâlnit şi cu grupul de mai jos. Numeros şi cam dezordonat mi s-a părut. Doi tineri s-au oprit lângă noi şi am înfiripat o convorbire plăcută despre munţii prin care eram şi nu numai. Apoi am rămas singuri. Doar noi, muntele şi ceaţa.
În strunga pietroasă ne-am oprit. Bătea vântul, cu zbiceală umedă. Andrei s-a căţărat pe ultimele stâncării şi a venit de acolo cu fotografia ceţoasă a locurilor pe care altădată le văzusem şi însorite.
Ne-am aşezat printre stâncile locului, am zăbovit câtăva vreme şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut, decât să luam calea întoarcerii. Vremea a fost acum mai darnică cu noi şi ceaţa s-a mai risipit, cât să vedem lacurile Caprei şi pe ici pe colo şi câte ceva din depărtările Museteicii. Dar prin hornul coborâtor spre Bâlea şi aşa cam neprietenos, cum îl ştiam de-o viaţă, tot cu ceaţa de mână am coborât. S-a ivit pe lângă noi tovărăşia unui om, de prin locurile Făgăraşului şi cu el am sporovăit mai tot timpul. S-a dovedit până la urmă că aveam chiar cunoştiinţe comune, ale vieţii de şantier pe care o dusesem amar de ani.
Până la urmă am ajuns pe malul lacului Bâlea, care acum parcă se mai însorise puţin. Seara ceţurile s-au mai ridicat, seninul cerului a început să-şi arate albastru după care tânjisem şi mai pe seară, luna imensă, încă neîntreagă, fumegoasă parcă, a apărut peste Fereastra Bâlei.
Mai către seară, ne-am întâlnit cu Marlene şi Dinu Mititeanu, despre care ştiam că plănuiseră o tură straşnică. Au fost cuvinte schimbate cu drag, dintre cele multe câte se adunaseră peste intervalele lungi între care ne vedeam. Erau grăbiţi să-şi încropească tabăra de peste crâmpeiul de noapte pe care aveau să-l petreacă înaintea turei programate.
Când răcoartea a coborât peste munţi, ne-am strecurat în camera primitoare cu gândul la ziua cealaltă care ne aştepta.
Când ne-am trezit dimineaţa, am avut surpriza plăcută să vedem ceţurile care parcă alergau repede spre înaltul crestelor, pe care fumegau înainte de a se pierde. Răcoarea dimineţii de pe balcon, după căldura molatecă de peste noapte, ne-a înfiorat o clipă, dar şansa pe care o întrevedeam, de a urca în Şaua Paltinului pe vreme bună, ne-a gonit repede din cameră. După micul dejun frugal, cu ceva bagaje aruncate în maşină şi cu restul la noi, am început ocolul lacului pe poteca urcătoare. În locurile de deasupra Şeii Doamnei am privit o clipă lacul ascuns în adâncul văii, cu ceva petice minuscule de zăpadă, cuibărite şi ele printre cele tot albe, cu talăngi, care ne dădeau semnale că sunt şi ele pe acolo. Un ultim urcuş şi iată-ne trecuţi peste munte, în faţă cu marele şes al Şeii Paltiunului. Turnul înalt era tot acolo unde-l ştiam de o viaţă. Abruptul Lăiţelului, sfârşit în grohotişul văii Doamnei, era tot sfârtecat de hornuri şi tăieturi în stâncă, de parcă cineva îl feliase special. Ceva alpinişti, îi urcau verticala şi câtăva vreme le-am urmărit ascensiunea, agăţându-se de baierele cerului. Pe marginea pajiştei, unde aceasta părea să se prăbuşească, grupul întâlnit pe Vânătoarea, se pregătea să dispară după buza muntelui. Un terier, sosit aici înaintea stăpânilor, alerga zănatec de colo-colo, înnebunit de libertatea care dăduse peste el. Uneori au mai trecut oameni, grăbiţi să prindă măreţia muntelui care se aprindea sub razele soarelui care tocmai se pregătea să învingă ceţurile, umblătoare doar pe marile înălţimi apropiate. Pentru noi, depărtările se terminaseră aici, într-un cotlon ferit de vânticelul care străbătea muntele. Sub un crâmpei de mal înflorit discret, ne-am adăpostit câtăva vreme. Aveam atâtea locuri de privit şi atâtea amintiri de răsfoit, că timpul nu ne-ar fi ajuns nicicum. Aici, unde ne înconjura tăcerea înălţimilor, era viaţă peste tot.
Câtăva vreme am ascultat cântecul tăcut al înălţimilor, prin preajma cărora eram. Mai doream încă ceva. Să privim vârfurile înalte din depărtări. Ceţurile se ridicau din văi şi spre creste, parcă se risipeau, zburând spre înaltul altor nori, cu care poate doreau să se contopească.
Noi tot speram să putem privi vârfurile Călţunului şi mai ales ale Negoiului. Muchia zimţată a Tunsului, se lăfăia în soare, dar la capătul ei cel mai înalt, vârful cel mare al Negoiului, a rămas ascuns. Doar arareori, câte-o risipeală de ceţuri, parcă-parcă ar fi vrut să împrăştie zăbranicul sub care Înălţimea Sa, se ascundea sfios. Doar Călţunul a fost mai darnic cu noi. Se lăsa în răstimpuri, privit pe de-a ‘ntregul. Uneori fuioarele de ceţuri îl mai acopereau câte-o clipă, dar măreţia vârfurilor lui era aceeaşi.
A venit timpul plecării şi cu regretul despărţirii, ne-am mai întors odată privirile către crestele înalte pe care le părăseam. O clipă am închis ochii, să ne rămână aninate pe cei ai minţii, crestele înalte, zimţuite, care ne vor chema mereu, chiar şi atunci când nu le voi mai putea străbate potecile. Repede, ca în mai toate despărţrile dureroase, am început coborârea. În drumul nostru am întâlnit un salvamontist, grăbit spre locul unde tocmai se produsese un accident, destul de grav. Până la urmă am aflat că cel căutat, era chiar din grupul cu care ne intersectasem pe Vânătoarea lui Buteanu. Noi ne-am continuat coborârea, mai întâi pe potecă şi mai apoi pe drumul şerpuit. De data asta pe ramura nordică a transfăgăraşanului. De sus, ne-am mai minunat încă odată de încolăciturile pe coasta muntelui, a drumului pe care-l aveam sub noi, de priceperea şi dăruirea celor care l-au conceput şi realzat şi ne-am avântat în marele hău.
O telecabină silenţioasă urca spre locurile de care ne despărţeam. Un helicopter roşietic cu însemnle SMURD-ului, urca spre crestele pe care doar cu puţin timp înainte le părăsisem şi zvonul auzit ceva mai înainte, despre un accident săvârşit prin locurile prăpăstioase ale Lăiţelului, ne-au făcut să credem că într-adevăr era unul grav.
Am coborât mai departe pe coastele muntelui, am trecut prin celebra „Poartă a Geniştilor”, pe lângă cabana de la Bâlea-Cascadă şi pe nesimţite ne-au cuprins căldurile şesului la care am ajuns curând. Ne-am înscris în forfota şoselei de sub munte, apoi pe cea de pe Valea Oltului şi când am coborât din maşină, acasă, pe străzile cu asfaltul încins de caniculă, ne-am trezit de-a-binelea din visul crestelor albastre, pe care tocmai îl sfârşisem.
Text: Dinu Boghez
Foto: Andrei Boghez
28-30.06.2012
Un comentariu:
Ce frumoasae sunt pozele, imi plac mult si as vrea sa fiu si eu pe acolo
Trimiteți un comentariu