sâmbătă, 25 august 2012

S-anin de-un gand o rugaciune

Moto: Treci şi treci, mergând pe-o punte
Peste cer şi peste munte.
Marin Sorescu
În zorii unei dimineţi de vară, caniculare, iată, ne aflăm în autobuzul care avea să ne ducă spre meleagurile munţilor Făgăraş. Eram dintre pasagerii cunoscuţi către locurile acestea şi şoferul chiar avea să ne recunoască şi să ne întrebe, cu oarecare cumsecădenie, cam pe unde avea să ne lase de data asta. Până la Sâmbăta de Jos, am ajuns repede. Acolo ne-am scos rucsacii cam grei, ne-am îndreptat către magazinul cu plăcinţelele, pe care ni le ofeream de fiecare dată când soseam aici şi ne-am îndreptat către capătul de drum dinspre Mânăstirea Sâmbăta, la "ia-mă nene-le" cu care eram obişnuiţi. Nu am apucat bine să sfârşim deliciul primei dintre plăcinţele şi o maşină a oprit lângă noi, să ne ducă mai repede către meleagurile înalte. Ne-a dus câtăva vreme şi într-o intersecţie, ne-a lăsat în dorul alteia, care de data asta avea să ne ducă departe, dincolo de mânăstire, cam acolo unde anul trecut, era capătul drumului. Acum pe aici se construia un fel de „micro-hidro-centrală” şi judecând după altele văzute pe valea Caprei, ar părea că suntem în săptămâna „să construim din astea, cât mai multe”. În sfârşit, aşa am ajuns în locul în care doar picioarele ne erau de folos.
 
Până la vechea băncuţă, atât de bine ştiută, drumul era oarecum refăcut şi apa tulbure a Sâmbetei, ne ducea cu gândul că undeva albia bătrânului râu mai era încă scormonită. Un popas scurt pe rămăşiţele băncuţei şi iată-ne pe meleagurile potecii care avea să ne scoată la cabana din Valea Sâmbetei. Niscaiva călători veniţi de sus, ne-au mai furnizat oarecare informaţii despre cabană şi tura de creastă pe care tocmai o terminau. Canicula din vale, ajunsese şi prin locurile din ce în ce mai înalte şi până la cabană aveam să o simţim din plin. Un scurt popas pe băncuţele din faţa cabanei, măgăruşii obişnuiţi cu călători şi...din nou la drum. În lungul văii seci a râului, a mai fost cum a mai fost, dar când am început urcuşul, pe poteca pietroasă strecurată printre brazi, căldura a devenit una infernală. Nici măcar izvorul din cale, altădată puternic, dar încă rece, ca unul ieşit la iveală din inima pământului, nu a fost în stare să mai domolească oboseala. Am depăşit prima căldare glaciară, apoi ne-am odihnit la adăpostul stâncilor uriaşe din cea de a doua. Frumuseţea stâncoasă a Colţului Bălăcenilor şi a celor din preajmă, strigătele marmotelor, nu au fost în stare să ne potolească starea de oboseală dată de canicula neverosimilă care ne înconjura. Cu chiu cu vai am ajuns în Fereastra Mare, acolo unde boarea răcoroasă a înălţimilor, parcă m-a mai revigorat. Până la refugiul din Fereastra Mică, trebuia să mai trec doar înălţimea Slăninei, care parcă nu se mai termina. Noroc cu ajutorul colegei de drumeţie care mi-a dat o mână de ajutor la rucsacul devenit parcă piatră de moară.
 
Când am intrat în refugiu, ziua se îndrepta către apus şi spectacolul înserării a cuprins muntele. Înăuntru era aproape linişte şi cei 3-4 viitori tovarăşi de noapte nu trădau tendinţe zgomotoase. Ne-am pregătit culcuşurile, am aprins lumina electrică din refugiu, aşa, de-o probă, să vedem noutatea asta făgărăşană, reprezentată de o ghirlandă luminiscentă. Am adormit gândindu-mă la lampa cu gaz din fereastra vechii cabane Voina de la poalele Iezerului, pe care cabanierul de atunci, Petrică Jderarul, ne-o pregătise să nu ne rătăcim în lunca largă a Râului Târgului. Peste noapte, prin ferestruica refugiului, a pătruns luna plină, imensă şi aurie, lăfăită pe cerul lipsit de nori.
 
Ne-am trezit în zori, când ceilalţi nici nu se clinteau. Ne-am strâns tărhatul şi în răcoarea dimineţii senine, am început urcuşul Gălăşescului cel Mic. Numai mic nu mi s-a părut şi intortocheturile potecii pietroase, până a nu începe coborâşul, aproape că mi-au scos sufletul. Dar cerul era senin, adierea vânticelului matinal era mângâietoare şi muntele parcă strălucea în lumina soarelui care începea să dea peste creste.
Am coborât şi am început urcuşul Gălăşescului Mare. Mai scurt urcuşul, mai impunător muntele, mai înalt şi zvelt şi parcă de aici au început frumuseţile cele mari ale Făgăraşului.
 
Din despicătura unui horn, ni s-a arătat lacul Viştişoarei, în care altădată avusesem o întâlnire de taină cu un ţap de capră neagră. Spre sud s-a desfăcut cădarea Văii Rele, cu lacul cel mare, încremenit între ghizduri de piatră şi pe lângă el celelalte ochiuri de apă. Seceta atinsese rău lacurile şi unele erau doar o covată pământoasă cu uscăciune. Undeva pe un petec de iarbă strălucea un cort şi poate de aceea caprele negre care se zbenguiau altădată pe aici nu mai apăruseră în zorii zilei în care ne aflam.
 
Peste Gălbenele am trecut parcă mai repede şi doar cele vreo două praguri stâncoase, le-am trecut cu ceva atenţie mai multă şi bineînţeles şi cu oarecare încetineală. Peste Hârtopul Ursului am trecut ca prin vis, doar aducându-mi aminte că în urmă cu nu prea mulţi ani dorisem să-i străbat muchia alpină. Acum doar dorul îmi rămăsese. Dar nu-i nimic, e bine şi aşa. Apoi am coborât la vechiul refugiu din Portiţa Viştei. Eram acolo singuri, pe vreme frumoasă, cu nori decorativi, care înfrumuseţau ziua în care ne aflam. Eram aşezaţi acolo între muchiile Viştei şi Zănoagei, urcate într-alţi ani până către finalul lor, mai puţin prima, care se terminase în peretele Ucişoarei, negru şi umed. Acum mă uitam spre ele şi îmi aminteam doar faptele petrecute atunci.
 
Am fost liniştiţi şi singuri, mai toată ziua şi doar către amiază aveau să mai apară turişti. Unii dintre ei au urcat Moldoveanu şi colega mea, plecată cu ei, i-a fugărit zdravăn, de vreme ce în mai puţin de 2 ore, s-au reîntors cu toţii. Mie mi-a rămas doar să-i petrec cu privirea până spre creştetul cel înalt. Către seară au început să apară turişti din ce în ce mai mulţi. Dintre ei, unii au respectat inscripţia din refugiu, „un pet se distruge în 800 de ani, nesimţitul, niciodată”. Dar până la urmă, totul a fost dat uitării, când am fost nevoiţi să ne petrecem noaptea, în refugiul neîncăpător, 24 de oameni. Mi-a fost greu în zori, să-mi închipui cum am rezistat o noapte întreagă, aproape fără să mă mişc şi cu uşa refugiului închisă. Mai bine cred că a dus-o cel ce hotărâse să doarmă sub cerul liber, pe iarba verde din apropoierea refugiului.
 
Ne-am strâns lucrurile şi am pornit pe drumul către vârful Viştei. Răcoarea dimineţii ne-a fost de folos şi panta aspră a potecii, îmbârligătura acesteia printre stânci, am parcurs-o cu bine până sus. Către Moldoveanu încă nu începuse forfota obişnuită a unei zile frumoase de vară. Câteva clipe ne-am odihnit pe vârf, în bătaia tricolorului agăţat de stâlpul de marcaj, apoi am început coborâşul către adânca şa a Orzănelei. De data asta coborâşul mi s-a părut unul infernal şi de aceea şi foarte lung. Am avut timp să-mi amintesc şi de alte împrejurări când am fost pe aici. De una dintre ele, mai veche, când parcă zburam, trebuind să ajungem în aceeaşi zi până în Curmătura Brătilei. Drumul mi se păruse atunci o joacă. Dar de atunci trecuseră ani mulţi. Într-o împrejurare mai apropiată, urcasem de la stânele din Podul Giurgiului şi ajunşi în drumul de creastă, peste noi se abătuse ceaţă şi vânt, de stătea să ne doboare. Şi aşa, nevăzând nimic în faţă, urcasem pe Viştea şi coborâsem în Portiţă, pe drumul care parcă nu se mai termina. Acum însă era soare mult, vântul era doar unul prietenos şi zările ni se înfăţişau în faţa noastră, unele peste altele. Asta nu m-a împiedicat să cobor cu destulă atenţie, ca să nu zic şi cu oarecare greutate. Am zăbovit în şa, cât să-mi arunc privirile către căldăile nordice, către muchia Viştei, de pe care aveam oarecari amintiri şi către locurile în care valea Budei sfârşise pentru noi la primitoarea stână din Podul Giurgiului.
 
Mai aveam cale lungă de parcurs în acea zi, dar de aici încolo, parcă urcuşurile mi-au părut mai uşoare şi locurile străbătute mai frumoase ca oricând. De aici încolo totul s-a desfăşurat sub imperiul ulucului glaciar al văii Ucea, pe care de atâtea ori am râvnit-o. Muchia Gârdomanului, vârfurile Ucişoarei, Ucea, Corabia, micuţul lac aproape colmatat de pe versantul sudic, totul aluneca înaintea nostră ca într-un vis frumos. Într-un loc poienit, neverosimil de larg, cu privelişti către şirag de creste înalte, am poposit îndelungat. Acolo ne-am întâlnit cu prietenii pe care-i ştiam plecaţi pe urmele noastre. Acolo am poposit îndelung, părpălindu-ne la soarele care începuse să înconjoare muntele. Până la urmă am plecat către Şaua Podragului, trecând pe sub vârful înalt al Tărâţei. În căldarea Podragului, ne-am oprit la izvoarele lacurilor, devenite acum doar nişte biete pârâiaşe. La cabana din cale ne-am adăpostit o noapte, la răscrucea de drumuri pentru mulţi din călătorii Făgăraşului. Am savurat pilaful coanei Corina, cabaniera pe care-o ştiam de ani buni şi ne-am odihnit ca lumea în camerele liniştite şi fără îngheasuiala din noaptea de coşmar din Portiţa Viştei. Către apus, am mai privit odată Fereastra Iezerului, adânc înfiptă în muchia Tărâţei. Am râvnit de multe ori să ajung acolo, venind din valea Ucei şi uite că au trecut anii şi acum nu mai sunt sigur că voi mai ajunge prin locurile acelea..
 
Am sfârşit o noapte liniştită şi zorii zilei ne-a găsit în faţa cabanei, gata de plecare. Hotărâsem să mergem pe sub munte, prin căldarea Podrăgelului şi dacă s-o putea, până la Bâlea. În Curmătura Lacului am ajuns repede. O scurtă privire aruncată înapoi, către căldarea Podragului şi muchia Tărâţei şi iată-ne începând coborârea, către oglinda lacului Podrăgel. Primele amintiri despre locurile acestea, străbătute la vreme de ceaţă, către sfârşiturile studenţiei, cu un bun prieten, mi-au lăsat amintiri, care iată, nu s-au şters nici acum. Radu, acel bun prieten iubitor de munte la vremea aceea, mă gândesc, printr-un efort de imaginaţie, mi-o urmări poate paşii prin locurile acestea minunate, din care noi, prin ceaţa pe care o străbăteam, deabia de văzusem oglinda Podrăgelului.
 
Am coborât poteca ceva cam râpoasă, ceva mai încet decât altădată, urmărind cu oarecare necaz paşii mai repezi ai colegilor. La hornul argilos care urca cam iute până într-o strungă a muntelui, ne-am regrupat şi în causul lui am mai făcut o pauză. Ne-am tot sucit şi răsucit, să prindem culorile muntelui în razele soarelui, aflat pe un cer fără pic de nori.
 
Şi iar am coborât, să pătrundem în căldările fără sfârşit ale Arpaşului. Eram aproape de creastă şi de locul înverzit, despre care şi astăzi cred că a fost cândva un lac întins. S-a colmatat probabil, s-a înnămolit peste ani şi iarba verde a luat locul întinsului de apă. Pe aici şuvoaiele cristaline îşi urmau cursul către văi şi la unul dintre ele, într-un loc însorit, ne-am oprit la puaza mare, matinală, la îmbucăturile la care stomacul îşi cam cerea dreptul. Am tot urcat, apoi am coborât străbătând picioarele Arpaşului şi de fiecare dată nu ne mai săturăm privind ţancurile muchiei Albotei, printre care cu ani buni înainte mă tot strecurasem, gândind că vom ajunge până la urmă la cabana din căldarea Podragului. Pe întinsul verde, aproape al unei poieni aş putea spune, am zăbovit mult. Nu numai din dorinţa de a ne odijni, ci mai alea să ne săturam ochii cu frumuseţile pe care eu, nu ştiu când le-oi mai revedea. Apoi am urcat din nou, până ce am văzut firul neîntrerupt al potecii ce străbătea Căldarea Pietroasă, sfârşită tocmai la Fereastra Zmeilor. Peste creste se zărea ţuguiul Vânătorii lui Buteanu şi începuturile crestei Vârtopelului. Avea să fie locul acesta cel în care dorinţele noastre făgărăşene aveau să se despartă. Unii aveau să mai zăbovească aici, dorind să coboare mai repede spre firul asfaltat al transfăgărăşanului. Ceilalţi trei aveam de străbătut drum încă lung, pe sub creasta Arpăşelului şi mai apoi prin căldarea Caprei, până a ajunge la cabanele din preajma lacului Bâlea.
 
Şi iară ne-am despărţit. Eu cu mersul meu mai greoi am rămas în urmă şi „ fetele ” s-au hotârât săo ia înainte, poate vor avea timp să urce şi Vânătoarea. Aşa că la Fereastra Zmeilor am rămas singur. Am coborât poteca devenită aproape prăfoasă la vremea asta de secetă amarnică. În locurile priporoase, am mai strecurat şi câte-o vorbă mai dulce. Până la urmă, mai cu câte-o vorbă schimbată cu câte-un călător, mai admirând frumuseţea muntelui către Buda şi Muşeteica, am ajuns în faţa ultimului urcuş,cel de pe Piciorul Caprei. Amarnică capra asta, dar poteca strecurată printre stâncile ei şi mai ales pe spălătura finală, le-am sfârşit cu bine şi aproape cu uşurinţă, stimulată de frumuseţea locurilor pe care le străbăteam. Stâlpul de marcaj din creastă, îmi măsura timpul şi mai ales efortul pe care trebuia să-l fac,dar odată ajuns în preajma lui, parcă m-am frânt, văzând cât mai aveam de mers pe plaiul muntelui. Mi-am mai întors privirile către Urechile de Iepure, printre care bănuiam că Floriana trebuia să se fi strecurat. Am mai zăbovit, odată ajuns la limanul potecii care mă ducea către lacul Caprei. Fie să privesc către furnicarul şoselei, fie spre înalturile Muşeteicii sau ale Iezerului Caprei sau către muchiile coborâtoare din Vânătoarea lui Buteanu.
 
Pe malul Caprei m-am aşezat la odihnă, până când una din doamnele care mă părăsiseră, mi-a venit în întâmpinare. Nu mai apucaseră să urce Vânătoarea şi acum mă aşteptau pe mine. În Şaua Caprei am rămas până la urmă paznic la rucsaci, dânsele trăgând o „ fugă ” spre vârful cel mare. Se făcuse cam frig în şa şi m-am zgribuluit între rucsaci. N-a fost prea lungă aşteptarea, dar am avut răgaz să-mi anin gândurile, în cuiul vremurilor ce vor mai veni, sperând să mai ajung pe cărările muntelui îndrăgit de-o viaţă întreagă.
 
Când au revenit, nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să coborâm spre lacul Bâlei. Nu mi-a plăcut niciodată poteca asta pietroasă şi acum şi prăfoasă, dar acum, cu oboseala acumulată şi după locurile frumoase pe care le străbătusem, nu îmi doream altceva decât să se sfârşească odată. 
           
Am ajuns până la urmă în furnicarul şi mai ales talciocul din preajma lacului, tot atât de dezagreabil ca mereu în ultimii ani. Până la urmă m-am întâlnit cu Floriana şi în fugă i-am împărtăşit din cele petrecute pe cărările străbătute. Apoi doar amintirea unui pepene din care ne-am înfruptat cu poftă au mai punctat drumul până acasă, sfârşit peobişnuita vale a Oltului.









 
Text şi foto: Dinu Boghez
02-05.08.2012

Un comentariu:

Andreea spunea...

Minunat scrieti, nu-mi doream sa se termine povestea ce m-a dus peste cer si peste munte