MUCHIA TĂRÂȚA

Moto: Mi-am înfipt călcâiele în stânci
                             Lucian Blaga

    Alergam în întâmpinarea unor zile frumoase, pe crestele Făgărașilor. Mai întâi cu un autobuz aproape nocturn și mai apoi cu un tren matinal din gara Tâmaciului.  Din gara Ucei, pe poteca dintre porumbi, de cum ajungem în șoseaua către Victoria, mai avem alt noroc, o mașină orecare, ne duce până la poarta combinatului victorian. De aici o luăm pe jos. Nici că am mai avea mult de mers pe drumul de sub munte. O pauză pe drumul ars de soare, la umbra cunoscută a unor copaci pe marginea drumului și iată-ne la ramificația pe care trebuia să o urmăm. Printre ceva case, poate pensiuni ț-actuale ori viitoare, pe drumul parcă înnourat al dimineții, mergem grăbiți. Curând am rămas doar noi și pădurea. Într-un cot de drum, prin pădurea ce părea să se înfiripe, întâlnim amintirea unui om, ce-și afla semnul de dincolo la umbra unei cruci. Parcă de aici a început muntele. Se așterne în urcuș domol, o adevărată alee printre fagii unduioși, vuind năpraznic și aplecându-se în calea vântului venit din creste. 

    Mergeam aplecați în tăria vântului, când la rădăcina fagilor zbuciumați, ne-a apărut în cale primul izvor. Ne-am aplecat la rădăcina acestora să-i sorbim unda. De n-ar fi fost urletul vântului, i-am fi ascultat cântecul venit din adâncul pământului. S-a brodit tot atunci, să sosească aici, din înaltul muntelui, un grup de tineri, grăbiți să coboare. De la ei am aflat cam ce șanse avem să putem găsi locuri de dormit la cabana Podragului. Nu ne-au dat prea multe șanse și s-au pierdut repede pe poteca din pădure. Temători de veștile nu prea bune aflate, ne-am continuat drumul. Nu peste multă vreme am ajuns într-un loc plin de urzici și acolo ne-am gândit că ar fi fost locul unei cabane atât de vechi, de nu mai rămăsese din ea nicio urmă cât de mică. Ceva mai încolo, pe panta înverzită a muntelui a apărut poteca deabia însăilată, de coborâre la cabana Turnuri și undeva în depărtarea văii și acoperișul roșu al cabanei cu același nume.

    Am mai mers ceva vreme, până când de pe locul înierbat al crestei, prevestitoare a înălțimilor pietroase ale muntelui, am privit către colții pietroși ai Gârdomanului, stavilă altor creste stâncoase, ce se succedau în orizontul privirilor noastre. 

    Mai deoparte ne-a așteptat calea pietroasă pe sub creastă, cu urcușuri și uneori și coborâșuri.  Unul dintre ele a fost mai deosebit decât celelalte și de acolo înainte, dinspre crestele cele mari, au început să apară și burhaiele și cu ele teama că ne-ar putea apuca și ceva ploi. Înaintea noastră, nu se mai vedea ca până acum, linia crestei care pe alocuri împungea cerul cu stânci semețe. Am iuțit pașii cât am putut și parcă pe negândite, am început coborârea dintre stânci, pe calea care acum începea să fie înierbată. Într-un loc împoenit, urma unui vechi bordei de mioare, își mai arăta rămășițele. Am coborât mult, către lacul cel mare al Podragului, care-și arăta conturul încrețit de pale de vânt. Mai încolo, urcând,  au apărut din ceața care cuprinsese valea,  zidurile întunecate ale cabanei Podragu, acolo unde urma să rămânem peste noapte. Ca să fie ziua plină și să avem parte de toate cele ce ni le hărăzea Făgărașul, din cer s-a abătut peste noi, o pală năpraznică de funigei, de parcă stătea să vină Crăciunul. Numai că, vârtelnița asta de funigei, când am ajuns pe pragul cabanei s-a potolit.         Zumzetul cabanei, era în toi și ciorba coanei Corina, odihna de peste noapte și gândurile îndrăznețe pentru a doua zi, ne-au făcut somnul unul de ne-ntors. 

Dinu  Boghez

06-08.07.2007