Ultima noapte de vara, intâia zi de toamna - valea Arpașelului

Moto: Intr-o natura perfecta
             omul nici nu ar fi existat.
              Adrian Paunescu

Ultima seara de vara am petrecut-o la Pastravaria Albota. Cortul l-am montat pe intuneric in perimetrul pastravariei. Noaptea s-a aratat linistita (desi cate doi ochisori la lumina lanternei tot am mai vazut), tulburata uneori doar de zgomotul unui tun de speriat animale salbatice, despre care nu stiu daca functiona in pastravarie sau mai departe in satul Arpasu de Sus. A fost cald si bine, dar toamna se strecurase deja prin toate colturile.

Dimineata ne-am trezit dupa 7. Dupa ce ne-am pregatit temeinic rucsacii, ne-am suit in masina (cu o ceasca de cafea uitata sus pe ea, dar recuperata la oprire) si dupa 500m am parcat chiar la intrarea pe drumul forestier (acolo unde turistii sunt avertizati ca intra intr-o rezervatie faunistica si trebuie sa se comporte pe masura). Mai departe drumul a fost placut prin padurea de foioase si chiar am intalnit o bariera cu "Acces interzis turistilor", desi dincolo de ea, pe stanga lui apareau cateva proprietati si case cu garduri lungi, inalte si avertizari ca acelea sunt domenii private.

Pe un singur stalp de electricitate, am gasit doua marcaje turistice foarte vechi: un punct galben si un punct rosu. Desi intentionam sa coboram pe punctul galben (descoperit pe unele harti mai vechi sau chiar mai noi), nu avea sa se mai intample (asa e cand acasa te crezi zmeu). Iar punctul rosu l-am mai intalnit o singura data pe vale, cocotat pe o stanca.

Cred ca pe drumul forestier am mers aproape o ora, pana in momentul in care am intalnit o ruptura mare in el (in dreptul unui fost pod peste confluenta raurilor), pe care a ocolit-o fiecare cum s-a priceput mai bine. 

Imediat dupa aceasta zona, drumul s-a transformat mai mult intr-o poteca (desi parapetii inca se recunosteau din cand in cand). Forestierul s-a facut nevazut in mod "oficial" la prima trecere peste rau. Vechea punte de lemn (candva solida si lata) era acum acoperita de pietre si ape. Raul era destul de involburat si lat, asa ca am zis sa il traversam fara bocanci. Ceea ce avea sa se mai intample.

Cred ca am trecut apa de sapte ori, dar sunt sigura ca de patru ori cu picioarele goale, gustand pana in suflet raceala Arpaselului care imi lua respiratia pana reuseam sa ajung la celalalt mal. Cateva punti au ramas in picioare si ne-au usurat trecerile (nu toate pareau de incredere ca ar fi rezistat greutatii, dar am preferat sa riscam in momentele in care abia incepusera sa ni se incalzeasca picioarele in bocanci). Majoritatea podetelor au fost insa doborate de timp si forta apei si zapezilor, ramanand acum doar niste schelete aruncate care incotro. Dar vazandu-le, ne-am dat seama ca acum multi ani valea Arpaselului era amenajata de om astfel incat sa fie comoda picioarelor.

Poteca prin padure era firava. Mereu am stat cu emotii sa nu o pierdem printre ierburile inalte si tufele de mure si zmeura. Urzicile au fost tare sacaitoare. Nu m-am mai urzicat atat de mult de cand eram copil si stia tata vreo scurtatura…
Intr-un moment de neatentie, am alunecat pe o piatra si, pur si simplu, am disparut pe panta in jos printre buruienile uriase.

Din cand in cand, intalneam frunze mari de ferigi rupte, calcate probabil in picioare de fiinte cu o greutate pe masura. Urme multe pe pamant, de orice ce altceva decat bocanci. 

Cum mai tot timpul cararea urca de-a lungul apei, zgomotul raului a fost mereu in urechi. 
Asa se face, ca intr-un moment lung de ganduri care mi se rostogoleau prin minte cum doreau ele, ridicand ochii din poteca... deodata, m-a cuprins emotia. Chiar langa mine de partea cealalta a raului, am zarit cu mare uimire si senzatie de imposibil, doi ursi. Se plimbau linistiti printre pietre, ca intr-un documentar. Acum daca te-ai apucat sa colinzi muntii de cand aveai un an, e imposibil sa nu te mai fi intalnit cu ursul pana acum. Dar totusi, atat de aproape si doi... Mi-am anuntat prietenele despre surpriza si ne-am lasat jos, iar pret de doua minute i-am privit cu spaima, admiratie si multa ezitare despre ceea ce trebuia sa facem mai departe. Imi venea sa strig la ei ca cel mai corect ar fi sa ramana fiecare cu malul lui de Arpasel, dar evident n-am indraznit. 
Sovairea a disparut imediat cand unul dintre ursi s-a hotarat sa traverseze apa spre mine. Dar tot nu ne vazuse sau auzise niciunul din cauza apei învolburate. Dupa ce i-am vazut bine capul brun presarat cu fire de par aproape blonde, ne-am hotarat ca nu mai era de stat, ne-am ridicat repede si am coborat vreo 100 m, astfel incat sa nu ne mai putem vedea unii pe altii, orice ar fi! Daca ei ne-au zarit sau nu, pana la urma, nu stim. Cert este ca am incalcat regula fundamentala a rezervatiei si am inceput sa facem cat zgomot am putut din fluiere, timp de zece minute.

Sa ne intoarcem la pastravarie, nu prea intra in calcul, nu aveam nici un chef sa ne luptam iar cu apa si vegetatia. Am continuat in sus. Ursii nu mai erau (mereu mai inteligenti decat noi). Urmele lor sau ale prietenilor lor le-am tot intalnit pe poteca, urmatoarele ore. Si da, era atat de clar ca adora zmeura si ca saptamanile astea nu au mancat nimic altceva inafara de zmeura! Iar noi ne fâțâiam printre tufele astea uneori mai inalte decat noi, nestiind ce putea fi dincolo de ele. Dar pana la urma, chiar pentru asta venisem.

Golul alpin s-a lasat asteptat si nu a aparut dintr-o data. Au aparut intai poieni si ele pline de vegetatie neprietenoasa. Intr-una am gasit un vechi refugiu, despre care de multe ori imi povestise tata ca dormise aici cu mama, dupa o ascensiune plina de peripetii pe muchia Albotei si alta pe muchia Buteanului. O placuta metalica tare veche aminteste celor care poate ajung pe aici, ca vanatoarea este oprita (ce bine ar fi!). Intr-o alta poiana, dupa ce am trecut apa, am pierdut de tot firava poteca. 

Apoi am continuat sa mergem de-a lungul apei si a fost nevoie sa ocolim o cascada destul de inalta prin dreapta. Dupa ea, au aparut si afinele, mari si aromate, rasplata a muntelui, dar vegetatia tot mare era si lasa impresia ca aici candva au pascut multi ani turmele de oi. Soarele disparuse de ceva timp. Pana la urma am intalnit si stâna parasita. De oboseala, am renuntat la curiozitate si nu am mai mers sa-i cercetam interiorul (acum imi pare tare rau), dar jumatate din ea parea sa arate mai bine si surprinzator avea geam. Cam unde am gasit stâna, râul s-a ascuns sub pamant. Si da, creasta Arpășelului este monumentala (cum spune cineva tare drag mie) si din acest unghi.

Pe deasupra stanei, pe sus in coasta muntelui, la vreo 200 m de noi, l-am zarit pe cel de-al treilea urs. Țopaia printre tufele de afine si din cand in cand se oprea curios sa se uite in jos la ce mai facem noi, pentru ca ne zarise el de mai mult timp.

De aici, noi am mai continuat urcusul putin pe vale si apoi, cum poteca o pierdusem demult am inceput de-a dreptul sa luam in piept versantul estic al muchii Buteanu. Pe toata urcarea (in care ne-am folosit si de maini si de picioare) ne-a ploua, uneori cu grindina. Prin ploaie, am intalnit capre salbatice, uneori foarte aproape. O alinare a fost muchia Albotei pe care puteam s-o admiram in momentele de odihna.

Sub saua Netedu, am auzit voci si am intalnit doi oameni, imbracati in nuante de gri si verde inchis. Au fost foarte curiosi sa afle ce facem pe acolo, de unde venim si ce animale salbatice intalnisem in drumul nostru, dar cand am indraznit si eu sa-i intreb ce fac ei pe acolo la ora de seara si unde se duc, ne-au intors spatele si au plecat in jos spre valea Arpaselului.

Cu apa băltind in bocanci, am ajuns pe inserat in saua Netedu, cand a iesit soarele. Am admirat muchia Netedu-Buteanu, muchia Albota si acoperisul Viștea-Moldoveanu si am inceput coborarea spre Bâlea Lac. Si nu uit de marmote.

Bineinteles ca nu mai era timp pana la intuneric sa incercam sa coboram direct la Balea Cascada si nici vorba sa mai cautam marcajul care cobora pe muchie pana jos la Pastravaria Albota (ma indoiesc ca mai exista).

Cu multa dibacie si putin noroc, am gasit la Bâlea alti iubitori de munte care ne-au ajutat mult coborandu-ne intr-un mijloc auto foarte comod (pe care, din pacate, l-am umplut de apa si noroi) chiar pana la masina. Apoi am gasit repede (dar tot cu noroc) prin preajma o camera calda. Toata seara am vorbit de ursii nostri... din prima zi de toamna.

Valea Arpășelul este o zona salbatica cu padure virgina, transformata azi intr-una din cele mai mari rezervatii faunistice. Este o vale fara versanti defrisati, drumuri de taf si gunoaie, asa cum se intampla in multe vai nordice ale Fagarasilor, pe care ii pedepsim tot mai mult in fiecare an. Valea Arpășelului este normalitate si este asa cum mi-a descris tata ca a vazut-o acum mai bine de treizeci de ani, cand poate romanii indrageau mai mult natura. Imi doresc mult ca cei care indraznesc sa o străbata sa respecte si sa protejeze padurea, dar mai ales animalele din ea. Daca si aici se practica braconajul (cum am citit si cum banuiesc ca urma sa se intample in urmatoarele zile), atunci nu stiu daca mai exista speranta. Despre cat de mult iubesc muntii Făgăraș, cuvintele sunt de prisos.

Floriana Boghez