A doua oară nu este decât o amintire.
Nichita Stănescu
Hotărâsem
însfârșit, să pornim către Cheile Cheii. Era domeniul acestora, unul necunoscut
și poate misterele cuprinse între pereții înalți ai Stogșoarelor și Claia
Strâmbă, să-mi fi stârnit imaginația. Pentru că la urma urmelor, eu eram cel
care închipuise plimbarea prin marea strâmtoare a acestor chei. Gândul ăsta
năstrușnic, îmi venise cu vreo 2-3 ani înainte. Atunci, plecasem într-o
dimineață senină de iunie, să străbat meleagurile Builei. În satul Tisa de
deasupra Olăneștilor, un bătrân, mi-a explicat mersul pe plaiul Pietrii Tăiate,
până sus, în Șaua adâncă dintre Stogșoare și Stogul, acolo unde o masă cu băncuțe,
oferea odihnă călătorului obosit. Era aici primul popas între țancuri pietroase,
între vuietul tiselor și brazii cu ace înălbite pe o parte, înfrățite cu
calcarul deasupra căruia stăpâneau muntele. Mai departe poteca, deabia aninată
pe coasta muntelui, cobora repede la firul apei Cheii și când îl traversai,
ajungeai la cantonul lui Zdârcea, pădurarul din tată-n fiu care într-un fel
dădea culoare muntelui și pe care mi-l amintise bătrânul la începutul drumului.
Acolo ar fi trebuit să găsesc animație turistică și oameni care să mă îndrume
mai departe.
Ajunsesem
cam obosit, după drumul crestelor de până atunci, nu chiar așa de scurt. După
spusele bătrânului, aici ar fi trebuit să găsesec o adevărată animație, dar
spre surpriza mea totul era pustiu și ce era mai grav, de aici încolo nu se
vedea nicio potecă. Am luat-o la vale, la început pe lângă firul apei. Apoi
valea a început să se strecoare printre bolovani imenși și panta văi a devenit
din ce în ce mai abruptă. Am coborât un bolovan imens, spălat bine de șuvoiul
de apă, de unde drumul prin șuvoiul năvalnic al apei, nu părea să-mi ofere
vreun drum de coborâre. Am încercat să mă întorc, dar bolovanul de pe care
coborâsem, era bine spălat de apă și alunecos. Atunci, în zgomotul infernal al
torentului, am strigat după ajutor, prima oară și ultima de atunci încoace.
Cine să mă audă !. Cu chiu cu vai am ajuns din nou la canton și de acolo,
străbătând lanul de urzici din spatele acestuia, am găsit poteca care mi-a
permis mai apoi să străbat drumul pe care-l intuiam că mă va scoate la
Bărbătești. Nici drumul pe sub seninările Builei, pe care atunci le vedeam
prima oară, n-a fost lipsit de surprize, dar până la urmă, obosit mort, după un
drum de 16ore de când plecasem de acasă, am ajuns în satul Bărbăteștilor, cam
pe la ora 21, la casa lui nea Mitică, cel care mă așteptase cam toată ziua.
Asta a fost prima mea incursiune către Cheile Cheii.
Acum, cei
patru colegi de muncă și aventuri, ne-am întâlnit cu toții la mânăstirea Cheia,
de unde mai departe am plecat către cheile visate. A fost un drum nu prea scurt
până am intrat în strâmtoarea acestora. În întunecimea pădurii, am ajuns la un
loc de unde apa ieșea dintre doi pereți, nedându-ne nicio șansă să pătrundem
printre ei. Era un ochi de apă liniștit, despre care mult mai târziu, am aflat
că se numea Iapa cu Brânză, sau Sângele lui Dudă. Am încercat să găsim drumul
mai departe. Pe malul stâng era o pantă abruptă, stîncoasă. Prin despicătura
prin care curgea apa era imposibil să mergem. Așa că am început să ne cățărăm
pe malul drept, pământos și abrupt. Cu chiu cu vai am ajuns sub un perete
stâncos, pe sub care am mers până pe o muchie, lângă trunchiul bâtrân al unul
brad. De acolo ne-am avântat pe altă muchie, în josul căreia, departe,
bolborosea frământata apă a Cheii. Am plecat mai departe, urcând muchia pe care
eram, apoi traversând panta umedă și alunecoasă, pe sub un perete. Am ajuns pe altă
muchie stâncoasă, de pe care, pe un perete aproape vertical am coborât la o
pantă plină cu grohotiș. Pe aceasta am ajuns la firul apei zbuciumate, lângă
care am găsit trupul unei capre negre căzută de sus, din pereții aninați
deasupra apei. Șuvoiul apei era extrem de puternic și numai curajul lui Grig,
ne- arătat că apa se poate traversa. De aici încolo tot pe malul apei am mers,
traversând-o de pe un mal pe celălalt. Lumina și așa puțină în cheile înguste,
se micșora pe măsură ce și ziua începea să se sfârșească. Am trecut de marele
bolovan care mă speriase în prim mea incursiune, am ieșit din apa Cheii urcând malul
drept și am intrat în pădure când întunericul cuprinsese muntele. Nu ne-a fost
ușor nici pe aici. Nu era niciun fel de potecă. Doar stânci pe care trebuia să
le ocolim, uneori grohotiș mișcător, mesteceni și brazi ce ne încurcau calea.
Lanternele noastre pirpirii ca pe vremea aceea, ne ajutau și ele cât puteam.
Noroc cu noaptea senină, cu lună plină, care mai lumina din când în când
întunericul pădurii.Din întâmplare am ajuns la un fel de tunel pe sub care am
trecut. Din fericire era acesta chiar drumul pe care trebuia să-l urmăm. Mai
departe au urmat zone de brână, un coborâș până aproape de firul apei, o zonă
liniștită de ariniș pe sub abruptul Sentinelei Cheii, cum aflat mult mai târziu
că a fost denumită și însfârșit pădurea de fagi care ne-a scos în poiana în
care am aflat cantonul la care trebuia să înoptăm. Era acesta casa pădurarului
din tată-n fiu, cantonul lui Zdârcea !.
În poiana
luminată ca ziua de lumina lunii, am coborât la firul apei și ne-am scăldat în
apa cristalină, fericiți după o tură care ne reușise pe deplin. Și ca să fie
noaptea de neuitat, pe lângă noi zburau luminițele mișcătoare ale licuricilor.
O asemenea noapte, parcă n-am apucat niciodată de atunci încoace.
A urmat o
noapte liniștită, odihnitoare și a doua zi am urcat în Șaua Stogșoarelor, ne-m odihnit
la masa cu băncuțe, de unde mai departe am coborât poteca care ne-a scos, pe
Plaiul Pietrii Tăiate tocmai în Olănești. Ar mai fi de spus că acum drumul
trece prin tunelul de sub Șaua amintită, acolo unde cred că și acum stăpânește
colonia de tise, bradul cu ace albe pe dosul lor.
A fost o
aventură de care ne-am amintit mereu și care chiar dacă n-o fi fost chiar
premieră, dar nici departe de așa ceva n-a fost.
Dinu
Boghez / iunie 1970
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu