de la Turda la Vadul Crișului
Moto: În fiecare scorbură era așezat un zeu.
Nichita Stănescu
Plecasem de pe șantierul de la Târgu Mureș și acum ajunsesem la șes, pe cel din Slatina, unde investiții importante, care rezistă și astăzi, deschideau lucrări importante. Ajunsesem la șes și nostalgia munților Apuseni (pe care îi tot bătusem în cei trei ani cât păstorisem lucrările combinatului Chimic de pe acolo), încă mă stăpânea. De la Târgu Mureș plecasem într-o dimineață cu soare mult, iar nostalgia locurilor, oamenilor și, de ce să nu o spun, aproape un succes profesional, îmi măcinau emoțiile noului șantier. Cu atât mai mult cu cât la Slatina, munții îmi erau depărtați și aveam să le duc dorul.
Dar am găsit fereastra de timp oferită de ritmul lucrărilor și mai ales înțelegerea celor superiori, care mi-au permis să-mi îndeplinesc visul: o tură care să cuprindă cele mai multe frumuseți ale munților Apuseni.
ZIUA I-a. Am plecat din București cu un tren nocturn, care mi-a permis ca în zori să ajung la Câmpia Turzii. Cu un autobuz, mai apoi cu mocănița pe valea Arieșului până la Sălciua. Eram sub creasta aproape singulară a Bedeleului. A rămas un vis de care nu am mai avut prilejul să mă apropii vreodată. În schimb am dat o fugă până la gura peșterii Huda lui Papară. Din gura peșterii curgea un fir de apă. Accesul nu-mi era posibil, așa că mi-a rămas doar să admir portalul măreț. M-am întors la gara Sălciua și de acolo, în mocăniță, am urcat împreună cu rucsacul meu imens. Atât a fost de "măreț" rucsacul, încât am izbutit să-l urc în mocăniță doar în afara compartimentelor. Dar și în restul excursiei, pe toată durata ei, atunci când îl coboram de pe umeri îmi producea necazuri. Trebuia să-l cobor pe o ridicătură și apoi să mă bag pe sub el și așa, cu chiu-cu-vai izbuteam să-l ridic. Dar pe vremea aceea aveam ceva mai puțin de 32 de ani și parcă de nimic nu-mi păsa.
Pe înserat am ajuns la Câmpeni. Se lăsase întunericul și străzi așa pustii și mohorâte, parcă n-am văzut niciodată. Pe deasupra o ploaie mocănească țârâia din cerul întunecat și stăpânit de pâclă. O birjă cam hodorogită cu cal breaz și vizitiu, m-a lăsat la hotelul orășelului. Am fost îndrumat într-o cameră cu un pat acoperit de o pilotă imensă. Așa ceva nu mai văzusem și una asemănătoare nu am mai întâlnit de cât ani mai târziu, la refugiul de altitudine din Caucaz. După o noapte nedormită în tren, ceva zbănțuială pe unde fusesem ziua, cred că am adormit.
ZIUA II-a. Când m-am sculat, afară era un cer senin și peste tot domneau rafalele vântului turbat. Erau nori plimbăreți pe cer și o furtună îmi părea oricând posibilă .
Soarele însă, stătea să invadeze cerul și asta m-a făcut să revin la hotelașul la care dormisem și să mă hotărăsc să continui drumul prin munți. Un autobuz m-a lăsat în stația Avram Iancu și de acolo am pornit către vestitul munte Găina. Doar că acum târgul care-l făcuse vestit trecuse de ceva vreme. Am ajuns pe muntele amintit, am găsit o stână la care m-am adăpostit și am început să-mi pregătesc noaptea. Doar că aceasta am petrecut-o împreună cu puricii de aici, atât de violenți, cum parcă nu mai întâlnisem până atunci.
ZIUA III-a. A doua zi am reluat drumul și am urcat vârful Cucurbăta, cel mai înalt vârf din munții Apuseni. Am ajuns la șosea cu o mașină, care m-a luat de pe drumul secundar. La șosea am coborât din mașină și imprudent, n-am luat seama la balansul aparatului foto, pe care l-am izbit violent de parapetul podețului lângă care coborâsem. S-a deteriorat grav, dar am putut face fotografii cu el până la terminarea excursiei. Așa s-a terminat flexaretul meu!. Mai departe am intrat pe valea Sighiștelului, unde mulțimea peșterilor ere chiar impresionantă. Doar că nu se putea intra în ele, având cam toate grilaj de închidere, care oricum le proteja.
De poposit peste noapte am făcut-o în Poiana Florilor, aflată atunci în plină activitate de cosit. Am să amintesc că traseul ales a trecut pe lângă vestita Groapă Ruginoasă, interesant fenomen de eroziune. În Poiana Florilor am întins cortul și mi-am petrecut seara răsfoind cartea pe care o adusesem cu mine. A fost una din cele mai frumoase seri petrecute pe munte, în care frumusețea peisajului, liniștea care mă înconjura, întretăiată până spre înserat de muzica cosașilor aflați în plin sezon de cosit și mai ales mirosul fânului aflat atunci în plinătatea lui. De câte ori îmi amintesc seara aceea, îmi mărturisesc că alta mai frumoasă de atunci încoace n-am mai avut. Sfârșisem acum cea de a patra zi petrecută în munții Apuseni și pe deasupra fusesem singur și niciun moment nu simțisem aceasta.
ZIUA IV-a. Dimineața mi-am strâns tărhatul și numai ușor nu mi-a fost, mai ales după ce mi-am atârnat rucsacul pe spate. Era parcă mai greu decât în zilele precedente. Parcă în zilele trecute nu se ușurase cu nimic. Am pornit la drum și din urmă m-a ajuns un pădurar călare. Parcă i-a fost milă de mine. S-a dat jos de pe cal, mi-a luat rucsacul și l-a așezat în șaua calului. Așa că, ușurat de greutatea pe care o dusesem zilele din urmă, am tot pălăvrăgit până aproape de peștera Ghețarului Focul Viu. Ne-am despărțit și am rămas să mă minunez de frumusețea locului. Să admir coloana de gheață ridicată spre soarele care o făcea să sclipească în albeața ei.
Mi-am continuat drumul spre cabana Padiș. Am trecut prin marea poiană dinaintea cabanei despre care am aflat că primăvara, la topirea zăpezilor, este tot o oglindă de apă. Am ajuns apoi la cabana Padiș. Acolo, în poiana înconjurătoare, sub pavăza vârfului triunghiular, acoperit de pădure de brad, (Vf. Biserica Moțului), mi-am întins cortul. Eram către sfârșitul celei de a 4-a zi de mers, cu muntele de rucsac purtat în spate. Apoi m-am odihnit privind împrejurimile. Pe aici locurile mai aveau o urmă de amintire, din anii scurși de nu prea multă vreme, din ziua unui 1 mai, cu vreme închiondorată și cu fulguială amenințătoare care acoperea drumul din fața noastră. Norocul nostru fusese cu un pădurar apărut tocmai când trebuia, care tocmai la cabana căutată mergea. Încă nu fusese deschisă turiștilor, dar pentru noi, speriați de rătăcire în locuri necunoscute, ne-a prins numai bine.
Către prânz am intrat în cabană să-mi iau masa, cu ce aveam eu în traistă și cu ce m-a mai atras din cabană. Eram la o masă cu o pereche, din care dânsa, medic, m-a întrebat de ce am gâlmele acelea pe clavicule. Nu le observasem până atunci, dar așa era, aveam pe clavicule câte o gâlmă. Era semnul că pe ele stătuse rucsacul meu greu de parcă purtasem bolovani în spate. Peste ani, gâlmele s-au mai retras, dar tot acolo sunt și peste ele au trecut mai bine de 50 de ani. Dar ele sunt acolo ca să-mi amintesc mereu de ce eram în stare la vremea tinereții!.
ZIUA a V-a. Mi-am petrecut ziua într-o veritabilă trândăveală. Asta îmi era ziua de odihnă pe care poate o meritam, măcar dacă îmi era gândul la rucsacul imens care aproape îmi doborâse spatele. Eram înca sub pavăza vârfului împădurit al Bisericii Moțului. Am citit, că de aia îmi adusesem cu mine cartea, pe care poate nici astăzi n-am mai terminat-o. După amiază, în cort, din somnul care mă cuprinsese, m-au trezit bubueli cerești și un ropot de ploaie care a acoperit poiana în care mă aflam. Fără milă apa a intrat și în cortul meu. Mai târziu cerul s-a luminat, am putut să-mi usuc lucrurile și să aștept cu încredere ziua următoare.
ZIUA VI-a. După atâta leneveală, în ziua a 6-a ce urma să mi-o petrec în munții Apuseni, am hotărât să caut drumul spre Lumea Pierdută. Aveam de căutat drumul pe atunci nemarcat, către locurile înconjurate de mister. Drumul avea cărare către locurile pe care mi le propusesem, doar că pe măsură ce mă apropiam de locurile celor trei avene, misterul avea să mă înconjoare. Pătrunsesem într-o pădure de brazi înalți. Pe jos, așa era pe atunci, un covor de MUȘCHI, ce-ți făcea călcătura liniștită, așa cum trebuia în catedrala în care intrasem. Eram înconjurat de multă liniște și de misterul locurilor în care părea că arareori calcă vreun muritor. Prin locurile acelea aproape misterioase, pășeam cu oarecare teamă. Avenele pe care mi le doream au apărut. Mai întâi Gemănata, apoi cel Acoperit și în sfârșit cel Negru. Erau hăuri întunecate care coborau spre străfundul pământului. Pe marginea lor simțeam temeri venite din marile întuneric. Din înăuntrul uneia dintre ele se ridica un fuior de fum risipit în lumina locurilor oarecum pământene. Greu de descris misterul în care eram cuprins. Cu lumea asta misterioasă pe care o descoperisem, mai mult în suflet decât în minte, m-am întors în lumea pământeană, părăsită doar pentru o clipă și greu de uitat. Acum, dar și atunci, în zilele în care munții își arătau măreția, pot spune că Lumea Pierdută, a fost cel mai frumos dar pe care mi-l făceau mie Apusenii, pe care de altfel îi îndrăgisem din prima clipă în care le descoperisem inima.
ZIUA a VII-a. În ziua următoare mi-am propus să vizitez Cetățile Ponorului. Nu a fost drumul prea lung până în apropierea acestui mare monument montan. Am privit mărețul portal de deasupra lui, dintr-un fel de balcon din lemn, suspendat deasupra acestuia. Apoi am coborât la firul apei care îi străbate adâncurile. Prea mult nu am umblat pe firul apei care până aici străbătuse calea întunericului, dar locurile tenebroase de unde venea, parcă îți aprindea imaginația. Am umblat cât mi-a permis lumea întunericului și înfierbântat de măreția locului și mai ales de misterul ce-l bănuiam dincolo de cele văzute am revenit la lumea din care plecasem. Mai apoi drumul până la cabană a fost cel de apropiere, timp în care am avut timp să-mi aranjez într-un fel frumusețile văzute și pe care de atunci încoace nici nu le-am mai văzut.
ZIUA a VIII-a. Mi s-a părut firesc, ca după cele văzute în Cetățile Ponoarelor, să urmeze un traseu care urma să mă poarte prin alte frumuseți ale Apusenilor. Am găsit poteca ce mă ducea acolo. Nu le mai știu marcajele întâlnite, care astăzi pot fi diferite față de cel de atunci. Dar știu că pe nesimțite, la coborâre am trecut pe lângă izbucul Galbenei și mai apoi am parcurs câte ceva din valea strânsă între pereți cheilor pe care mă aflam. Mult mai târziu, aveam să aflu că prin aceste locuri se petrecuse marea prăbușire a tavanului unei peșteri, din care rămăsese acum doar măreția cheilor în care mă aflam. Curând am ieșit din strâmtoarea acestora și de aici încolo drumul nu mi-a mai oferit decât sfârșitul unei lungi zile petrecute pe potecile acestor minunați munți. La cabana de unde plecasem, la cortul meu care mă aștepta, am ajuns obosit, după lunga hălăduială prin locurile minunate pe care de atunci încoace nici nu le-am mai văzut.
ZIUA a IX-a. Când am plecat de la cortul care mă mai adăpostise o noapte în preajma cabanei de la Padiș, m-am întâlnit cu un turist, tot singuratec, ce-și căuta locul prin care să hălăduiască în ziua aceea. A cuplat repede la traseul pe care mi-l propusesem în ziua aceea, așa că am plecat împreună către Cetățile Rădesei. A fost o zi la fel de frumoasă ca celelalte de până atunci. Cheile pe care le vizitam au fost interesante, chiar dacă nu îmi mai aduc aminte cine știe ce din locurile vizitate. Îngustimea cheilor, parcă mai altfel decât ce știam eu despre o astfel de formațiune montană. Parcă mai multă îngrămădeală de stâncării, parcă apa era mai vijelioasă. Dar peste toate astea, dintr-un ascunziș printre nuielușe de copăcei, stâncării aruncate de-a valma, niște ochișori ca niște mărgelușe, parcă speriați, a-i unei găinușe de munte, atentă la forfoteala noastră, poate apropiată cuibului pe care se pregătea să și-l apere, ne-a pândit cât am stat noi prin preajmă. Ne-am văzut de drum, am coborât cât am putut în lungul apei, după care ne-am întors la corturile fiecăruia. Dar dacă m-ar pune cineva să spun și astăzi care a fost cea mai de seamă amintire din Cetățile Rădesii, tot ochiul speriat de găinușe de munte ar răzbate peste anii mulți de atunci încoace.
Ziua a X-a. Cu colegul într-ale muntelui întâlnit la Padiș, am avut în ziua următoare o bună bucată de drum comună. Apoi ne-am despărțit. Eu am continuat drumul spre cabana Meziad, acolo unde îmi propusesem să vizitez peștera Meziad. Drumul nu avut locuri care să-mi fi rămas în minte ca având ceva deosebit, dar până la urmă, aproape de înserare am ajuns la cabana Meziad. Ghidul peșterii se pregătea să conducă un grup în interiorul peșterii. Era aproape înserarea și mi-am arătat nedumerirea că vor să viziteze peștera tocmai acum aproape de venirea nopții, până când ghidul mi-a atras atenția că în peșteră, oricum e întuneric. Am plecat cu grupul format, ghidul ne-a condus pe la toate frumusețile din peșteră, cele posibil de vizitat, care pe mine m-au încântat peste măsură. Când am ieșit din peșteră era noapte de-a binelea.
ZIUA a XI-a. M-am trezit în zori. Mă aștepta drumul până la cabana Vadul Crișului. Poate lung, poate ceva mai scurt decât îmi închipuiam, dar oricum oboseala drumurilor de până atunci avea să-și spună cuvântul. Nu-mi aduc aminte amănunte ale drumului pe care l-am parcurs, dar poate nici acesta să nu fi fost unul deosebit. Singurul eveniment notabil a fost intrarea în peștera Vadul Crișului, păzită bine de un grilaj dinspre care venea un curent de aer rece, de m-a făcut să trag departe de el. Aici am făcut ultima poză cu flexaretul meu, bolnav grav după lovitura pățită atunci când coborâsem din mașina care mă adusese la gura văii Sighiștelului. Mai apoi odihna în cabana Vadul Crișului, cu turiști puțini și liniște multă, mi-a fost de folos. Trebuia să mă odihnesc după lungul periplu făcut pe potecile Apusenilor. M-am culcat devreme. Ora aproape nocturnă a trecerii trenului prin halta de unde trebuia să părăsesc minunea dăruită de munții Apuseni, nu era chiar atât de aproape. Am avut norocul unei nopți cu cer înstelat, fără pic de nor, doar la lumina stelelor. Am avut un drum liniștit și doar de ochii înlăcrămați, de momentul despărțirii de zilele minunate petrecute prin locuri de poveste îmi amintesc. Fusese somnul nopții din urmă ce o petreceam în munții Apuseni, unul adânc, dar grijuliu să mă pot trezi la ora potrivită ca să prind personalul ce trecea la oră foarte matinală prin gara Suncuișului.
ZIUA a XII-a. M-am sculat în miez de noapte. Poate chiar nici n-am dormit cine știe ce. Gândul că părăseam lumea de vis a Apusenilor, mi-a chinuit somnul, cât o fi fost. Am ieșit din cabană, am prins drumeagul către gară și am purces către ora sosirii trenului, care mă îndepărta de Apusenii care-mi legănaseră zile frumoase, nu numai acum, ci și în cei trei ani pe care îi petrecusem la Târgu Mureș. Poate ceva mai greu de crezut, dar drumul către gara Șuncuiușului, într-o noapte de vară, caldă, cu cer înstelat, pe când mă depărtam de zilele de neuitat, m-a făcut să-mi înflorească pe sub gene, oarece lacrimi. Erau unele de despărțire de locurile care-mi fuseseră dragi, peste măsură și pe care, din păcate, nici nu mai aveam să le mai văd vreodată. A sosit trenul în gara Șuncuiușului, rucsacul acum era ceva mai ușor decât la începutul periplului și am început drumul către București, care avea să mă îndepărteze pentru totdeauna de munții pe care și de data asta îi îndrăgisem cu toată ființa mea. Când am ajuns la Teiuș, acolo unde aveam să mă sui într-un accelerat, timpul ce mijea a ziuă a trecut repede. Mai greu a trecut cel către București, în înghesuiala inconfundabilă din personal. Când am coborât pe peronul Gării de Nord, Apusenii rămăseseră undeva mult în urmă. Luasem cu mine doar imaginile de neșters și gândurile dintre munți pe care aveam să le duc cu mine zilele și anii care au urmat.
Dinu Boghez / 1966
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu