Primul doi-miar: Balindru

Moto: Parcă dormeam și visam.

            Alergam în sus.

            Trecusem și de viitor.

            Și poate nici eu nu mai eram.

                          Nichita Stănescu

Poposisem într-o după amiază la cantonul din Dobrun. Urcasem pe jos calea lungă din Voineasa și mai apoi drumul ce urca în munte spre Castelul din Dobrun. Era lungă calea, la început pe valea Pietrii și mai apoi pe margine de poieni și pădure până la locul de la Castelul Dobrunului, pe care mereu l-am îndrăgit. Pe ici pe colo, am mai întâlnit turme cu dulăi aprigi și nici nu știu cum am izbutit să mă feresc din calea lor. Uneori am ieșit din calea bătută a drumului și m-am strecurat printre brazii din cale. Am izbutit să mă feresc de avertismentele dure ale dulăilor cu care aș fi putut să dau ochii. Într-un târziu am trecut de amenajările captării Rânjeului și drumul a devenit unul aproape odihnitor. S-a sfârșit și această zonă și iată-mă ajuns la drumeagul ce urca la Castelul din Dobrun. Un câine într-un lanț, ceva orătănii alergând după insectele înserării și prin preajmă nici țipenie de om. M-am culcat pe una din băncile aflate pe terasa casei din incintă. N-a trecut multă vreme și zgomot de mașină a invadat locurile. S-au deschis porțile cantonului și locurile au căpătat viață. Doar atunci soția cabanierului m-a zărit pe prispă, învelit în sacul meu de dormit. S-au dezlegat limbile și seara a trecut la un pahar de lapte proaspăt și odihnă în camera cu pat molicios.

Am plecat în zori. O potecă marcată tăia primele serpentine ale vechiului drum care străbătea pădurea. Ar fi poate cazul să amintesc oarece fapte care stăpânesc istoria locului. În poiana Dobrunului, în care erau așezămintele în care fusesem găzduit, casa cea mare, care domina locurile era făcută pe vremea când un doctor în magistratură, venea de pe alte meleaguri, dar în munte urca cu un fel de trăsură. Drumul care pornea din valea Lotrului, dintr-un loc aflat acum pe malul lacului de la Balindru, ducea până la Castelul din Dobrun și mai departe chiar, până pe plaiurile alpine ale munților Lotrului. Am cunoscut gura pârâului Balindru, în anul 1966, când într-una din zilele de început a lunii iunie, am intrat prima oară pe potecile munților Lotrului. Atunci am întins cortul la gura Balindrului. Era un loc îngust prin care se strecura apa pârâului. Pe malul înalt era un canton silvic, care mai apoi, în cine știe ce împrejurare a fost mistuit de foc. De acolo începea drumul croit către castelul Dobrunului și pe acolo urca uitatul doctor Bocor, la casa lui din munte. Casa aceasta așezată cam pe la 1600m, avea instalație de produs curent electric, din care astăzi mai sunt doar fundațiile turbinei, masive, ca pe vremea aceea. Castelul există și sper încă să mai dăinuiască. Avea casa etaj și înăuntru era încă mobilat pe vremea anilor ‘ 70, când l-am cunoscut eu. Am fost înăuntru. Avea parchet pe jos. Mobilier adecuat vremii. Pe paturi, pe pereți erau blăni ale animalelor vânate de doctor și poate și ceva din prietenii acestuia. Mai erau încă farfurii agățate pe pereți și cine știe ce-o mai fi fost prin dulapurile din casă. Ciudat este că furia naționalizărilor, fusese înfruntată de Castel și nu lăsase urme ca în alte locuri.

Înnoptasem în casa cea nouă a silvicilor, iar dimineața am  urcat pe scurtătura drumului alpin și ceva mai încolo pe aleea croită printre brazi. Exista și un marcaj și cam într-o oră, am ajuns la plai, pe marginea căreia era așezată stâna din Dobrun. Erau poate dulăii stânei la masa matinală și așa am putut trece pe lângă stână fără incidente canine. Mi-am continuat drumul pe plai și mai apoi, pe lângă liziera pădurii de brad, fără să mai urmez poteca ce urca spre vârful Dobrunului, am apucat-o pe poteca de sub munte, până într-un loc unde am întâlnit o hoagă ce cobora din munte. De acolo am început să urc. Am urcat din greu, am trecut pe lângă primele tufe de jneapăn și până la urmă am ajuns la poteca cea bună, care altfel străbătea drumul de creastă al munților Lotrului. Am trecut printr-o zonă mlăștinoasă, apoi am părăsit poteca și am urcat pe vârful Negovanului Mare la 2135,  primul din acea zi. Mai apoi am continuat drumul pe creastă, până în vârful următor, cam de aceeași altitudine. Harta locurilor l-ar fi denumit Negovanul cel Mic, dar eu i-am spus atunci, vârful Hoteagului, că prea era deasupra iezerelor din valea acoperită de marea de jneapăn. Din vârful Hoteagului am coborât în șaua din care începea urcușul pe vârful Balindrului. Aveam de urcat aproape 200m, pe panta către vârf. Urcușul era cam dur, dar panta era acoperită de iarbă verde și din ea se ivea covorul de flori galbene ale piciorului cocoșului. Am ajuns sus, acolo unde o îngrămădeală de stânci aruncate haotic, dădeau farmecul alpin al înălțimilor. Ajunsesem la cota 2209 și era primul vârf de peste 2000m al acestor munți pe care pășeam.    

Bătut de soare, printre stâncile vârfului, cu priveliști depărtate mirifice, mă cuprinsese beția înălțimilor. Adăpostit sub o stâncă, cu hanoracul așternut sub mine, m-am lăsat cuprins de farmecul crestelor înalte.

O pală de vânt mai puternică, m-a trezit din amorțeala somnului pripit. Deasupra mea cerul era învolburat și cine știe ce se mai pregătea. Am sărit ca ars, mi-am strâns la repezeală lucrurile și în goană am coborât Balindrul. Când am ajuns la poalele lui, soarele învinsese norii. Am prins poteca de sub munte, cea bună și care cândva fusese chiar  marcată. Am trecut pe sub bordeiul unei stâne de sterpe, apoi prin șaua cea mocirloasă și când am început urcușul Jidului, m-am oprit. În fața mea, urcând panta, apăruse de ne unde, o turmă de oi cu tot aranjamentul de dulăi. I-a potolit ciobanul, dar eu m-am adăpostit sub o tufă de jneapăn și am așteptat până ce turma oilor s-a îndepărtat.

Mi-am continuat drumul, am coborât coasta Dobrunului și la bordeiul cu izvor de la poalele lui, am zăbovit câtăva vreme. Când am ajuns pe lângă stâna din Dobrun n-am mai trecut fără să fiu simțit de câini. Dar baciul i-a potolit și cu el m-am întins la vorbă. Apoi nu mi-a mai rămas decât să cobor drumul printre brazi până la Castel. Taifasul cu pădurarul și paharul de lapte proaspăt mi-au ținut de urât pentru altă noapte petrecută în pădurea de sub cununa muntelui.

Text: Dinu Boghez
Foto: Trestian Găvănescu