Moto: O lume în care
Avusesem un rost
Și căreia o să-i cer cândva
Adăpost.
Ana Blandiana
Am pornit în amiaza unei sâmbete, ca în mai toate alte
împrejurări, de când cabana de la Vârful lui Roman era locuibilă, într-o zi de
iarnă veritabilă, cu schiurile în spate, pentru un alt sfârșit de săptămână pe
care ni-l doream minunat. Pe Valea Lungă am putut merge cu mașina, până la
poiana de la Obârșie. Mai departe zăpada mare ne-a silit să o luăm pe jos, pe
cei aproape 10km cât mai erau până la canton. Acolo am ajuns încă pe lumină și
ne-am putut pregăti pe îndelete pentru seara care urma. Fusese o zi frumoasă,
cu cer senin și zăpada albise muntele de sus și până jos, atunci când ne
propusesem să urcăm în creastă și de acolo să ne tot plimbăm pe schiuri, cât
ne-or ține puterile.
Mersesem ceva drum cu schiurile în spate, până ce urcușul
muntelui se mai potolise și locurile deveniseră numai bune de plimbare cu
tălpicile fermecate. Acum când se lăsase noaptea peste munte, într-una
înstelată cum ne și doream, plimbarea pe zăpada neîncepută, fără vreo vântoasă
care să strice farmecul locurilor parcă încremenite, ne-a ținut mult timp
afară. Când am intrat din nou în cabană, cei doi temerari, și-au tot făcut
planul drumului pentru a doua zi. Aveam de urcat coasta muntelui până în
Curmătura Pietrilor Roșii la aproape 2000m și de abia de acolo înainte urma
drumul pe creastă.
Am avut norocul ca dimineața când ne-am sculat, soarele stătea
să dea peste creasta Builei. O dungă portocalie, tivea muchia zimțată a
muntelui care ne-a ținut câtăva vreme țintuiți cu privirile fixate pe creasta
întunecată a Builei, deasupra căreia lumina urca spre creste.
Până la urmă ne-am aventurat pe coasta vârfului lui Roman mai
întâi. Avea Romanul ăsta povestea lui și era legată de revenirea în țară după
un exil, a lui Vlad Țepeș. Fără să-și dezvăluie identitatea, poposise la una
din stânele locului. Fusese atât de bine primit, încât la revenirea la domnie,
împropietărise cu munți din preajmă, pe cei ce-l găzduiseră cu atâta
bunăvoință, fără să-l cunoască, încât aceasta fusese răsplata domniei către cei
de pe aici.
Noi am urcat muntele, pe locuri mai drepte, pe cele de coborâre
oarecum scurte, pe schiuri și în sfârșit am ajuns în șaua înaltă de peste
1900m, a Pietrelor Roșii. Eram acolo la loc de vedere către valea adâncă a
Lotrului, către înălțimea sa Ursu – 2124m – și mai la dreapta, către alte
vârfuri în preajma a 2000m, pe care mai trebuia să le urcăm și să le coborâm în
ziua aceea. Era totul acoperit de zăpadă și pe atunci drumul de creastă,
pământos, încă nu era croit. Doamne câte înfățișări ale muntelui s-au mai
schimbat din vremurile acelea!. Par depărtate, dar au în ele anii de început
ai celor din ’70. Eram în fața primului vârf peste care trebuia să
trecem, cel al Piscului Lung. De data asta eram cu schiurile în picioare și
atâta cât ne pricepeam, încercam să trecem peste adâncul zăpezii care acoperea
muntele. Așa, mai poticnindu-ne, mai ridicându-ne din zăpada pufoasă, am trecut
și peste alte vârfuri tot cam în preajma celor 1900m. Doar că locurile pe lângă
care treceam nu mai aveau diferențe de nivel atât de mari, mai ales că erau
depășite pe coasta lor. Așa am trecut peste Văleanu și Cocora. Apoi a venit
rândul să trecem prin Curmătura Rodeanu, de parcă treceam printr-o alee cu
brazi. În locul ăsta, aproape neobservat, a țâșnit din zăpada mare și
neîncepută, dintr-un culcuș anume făcut, un cocoș de munte de toată frumusețea.
Era speriat, ca și noi de altfel, de întâlnirea asta neașteptată. Mai
văzusem cocoș de munte, dar în foto și într-o împrejurare, pe spatele
cabanierului de la Pietrile Roșii. Bine ascuns, că doar făcea braconaj. Acum
era unul viu și zburase de sub picioarele noastre. Ba peste toate cele, mai
scosese sunete de pasăre speriată. S-a legat Curmătura Rodeanu, aproape
neîntrerupt de cealaltă curmătura, a Zănoagei și acolo, înaintea vârfului
Zmeurăt, am început coborârea. Până aici, cu toate cunoștințele noastre sumare
într-ale schiatului, tălpicile nu le-am dat jos din picioare, nici măcar atunci
când am intrat pe serpentinele potecii de sub stâna din Zmeurăt. Până la urmă,
stratul de zăpadă s-a cam subțiat, serpentinele s-au înmulțit și am fost
nevoiți să ne scoatem schiurile. Cu ele în spate, am coborât ultima parte a
cărării care ajungea la primele case din ulița Mălăii, cam pe acolo pe unde îl
întâlnisem cu ani în urmă pe tânărul care îmi luase rucsacul din spate și
mersese cu el până la stâna de sub vârful Zmeurătului. Se ducea acesta la
bunicul său de la stâna locului, aproape statornicit prin locurile acelea, încă
de pe când era paznic la acareturile Brătienior, din acele vremuri.
Acum intrasem pe ulița satului Mălaia. Când ajunsesem la șosea,
acolo unde poposisem obosiți, cu schiurile în spate, nu ne mai rămânea de făcut
decât să așteptăm autobuzul și să sperăm că nu va fi atât de plin încât să nu
pătrundem în el.
Până atunci, parcă de nicăieri, a apărut un bătrân, îmbrăcat în
straiele țărănești ale locului, cu implicații un pic ardelenești, cum poartă
toată lumea pe valea Lotrului și care a intrat în vorbă cu noi. Era Moș Asprei
și ne-a tot povestit câte-n lună și stele. Dar ceva din ce ne-a spus el, auzite
de la moșul lui, trebuie să fi fost adevărate. Ne-a povestit că pe vremea
strămoșului său, turcii veniți în Țara Românească să strângă birurile, s-au
aflat într-o iarnă, prin zona Horezului. Trebuiau să ajungă pentru același scop
și pe Valea Lotrului. Era cale lungă să ocolească drumurile pe sub munte și
atunci însoțiți de călăuză, ruda din vremurile acelea cu Moș Asprei de acum,
și-au dotat copitele cailor cu un fel de vârzopi și oamenilor din cele folosite
și astăzi prin zona Olteniei și din care chiar aveam și noi în spate la vremea
aceea. Le foloseam când zăpada era prea mare și nu puteam folosi schiurile. Așa
s-au strâns birurile de pe valea Lotrului !. Și parcă aș crede povestea asta,
la câte lucruri neobișnuite se petreceau pe vremea aceea. Ne-a trecut vremea
repede cu poveștile lui Moș Asprei. A venit autobuzul. Era aglomerat tare.
Strânsese lumea multă de pe valea Lotrului. Ne-a mai luat și pe noi, cu
gândurile noastre rămase la zăpezile cele mari din ziua aceea, la cocoșul
speriat țâșnit din culcușul său din zăpadă și mai ales la poveștile lui Moș
Asprei, care poate or fi fost și adevărate.
Pe Moș Asprei l-am mai văzut în alte împrejurări. Până când într-una din zilele în care coborând din munte, nu l-am mai văzut. Am aflat că la peste 90 de ani ai săi, se dusese acolo unde și-o fi întâlnit moșul care îi condusese pe turci, iarna, până în valea Lotrului.
Dinu Boghez / 1972
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu