Moto: Ca și cum ai vedea munții plângând,
ca și cum ai ceti în deșerturi un gând,
ca și cum ai fi mort și totuși alergând,
ca și cum ieri ar fi în curând.
Nichita Stănescu
Anul 1967, avea să fie nu numai cel în care ajunsesem pe șantierul Combinatului chimic de la Râmnicu Vâlcea. Cel care avea să-mi marcheze profund activitatea mea profesională, dar și cel în care aveam să fac cunoștință cu munții apropiați. Era anul în care apăruse ghidul montan al munților Căpățânii, așa că pasiunea mea pentru munți, avea după ce să se desfășoare. Doar că, amatori pentru astfel de expediții, nu își găseau ecou în rândul celor de aici, în orașul în care aveam să-mi duc viața și care despre munte știau doar de Cozia.
Dorința mea de a cunoaște împrejurimile montane al orașului a făcut loc unei prime excursii în munții Căpățânii. Aici nu erau marcaje, nu erau cabane, ci doar ceva drumuri forestiere și stâne. În necunoscutul acesta, am pătruns singur, într-un sfârșit de săptămână de la începutul lunii iunie al anului amintit. Am ajuns în Malaia venind dinspre Gura Lotrului, pe drumul care până în Brezoi era oarecum asfaltat. De aici și până în Malaia, de unde mi-am început periplul montan, era doar drum pietruit, al cărui traseu era oarecum paralel cu cel al căii ferate înguste, doar că fiecare avea malul ei pe care se desfășura.
Pe o uliță din centrul Malaiei, mi-am început urcușul. Am aflat ceva mai târziu, că acesta era drumul pe care, călări, urcau Brătienii, până la stâna lor de sub Vârful Zmeurăt. Din ce aveam să aflu ceva mai târziu, iată câteva amintiri despre locurile acelea. În afara stânei-anexă din poiana de sub vârf, mai exista o casă cu etaj, pe care eu, la vremea aceea am mai văzut-o încă în picioare, chiar dacă în vremurile de după 1945, ciobanii aveau să-și țină caii acolo. Nici măcar nu-mi dau seama dacă așa ceva au făcut-o din răzbunare sau doar din nepăsare. Parcă aș asocia acest fapt cu ștergerea oricărei urme a Brătienilor, de pe crucea de piatră din apropierea potecii ce urca la stână și de pe care un nevolnic a șters cu dalta numele Brătienilor. Ar mai fi de adăugat, că la stâna și casa din munte, uneori Brătienii ajungeau cu o avionetă, care ateriza și își lua avânt, din poiana prelungă cu pantă oarecum mică. Cele de mai sus mi le-a povestit, odată ajuns sus, bunicul, paznic pe vremurile apuse la vechea stână, al celui cu care aveam să urc împreună până în Poiana Zmeurătului.
Drumul de pe ulița satului era unul abrupt și greutatea rucsacului cu tot harnașamentul auxiliar – cort unguresc de 9 kg și sacul cehoslovac și acela de vreo 2-3 kg -, dar și panta mare a drumului ce trebuia urcat, îmi făceau înaintarea grea. Norocul a făcut ca în urma mea, să urce un tinerel, venit de la ultima casă a uliței, lângă care, în seara dinainte, îmi întinsesem cortul. Băietanul, nepotul celui care avea să-mi povestească cele de mai sus, urca la stână să ducă bunicului său, fost paznic al casei Brătienilor, un tranzistor.
La stână, câtăva vreme am stat la taifas cu păstrătorul unor taine astăzi aproape pierdute. Cu bătrânul fost paznic al locurilor, am intrat în casa părăsită a Brătienilor, care pe atunci încă se mai afla în picioare. Avusese 12 camere, e drept destul de mici. Avusese cameră de baie cu apă adusă pe jgheab de la izvorul de sub vârf. Astăzi din casă a mai rămas o movilă de pământ, care a acoperit voit rămășițele locurilor de altă dată. Mi-am luat rămas bun de la companionii mei de-o clipă și cu sfaturile pe care mi le-au dat am plecat mai departe. Poate ar mai fi de adăugat că pe tinerelul care mă întovărășise, l-am mai văzut câteva zile mai târziu, din fuga mașinii în care eram, pe străzile Vâlcii. Dar și ani mai târziu, pe când coboram din vârful Zmeurătului. Atunci tânărul devenise oarecum bătrân. Curăța de praf platforma unei remorci și oarece bucurie s-a așternut pe fețele amândurora, după trecerea atâtor ani. Am plecat de la stână, am urcat în Șaua Zmeurătului și mi-am continuat drumul de creastă. Harta încă destul de sumară la vremea aceea, nu prea mi-a dat șansa identificării locurilor peste care treceam. Ani mai târziu, am aflat numele vârfurilor întâlnite în cale. În alte multe peregrinări prin locurile acelea aveam să aflu că acestea aveau fiecare numele lor. Ionașcu, Priota ori Gera, aveau să-mi fie peste ani prieteni dragi și nu de puține ori aveam să le străbat vârfurile. Acum am știut doar că am ajuns la o stână, poate cea a Bogdanului, unde am mai luat ceva informații despre locurile pe care vream să le străbat. Unul din ciobanii stânei, avea să coboare la Olănești, cu calul și chiar mi-a propus să mergem împreună. Ce rău mi-a părut după aceea că nu l-am întovărășit !.
Am plecat mai departe, pe drumul croit pe munte de societatea Carpatina. Pe el am mers până am întâlnit un băiețandru care m-a îndrumat către locurile stânei sale, orientate cam înspre valea Lotrului, de unde mai departe puteam coborî în vale. Doar că eu am greșit intrarea și am apucat-o pe o poteca presărată cu piese ale vechiului funicular. Străbătusem până atunci vârfurile multe din cale, ultimul dintre ele fiind Gera. Curând poteca pe care începusem coborârea presupusă a fi indicată de ciobănaș, a dispărut sub ierburi și pietre ascuțite, din care pe unele le-am simțit cum îmi sfâșie câte ceva. Pe deasupra barele metalice ale rucsacului, într-o căzătură printre pietrele din cale, s-au desprins și mi-au mai sfâșiat și spatele. Și ca să fie treaba oablă, la o căzătură din cale, tăișul toporișcăi ținută în mână, mi-a pătruns în palmă și cu greu mi-am oprit sângerarea.
Rănit, cu sânge șiroind din mâini și spate, cu cămașă sfâșiată și zgârieturi profunde, ajung pe marginea unei cascade abrupte. M-am hotărât să înnoptez. Nu mai puteam să înaintez. Eram prea obosit. Pe prispa stâncii de pe malul drept al pârâului, întind foaia de cort în două, aștern sacul de dormit, mă strecor în sac și pun la îndemână toporișca și cuțitul, încercând să dorm. Se lăsase întuneric adânc peste munte. Cerul nu-l vedeam în îngustimea crăpăturii de munte de pe firul văii. Eram pe malul cascadei zgomotoase, la vreo câteva palme de marginea apei. Noaptea, din zgomotul cascadei înaintea căreia mă oprisem, deslușesc un fâșâit aproape de capul meu. Pun mâna pe instrumentele de apărare de lângă mine și....simt cum mi se taie picioarele. Rămân nemișcat și cu picioarele tăiate de spaimă. Îndrăznesc să mă mișc și fâșâitul se aude din nou. O fi șarpe, o fi vreun animal care cine știe ce-mi pregătea. Ba nu, într-un târziu, speriat de moarte, constat că foaia de cort așezată pe barba mea nerasă de trei zile, fâșâia de mama focului de câte ori se rezema și de câte ori îmi atingea fața. Parcă mă mai liniștesc, dar cu spaimă am dus-o toată noaptea.
Se crăpa de ziuă și eu trebuie să-mi continui drumul. Îmi recompun rucsacul. Mă uit de sus la cascada de sub mine. Nu mi se pare atât de înaltă ca aseară. Malurile stâncoase prea apropiate ale cascadei nu prea îmi oferă șanse de alegere a unui drum comod. Iau hotărârea omului disperat. Îi dau drumul rucsacului pe firul cascadei. Nimerește în oglinda de apă de la capătul cascadei. Vine partea cea grea. Pe firul cascadei, care poate avea 5, poate 6 m, alunec și eu. Ajung teafăr și ud zdravăn lângă rucsac. Mă uit de jur împrejur să văd pe unde o iau. Pe maluri si pante aspre, mai-mai să fie verticale și eu spre vale trebuie să înaintez. Mă cațăr pe malul stâng, aproape de epuizare. Mă agăț de fiecare copăcel cu picioarele înfipte cât puteam în pământul cam instabil. Ba la un moment dat, aproape sfârșit, mă agăț cu brațul îndoit din cot, de un copăcel. Cam așa, pe malul râpos, cu apa zgomotoasă de sub mine, mă tot târăsc. Ocolind cascadă după cascadă. Malurile se apropie dintr-odată și prin despicătura canionului, întrevăd valea largă de la capătul celei pe care eram și în postata de poiană însorită, de la marginea șoselei. Cum-necum, mă mai agăț de copaci, mai trec pe deasupra altor cascade, nu prea multe, mai ocolesc ultima verticală și iată-mă la lumina zilei, ieșind din ultima strâmtoare a muntelui. Coborâsem pe valea pârâului Șasei ! Zgâriat, însângerat, cu cămașa sfâșiată, cu sperietura în ochi, întâlnesc o femeie, pe care cu glas cam sfârșit o întreb unde sunt. ,,Pe malul Lotrului, lângă drumul de pe șoseaua spre Brezoi“. Mă duc la malul râului, îmi revin oarecum și mă întorc pe marginea șoselei așteptând mașina salvatoare să mă scoată din coșmarul din care veneam. Am noroc și în scurtă vreme, oprește lângă mine o basculantă cu drum spre Vâlcea. Obosit, rupt, rănit, ajung acasă.
La șantier panică. La secretariat se știa că fusesem chemat la Pitești la o ședință. Doar șoferul știa unde mă lăsase și văzând că nu sunt dimineață la mașină, în mod discret, cu cei apropiați mie, încearcă să organizeze o echipă de căutare. Doar după telefonul meu, prin care îi anunțam sosirea, s-a liniștit. Cu el am ajuns mai întâi la dispensar să-mi fac un anti-tetanos și apoi la șantier unde mi-am liniștit colegii.
În alte împrejurări, am parcurs drumul prin munte al vechii societăți Carpatina. Doar că atunci nu m-am mai abătut de pe traseul drumului și am coborât cu bine, mai întâi în sătucul țigăniei de pe valea Satului și mai apoi am ajuns liniștit în valea Lotrului de unde am plecat cu o cursă regulată de autobuz.
DINU BOGHEZ / IUNIE 1967
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu