Un vis împlinit

 Moto: Și merg și merg....Clopoțelul

            Se aude la capătul lumii.

                              Marin Sorescu

Acum, la capătul unor ani mulți de străbătut munții Căpățânii, puține mai erau locurile prin care nu ajunsesem. Le străbătusem văile și crestele. Mai toate. Mă bucurasem de diminețile însorite de vară, pe când pământul stăpânit de răcoarea nopții, își ridica fuioare de abur în razele de soare ce străpungeau întunericul pădurilor de brad. Mă încântaseră culorile toamnelor de care de atâtea ori mă despărțeam, până când crengile dezgolite de ultima lor podoabă, se pregăteau să primească botezul fulgilor de nea și a viscolelor năpraznice. Mă bucurasem de zburdatul pe tălpici fermecate, peste covorul alb, mătăsos, cu sclipici, de când se trezea la întâile raze de soare și până când cele argintii ale vreunei nopți cu lună plină, umpleau coastele domoale, sfârșite la infinit. Așa a trecut amar de timp, pe nerăsuflate parcă.

Poate-or mai fi fost și alte locuri, dar pentru mine, cotloanele văii Cernei și drumul de creastă al Fometeștilor, al vechii obștii de pe aici, rămăseseră pete albe pe harta unor munți ce mă legaseră aici, cu lanțuri zdravene, o viață întreagă.

Erau aceste locuri  mai greu de ajuns la ele și lungimea drumului de străbătut, le făceau mai anevoie de atins. Am profitat de ocazia unei mașini promise și iată-mă plecând din Horezu, cu destinația Valea Cernei. Trec repede prin Slătioara, de unde părăsesc șoseaua principală. Urc drumul pe Valea Cernei. Mai întâi trec prin Ruget, traversez drumul de sub munte ce vine dinspre Polovragi, depășesc satul Cerna, la capătul căruia descopăr o pensiune și intru pe valea încă adormită.

Curând după capătul satului, descopăr pe dreapta, un drum bine închegat care urcă pe coasta muntelui, către muchia Fometeștilor. Poate că muchia o avea și alt nume, dar eu îmi amintesc întâlnirea cu un om, pe când eram pe muchia vecină, cea de peste apa Recei, Puțu Piscului, cea care coboară spre Vaideeni. Urca muntele. Spre Balota, cea care și atunci sclipea în soarele dimineții. Uscățiv, înalt, trăgea după el o vacă. S-a oprit atunci când i-am dat binețe. L-am întrebat de coama muntelui de pe cealaltă parte, cum se numea și dacă pe acolo sunt drumuri. Mi-a răspuns că pe acolo este obștea Fometeștilor !. Și de atunci tot gândesc la un drum prin acele locuri. 

Mașina urcă pe drumul cu pantă lină, cu apă zglobie, alături cu maluri acoperite de păduri. Într-un loc din grămezi uriașe de lemne așezate rânduit, iese fumul mangalului, care iată, încă se mai fabrică. Curând apar cheile Cernei. Cu pereți și piscuri înalte. Aici calcarul îl simți peste tot. Drumul este presărat cu piatră albă, ruptă din munte. Mă întreb cam pe unde-o fi peștera cu Vâjgău, cea care răzbate în Cheile Oltețului și Polovragi. Ici colo din verdeața malurilor, țâșnește câte un izvor. Apare un drum pe stânga, ce pare a se înfunda într-una din văile laterale. Urcăm mereu pe firul apei. Drumul face o serpentină, apoi alta și se încolăcește pe munte. Exploatarea forestieră de pe aici, a spart drumul și numeroasele făgașe de pe aici, îl fac imposibil de urcat pentru Dacia în care eram. Cobor și la câteva sute de metri, dau de un mic platou. O mașină cu stupi și un vagon dormitor, stau alături de vreo două tractoare. Omul cu stupii habar n-avea de drumurile de pe aici, poate doar în vagon să fie un cunoscător !. Ciocăn la vagon și din înăuntru, îmi răspunde o voce morocănoasă. ,, Intră !“. În vagon, un tinerel adormit, sau doar morocănos după vreo beție,

Îmi tot spune să o iau pe drumul de taf. Până la urmă îl conving să se ridice în capul oaselor și să-mi arate drumul pe fereastră. Urc pe drumul taf-ului, abrupt și pe măsură ce urc, încep să deosebesc locuri cunoscute. Vârful împădurit al Polovragilor, după el locul bine ascuns al ,, Poienii Ascunse  ! “.  Apoi vârfurile Cujbei și undeva sus, pe cel al Corșorului. Când drumul taf-ului se termină, a trecut o oră de mers. Pe muchia pe care sunt, undeva departe, apare însorita culme a Căpățânii. Dar până la ea mai este cale lungă. Deocamdată, când ajung în culme, pe cea a Milescului, încerc să mă orientez. Spre vale o stână mare, așezată sub cupola unui vârf înalt. Aveam să aflu că stâna se numea Găuriciu. Nu pea deosebesc poteca de urcare. Apoi găsesec urma firavă a ei. Străbat poiana și întru în pădure. Mă aflu pe un drum larg, îndelung străbătut de urme proaspete de animale. Drum umbros, bine venit pe arșița asta. Pe partea dreaptă pădurea neatinsă, pe stânga dezastrul tăierilor sălbatece. Urc mereu fără oprire. Aveam de mers mult în ziua aceea. Pe nesimțite apar brazii. Drumul urcă mereu. Arareori apare câte o serpentună care câștigă înălțime mai repede. Creasta înaltă se apropie mereu. Trecuse cam 1 ½ oră, când ajung într-o poiană. Drumul o ia la dreapta, părând a coborî. În poană vreo 2-3 vaci, dar ele , oricât de curioase privesc la mine, nu-mi pot spune care e drumul bun. În față un vârf împădurit pe-o coastă. Pe sub el, pe stânga, pare a fi o potecă. Urc spre ea și poteca pare a fi cea bună. Adică urcă mereu. Cu privirea spre vârfurile înalte, cele ale Balotei și Funicelului, urc fără oprire. Ocolesc vârful împădurit.  Cobor puțin și în față îmi apare abruptul calcaros, cu grohotișul la poale, al unui, vârf ros de vremuri, cu hornuri numeroase. Extrem de fotogenic. Apare apoi o brână înverzită și traversez muchia muntelui. De când am plecat, calcarul m-a întovărășit mereu. De pe brâna înverzită, pe care fac o pauză bine venită, privesc munții golași și stâna cu săivan aflată nu prea departe. Până acolo însă, las pe dreapta al drum și eu urc pe altă pantă, a altui vârf, cel al Milescului. Când îl depășesc,pot privi pe muchia ce coboară spre Vaideeni și la stâna din Cășerie, acolo unde mai acum vreo 2-3 ani, dormisem o noapte. De aici privesc stâna din apropiere, cea cu numele amintit al muntelui. O văd cam aglomerată și hotărăsc să o ocolesc. Câinii mă simt totuși și alergă spre mine. Scot din buzunzr spray-ul și strig la ciobani să țină câinii. O bucată de drum merg cu ei, hămăind după mine. Apoi mă părăsesc. Mă mai întorc odată, să văd unde sunt. Unul alb era lângă piciorul meu, gata să mă muște. Parșivă javră. Pleacă speriat când mă vede întors către el. Dar dacă nu mă întorceam ?. Urc vârful domol arcuit în fața mea. Apoi un altul cu piatră alba scoasă la iveală, cel al Zăvidanului. În fața mnea stă Piatra Stroeștilor, de pste 1700m. După ce trec de ea știu că găsesc fântână zdravănă, cu apă rece. Acolo mi-am propus să fac pauza de masa. Până la ea, mai am din ce în ce mai puțin. Aud de departe un zgomot ciudat. Se întețea pe măsură ce mă apropiam de fântâna dorită. Prin preajma mea, câțiva viței inocenți și câteva vaci cu ugerele pline. Când ajung la fântână, constat că de acolo venea zgomotul. Pe țeavă, apa apărea din când în când, ci zgomot mare. Părea a fi un fel de izbuc. Scot merindea, mă odihnesc, privesc vreo două vaci ice vin întinse spre apă și deabia după aceea îmi potolesc și eu setea. Sunt la poalele marilor înălțimi. Până aici făcusem vreo 4 ore. Drumul urcă albicios spre creasta înaltă. Soarele arde năpraznic și nori din ce îăn ce mai mulți, par a se aglomera către crestele către care mă îndrept. Urc din greu, cu pause dese. În drum dau peste o țeavă ruginită, care duce apa la vale, la fântână. Urc mereu până ajung sub Beleoaia. Apoi drumul o ia la dreapta. De aici privesc valea Cernei. Un drum firav, tăiat în calcarul alb, acum ca o șuviță, urcă până sub piciorul alpin al Corșorului, iar spre culmea pe care o părăsisem, urcă un drum înverzit, printer brazii tineri, până spre șaua Pietrii Stroeștilor. Ajung lângă troița veche, acum refăcută. Sunt în Șaua ,, Le Nedei “. De aici apar crestele Parângului. Mohorul și peste el, țuguiul piramidei Parângului Mare. Mohorul se vede clar, semn că nu mă va prinde vremea rea. Văd și releul de la Rânca. Am semnal la mobil și dau vreo două telefoane. Într-unul sunt întrebat dacă nu mi-e urât. ,, Nu și când îmi e, fluier ! “. Pe lângă mine zboară și se așează pe plai, două familii de corbi. Simt euforia marilor înălțimi, pe ale căror coaste apare roșu ca focul, bujorul, care le acopere până către pădure. Urc drumul către poalele Nedeii. Încep să cobor și mă întreb dacă n-ar fi bine să o  pe după Negovanul,  pe Cuculei, până la vechea stână din Gropiță. Dar o știu dărăpănată și nu-mi vine să ajung acolo. Ocolesc pe drum Negovanul și înaintea Huluzului încep să cobor. Nu mă mai satur privind coastele înroșite de bujor. Când ajung în locuri de care se vede cel al vechii stâne din Gropița, aud lătrături și stâna apare cu înfățișare nouă. Surpriza mă determină să ajung la ea. Aflu o stână nouă, frumos construită și foarte curată.,,  Poate or fi făcut-o pentru UE !‘’. Mă odihnsc aici câtăva vreme, înaintea ultimei etape, cea către stânele din Târnovu Mic. Până la ele mai fac vreo  1 ½ ore și când începusem să merg pe jos din Valea Cernei, trecuseră 9 ½ ore. Aflasem de la stâna din Gropiță, că Țugulescu, please la bâlciul din Vaideeni, la Învârtita Dorului. Așa că nu ă mir că nu-l găsesec. Mai stau de vorbă cu cei de pe aici, mănânc oleacă și sunt invitat la ,, cabinet “, să mă odihnesc. Pat încă curat, cu cearceaf și pernă. Puțin după ora 18, trec în lumea viselor. Noaptea, cu lună plină,trece repede. Către ziuă, încep să mă mă întreb dacă mai fac și creasta Târnovului sau cobor.

Hotărârea de a face Creasta Târnovului, plănuită încă de acasă, n-am luat-o decât în ultima clipă. Un fel de...,, fie ceo fi ! “. Un pic de șocolată un hanorac legat î]n jurul mijlocului, pioletul și…la drum !. Ajung repede la poiana bine cunoscută, de la care în sus, începe traseul crestei. O săgeată și un punct roșu, relative noi, arătau că peste creastă se făceau până în Ciunget 4 ½ ore. Încep să urc. Peste traseul vechi, timpul își lăsase amprenta. Peste toți copaci doborâți, astfel că până în creasta stâncoasă, a trebuit să fac numeroase ocoluri. Drumul este anevoios și când deodată mă trezesc în fața primelor stânci, îmi pare că am greșit drumul. Încep să urc, cu gândul că dacă locurile devin prea abrupte, voi putea să mă retrag. Câteva repezișuri pe stâncăriile înierbate și iată-mă în fața primei clăi a Târnovului. Până sus numai calcar degradat. Imposibil de urcat pe vârful ei, sau măcar periculos. O iau pe coastă. Și ea abruptă. Mai jos sunt brazi și acolo recunosc vechea strung prin care altă data sfârșeam traseul de creastă. Când ajung în strunga amintită, recunosc locurile denumite ,, La Balcoane “ și țuguiul din față ca fiind ,, Dintele Ursului “. De aici încolo se deschide un horn larg, înierbat, care mă scoate în creastă. Vremea este cam înnorată și când ajung în creasta îngustă, vizibilitatea nu este grozavă. Doar piramida Nedeii se profilează pe cerul înnorat. Nu sunt însă nori de ploaie și sper ca până la urmă să mă bucur de soare. Coasta Nedeii deși înnorată, răzbate de pe ea, roșul aprins roșul aprins al bujorului. Urc panta înierbată a hornului. Mai mult mă cațăr !. Răzbat până în creastă, pe piatra albă, teșită ca pentru o potecă, dar îngustă. Din când în când poteca de piatră se întrerupe. Urmează coborâșuri și ocolișuri. Apoi iară potecă de piatră. Dedesubtul meu, spre valea Latoriței, limbi de grohotiș sfârșit în adâncul pădurii de brad, deasă ca peria. Îmi aduc aminte de curiozitatea anilor de demult, când îmi propusesem să străbat hățașul pe care-l vedeam sau mi se părea că-l văd, pe sub abrupt, pe deasupra grohotișului. Curiozitatea mă mâna. Pe acolo spuneau ciobanii, era peștera haiducilor, din care astăzi doar hornul se mai găsește la vedere. O fi fost n-o fi fost așa, dar undeva nu departe de locul hornului, pe versantul dinspre Latorița, la limita dintre grohotiș și pădure, era un mic bordei, pe atunci aproape doborât. Dar nu comorile m-ar fi mânat, ci descoperirea vreunei peșteri necunoscute. Au trecut timpurile alea !. În față mi-a mai rămas puțin până la vârful Pietrii, dar până acolo mai trebuie să trec o limbă de jnepeniș compactă. Atunci când pe aici deschisesem poteca turistică, marcată cu punct roșu, o făcusem cu toporul în mână. Sofi, Mișu Predescu și mai apoi Ilie Juravle, îmi fuseseră tovarăși de nădejde. Acum însă din poteca de pe vremuri nu mai rămăsese nimic și doar nu trecuseră decât 3-4 ani de când o parcursesem ultima oară. M-am chinuit urcându-mă deasupra copăceilor sau strecurându-mă pe sub ei și bucata asta de creastă mi-a luat tot atâta timp, cât mi-a luat restul ei. Până la urmă am ajuns în vârful Pietrii Târnovului la 1885m. era altădată aici o baliză. Acum de abia de era un ochi de poiană, cât să te întinzi la soarele care din nou pusese stăpânire pe cer. Am vorbit de aici, în timpul scurt pe care mi-l oferisem, cu toată familia. Aveam semnal, cât timp stăteam cu mobilul îndreptat spre Cozia. Dar unul prăpădit, cu multe întreruperi. Câtăva vreme am stat întins la soare. Meritam așa ceva după suitul prin copăceii jnepenișului. Apoi m-am îndreptat către coborârea pe care mi-o propusesem. Cea de pe partea abruptă a Pietrii. Pe acolo fusesem la marcaj cu Chissy și-l purtasem în brațe pe Patrocle, cățelușul care de atâtea ori în vara aceea ne ținuse de urât pe coclauri. Am găsit repede însăilarea de brâne pe care se coboară bine, dar cu foarte multă atenție. Ultima oară pe aici găsisem bulbuci înfloriți. Acum era prea devreme. Nu mi-a fost deloc greu, până la peretele brăzdat de striuri pe care îl botezasem ,, Orga Târnovului “. Dar poate fusesem prea pretențios asemuind-o cu cea din Piatra Craiului. De aici însă a început să fie mai greu. Trebuia să ajung la limba de grohotiș și până acolo era o pantă aspră, printre brazi piperniciți și limbi de grohotiș mare și mișcător. Mi-a trebuit acum, mai multă atenție decât pe vremea tinereții. Când am ajuns pe grohotișul compact, nu mi-a mai rămas altceva , decât să intru în pădurea de brad și să cobor la poteca ce înconjura muntele și pe care venisem. Am ajuns ușor și când am intrat în stână, trecuseră 4 ore de când o părăsisem. S-a sfârșit ziua de plimbări pe munte și restul timpului mi -l-am petrecut discutând cu ciobanii, dormind în cabinet și mai spre seară odihnindu-mă în poiana din apropiere. A urmat altă noapte cu lună plină și lumină ca ziua. Doar câinii hămăiseră multă vreme. Asta de bine ce-mi spuseseră ciobanii că pe la ei nu venise ursul până atunci. Nici acum nu venise, dar poate dăduse doar târcoale.

Sosise timpul plecării. Cât m-am dus la izvor să-mi înviorez fața și mi-am făcut rucsacul, ciobanii au terminat mulsul oilor la strungă și mi-am luat rămas bun, mulțumindu-le pentru găzduire. Într-o oră am ajuns în Valea Repedei, pe care se refăcuse oarecum drumul distrus de furia apei. Am trecut peste apa Izvorului Mare, aproape greu și am ajuns la casa în care dormisem cu mai mult de o lună înainte. Pe vale, până la casa, făcusem vreo 20 de minute. Am trecut apa pe punte, tot în locul în care făcuse și Fane una. Dar cu lespezi pe ea, numai bună de trecut fără teamă. Au urmat alte treceri prin apa râului, pentru că drumul nu mai putea utilza podurile. Când am ajuns la Gura Repedei, trecuseră 3 ore de când părăsisem stâna. Se lăsase căldură mare și aveam de a face cu o veritabilă zi de vară. A mai trecut 1 oră până la Gura Latoriței. Mai aveam de așteptat și după ca am sorbit o cafea, m-am mutat pe malul apei, să fac și eu plajă în vara accea. A trecut repede timpul până la sosirea autobuzului și odată cu urcarea în el, s-a terminat minunata mea excursie.

 

DINU  BOGHEZ