Acolo sus

 Moto: Cum am putea să ne dorim

            Un cer senin și-o boltă goală,

            Când norii spun povești prin care

            Sîntem salvați în veșnicii ?

                     Ana Blandiana

 

Erau anii în care înălțimile munților bănățeni mă atrăgeau cu precădere. Așa s-a născut ideea străbaterii crestei lor. Încercasem să-mi găsesc tovarăși de drum. Nu-mi găsisem și doar Sofi răspunsese apelului. Și poate asta era mai bine. Ultima oară când ne adunasem mai mulți, când printre noi apăruse un personaj a cărui dragoste de munte nu i-o știam, tovărășia acesteia fusese un eșec pe care parcă nu mi-l mai doream.

Iată-mă așadar într-o zi de vară, plecat împreună cu Sofi, într-un periplu lung, care cuprindea munți dintre cei pe care-i consideram mai mult bănățeni. Urma să parcurgem locurile Muntelui Mic, creasta Țarcului și cea a Godeanului și ce s-o mai găsi prin preajmă.

Am plecat din Râmnicu Vâlcea ceva cam târziu, pentru trenul pe care vream să-l prindem tocmai la Craiova. Am plecat în zori și harul de bun șofer al lui Nea Mitică, ne-a dus în gara din Craiova, tocmai bine să prindem acceleratul care avea să ne poarte până la Caransebeș. Urcați în tren, cam la limita timpului feroviar, am așteptat cu nerăbdare spectacolul malului dunărean, a cărui frumusețe ne-a satisfăcut pe deplin. Am coborât la Caransebeș. De acolo am prins un autobuz către Borlova, de unde mai departe aveam să mergem pe jos, până acolo de unde aveam să luăm munții în picioare. Am parcurs mai întâi o zonă cu desăvârșire defrișată, pe care doar mai târziu aveam să aflăm că era destinată viitorului telescaun. Am ajuns la stațiunea încă de pe atunci una de schi, de la Muntele Mic. La intrarea în stațiune am trecut pe lângă o groapă mare, plină cu apă, evident una care zăbovea cam de mult pe acolo. Era groapa viitorului hotel care ar fi trebuit să se ridice aici. Nu era un spectacol plăcut. Era încă vremea prânzului și ne-am abătut la restaurantul din acele locuri. Câtă vreme am stat acolo, am avut surpriza să auzim transmise aspecte de la meciul de tenis al României cu URSS, care cât l-am ascultat, avea numai victorii românești. În camera de hotel, ne-am putut odihni bine până a doua zi dimineața, când cu rucsacii în spate, am pornit drumul peste munții pe care ni-i doream. 

Am mers lălăind peste muchia al cărui vârf mai răsărit avea să fie cel al Jigorei de 1647m, cât arăta harta noastră. Am ajuns în Curmătura din care se ajungea la refugiul Cuntu, folosit pe atunci mai ales de meteorologii care îl utilizau când urcau sau coborau de la stația meteo din vârful muntelui. Ani mai târziu, pe o vreme câinoasă, lipsită de vizibilitate și cu viscol năprasnic, meteorologii care urcau la stația înaltă, si-au pierdut viața prin locurile acestea. Acum era vreme bună și noi urcam liniștiți, doar obosiți un pic de panta drumului ca și de cel făcut până aici. Am ajuns cu bine la stație, a cărui ușă era deschisă și pe care am intrat cerându-ne scuze pentru deranj. Le-am cerut doar îngăduința unei clipe de odihnă. Ne-au spus că nu ne puteau oferi găzduire și ne-au oferit apă minerală. 

Când am ieșit din stație, ne-am oferit ochilor, spectacolul munților Retezat, care de aici răspândeau măreție. Părea un bunic cel care se învârtea pe afară și când s-a apropiat de bazinul din beton de afară, l-am întrebat dacă îl folosesc pentru ei. Nu. Avea în el zăpadă adunată peste iarnă și apa de acolo o foloseau la acțiuni menajere. Asta a fost ultima informație luată de acolo, înainte de a începe lunga coborâre până în Șaua Șuculețului – 1909m. Prin preajmă era aciuiată o stână pasageră și o clipă ne-am gândit dacă să le cerem adăpost peste noapte. Dar n-am stat pe gânduri și am pornit mai departe. Am coborât muchia muntelui până în Șaua Iepei la 1727m, de unde ne-am desprins din drumul de creastă al munților Țarcu. La coborâre am dat repede de un drum forestier care ne-a condus până la ce mai rămăsese din vechea cabană Gura Apei, aflată la cota 998m. 

Pe drumul până acolo au fost amănunte pe care le-am memorat. Mai întâi, în două locuri distincte, am întâlnit chiar pe șosea pâlcuri numeroase de fluturi așezate chiar în drum, oarecum bâzâind și fremătând prin locuri pe unde ar fi putut fi chiar călcați. Noroc că drumul nu era circulat. Ceva mai departe, harta ne menționa că se află o cabană cu numele Dorela. Ceva mai târziu, am aflat de la un bun prieten, Mircea Florian, că într-o împrejurare pătrunsese clandestin în cabană, ba chiar și dormise acolo, iar la marginea patului găsise o pereche de papucei de damă. De unde și părerea că locul era destinat perechii prezidențiale. Câtă tevatură pe vremea aceea, pe când astăzi lucrurile par bine autorizate pentru acel scop și nu mai zice nimeni nimic. Am ajuns la ce mai rămăsese din vechea cabană Gura Apei. Într-o căsuță ne-am adăpostit și noi. Îmi mai aduc aminte încă, după atâta amar de ani, sigur mai mult de 40,  imaginea Sofiei în pragul cabanei unde ne cazasem.

Dimineața am pornit etapa montană a munților Godeanu. Parcă cel mai lung parcurs montan de până atunci. De aici încolo nu aveam să ne bizuim decât pe propriile noastre puteri, gândindu-mă la locurile la care probabil o să avem nevoie doar de amabilitatea celor întâlniți în cale. Era o zi cam înnourată încă de la plecarea de la cabană. Pe drum ceața a început să stăpânească muntele. Se făcuse și frig și ploaia părea iminentă. Ajunsesem la golul montan, trecusem de vârful Branului după harta noastră și cât drum făcusem până atunci, trebuia să fim cam prin dreptul vârfului Gugu - 2291m. De imaginea lacului din preajmă, nici vorbă, atât de deasă era ceața. Bănuiam că vârful amintit avea să fie lăsat în urmă și noi trebuia să găsim neapărat un loc organizat unde să ne adăpostim peste noapte. Ar fi trebuit să mai întâlnim și un alt lac, cel al Morarului, dar și ăsta era ascuns în valurile de ceață. Norocul a făcut să dăm în calea noastră de un bordei, cu ușă bună la intrare și două lavițe pe laturi. Pe vremea aceea și a marcajelor inexistente, singura hotărâre pe care o putem lua, era să rămânem la bordeiul întâlnit. Acolo ne-am întins sacii de dormit și ne-am așezat la odihna aproape forțată. De abia ce ne întinsesem în sacii de dormit și la ușa bordeiului a apărut unul din ciobanii locului, care ne-a invitat la cortul lor. Acolo ne-am dus, la cel care părea unul din șefii stânei și a cărui adresă pe care mi-a lăsat-o, o am și acum: Dragalina Achim-Borlova 225-satul Turnul Ruieni-județul Caras Severin !!. Anul în care mi-o dăduse 1971-72 !. Am stat de vorbă până, spre seară. Ne-au ospătat și la înapoiere, de teama câinilor, unul dintre ei ne-a însoțit.

A trecut noaptea cu bine și mai după miezul ei, cerul s-a umplut de stele și asta ne-a făcut să ne bucurăm pentru ziua următoare.

Am pornit pe o vreme minunată, la o oră cât de matinală am putut. Am trecut prin Șaua Mâțului, înaltă și ea de 2100m. Ne-am continuat drumul pe creastă și după ce am trecut de vârful Scărișoarei, am privit în căldarea strâmtă de pe versantul nordic, lacul cu același nume. Era la fel de albastră apa lui, așa cum fusese și în altă împrejurare când trecusem pe aici. Numai că acum pe malul lui nu mai era tabără de corturi. Am urmat creasta înaltă care de abia de scădea sub cota 2200m. Mai către capătul ei, în sfârșit am ajuns la cota 1936m, într-o coborâre care ne secătuise puterile. Am urcat apoi până pe înaltul vârf al Pietrei Iorgovanului, cu priveliști deosebite către Valea Jiețului, acolo unde se zărea casa Câmpușel la care doream să înnoptăm. Pe vremea când pășeam pe vârful Pietrei altitudinea era de doar 1997m, dar probabil măsurătorile mai recente, poate și mai exacte, au găsit înălțimea de astăzi de 2014m. Ne-am îmbogățit ochii cu imaginile de pe vârf și mi-am amintit ceva dintre legendele locului și despre lupta dintre Iorgovan și balaurul care stăpânea locul în vremurile de demult. Le-am citit și eu cu mintea înfrumusețată de legendele împărtășite într-o carte cvasi-turistică, de către autorul poveștilor culese de prin locurile acelea: Emilian Iliescu. Am început coborârea urmând poteca de pe versantul drept al vârfului.

Curând am ajuns în vale și am intrat în curtea casei văzută de sus. Pe treptele ei stătea un bătrân înalt, cam gârbovit mi s-a părut. I-am dat bună ziua și i-am întins mâna, spunându-mi, cum era politicos numele. Mi-a răspuns și el la fel, dar al lui avea o rezonanță, pentru mine cel puțin, una deosebită. Îl chema Emilian Iliescu și era autorul de ghiduri turistice pe care le citisem, dar și culegătorul legendei Iorgovanului în lupta cu balaurul. A fost clipa de încântare. Îl cunoșteam pe cel care-mi deschisese ochii spre farmecul munților Retezatului și legendele lui și probabil și a celui care scrisese despre ele, care iată și acum era un om cunoscut și poate chiar admirat. Era poate nu atât  de bătrân, dar foarte bolnav și vremea care începuse să se răcorească l-a silit să intre în casă.

Noi am făcut o baie caldă în cada băii cu care era dotat cantonul și ne-am culcat. Toată noaptea însă, aveam să-i auzim tusea celui care era secătuit de boala pe care o avea. A doua zi, am urcat împreună cu Ana, soția lui, pe creasta de calcar pur a Oslei. Pe drumul făcut împreună ne-a depănat povești dintre cele pe care nu le cunoșteam. Despre o turmă de oi omorâtă de puterea unui trăsnet. Dar mai important, ne-a povestit despre boala soțului ei. Avea un cancer în fază terminală și ultima lui dorință, fusese să mai ajungă în locurile din care să mai privească odată înălțimea Pietrei Iorgovanului și să-și mai ducă aminte de pe vremea când ciobănașul care purta pe cal bagajele soților Iliescu și pe care îl admonesta din când în când certându-l și spunându-i calului: fir-ai al ciorilor să fii !. Cu Ana Iliescu ne-am plimbat pe creasta Oslei și parcă acesteia i-am găsit asemănări cu Buila noastră de peste munți.

În ziua următoare am plecat. În Șaua înaltă de la coada Oslei, am aruncat privirea din urmă către munții pe care-i străbătusem cu piciorul, dar și spre crestele Retezatlui, care-și arătau frumusețea și de aici. Am început coborârea pe un drum de care, îmbâcsit de praf și lipsit de surse de apă apropiate. Când ni s-a făcut foame, am scos pentru prima oară aragazul portabil din rucsac și ne-am preparat o crăticioară de gris cu lapte și ne-am băut picăturile de apă care ne mai rămăseseră.  

 Am ajuns mai spre seară la Tismana. Am tras peste noapte la motelul de aici. Ne-am odihnit bine și în seara liniștită petrecută aici, geamul deschis și adierea de afară, ne-au fluturat toată noaptea perdelele. A doua zi, cu regretul de a nu ne fi închinat la mânăstirea Tismana, am părăsit ținuturile montane care ne înfrumusețaseră viața o prea scurtă vreme.

În înghesuiala autobuzului, am ajuns cu bine la autogara Craiovei. Cu alt autobuz, la fel de încărcat și cam tot atât de neprimitor am ajuns acasă, cu gândul la altă excursie la fel de frumoasă.

                     

Dinu Boghez / 1972