De-as fi, de n-as fi...

Moto: Mie-mi place şansa

unui zbor din toate
să răzbat cu gândul
unde nu se poate.
George Ţărnea

Pronosticurile meteo, nu s-or îndeplini întotdeauna. Cam aşa gândeam când mă îndreptam către gară, de unde aveam să luăm trenul către halta Beţelului. E drept că dis-de-dimineaţă, înainte de a pleca de acasă, mă mai uitasem odată pe prognoza meteo a zilelor care urmau şi nu eram prea încântat. Dar mă gândeam că Dumnezeu îi ajută doar pe cei curajoşi şi speram că Dânsul, o să aibă grijă un pic şi de noi. Şi mai aveam o temere. Dărăpănătura vechii case de colectare a fructelor de pădure, în care vroiam să dormim, oare o mai fi încă în picioare ?. Fără condiţiile astea împreunate, excursia noastră avea şi şanse de nereuşită.

Astea fiind zise, iată-ne coborâţi pe peronul amărât al Beţelului. Câţiva paşi până la casele Călineştilor, unde ne aşteptau maşinile care aveau să ne ducă pe noi, în drumul lor către locurile de unde aduceau la vale lemnele tăiate din frumoasele păduri de brad ale Lotrului. Prin sătucul încă adormit, de pe Valea Călineştilor, am trecut repede, iar zgomotul maşinilor deloc silenţoase, o fi trezit din somn orătăniile sătenilor. S-au perindat prin faţa ochilor, casele îmbătrânite de pe vale, aşezate la poalele stâncăriilor Călineştilor, ce le ajungeau până în bătătură. Când am ajuns la Gura Suliţei, ultima dintre ele a lăsat geana peste poveştile cu zmei, agăţate de clonţanii ascuţiţi ce stăpâneau valea.

Nu mult am mai mers pe vale, până când am apucat-o la dreapta, pe alt drum, cel de pe Lotrişorul Călineştilor, pe care nu cu mulţi ani în urmă, îl urmasem pe jos, până în şaua Izvorului Frumos. Acum ne mai zdruncina maşina, în lungul marii bucle încolăcite pe coastele muntelui, dar atunci, o scurtasem pe priporul unei poteci din cale, urcate cu adevărat cu genunchii la gură. Pe câte-un bolovan de pe marginea drumului, pe câte-un copac mai răsărit, au apărut câteva semne ale unui marcaj cu cruce albastră, cam fără început şi cum avea să se dovedească şi cam fără sfârşit.

Târâş-grăbiş, zgâlţâiţi de asperităţile drumului forestier, am ajuns la ramificaţia care ne scotea sus, în şaua Izvorului Frumos. Cât a mai rămas din ea..., acum după ce tăierile de pădure au transformat vechiul drum al oierilor, în bulevardul maşinilor grele, de omorât pădurea.

Bucata de drum până la Izvorul Frumos, am făcut-o pe răcoare, la umbra pădurii dese şi doar când l-am sfârşit în şaua amintită, ne-a prins soarele arzător care începea să înconjoare muntele. Câtava vreme am zăbovit la marginea drumului, pe iarba încă nescormonită de utilajele care cărau la vale bogăţia pădurii. Apoi am început urcuşul lung, pănă la plaiul la care râvneam.

Era drumul proaspăt amenajat, cât să urce „miriapodul” care căra la vale brazii doborâţi din plaiurile muntelui. Un timp, ne-am chinuit pe drumul mai adesea bătut de soare, până când într-un târziu, un zgomot depărtat, de maşină grea, ce urca muntele, ne-a ajuns la urechi. Până la urmă, monstrul amintit adineaori, ne-a ajuns din urmă. Doar eu am avut curajul să mă urc pe platforma îngustă, cu ţăpuşi înălţate la cer, pe care aveau să coboare brazii doborâţi de drujbe. Tractorul uriaş, urca alene şi până la urmă s-a oprit în poiana înaltă a muntelui, dincolo de stâna din Danu. Acolo am schimbat câteva cuvinte cu omul care conducea tractorul. După mulţumirile de rigoare, s-a înfiripat o conversaţie. Vroia să ştie cam unde aveam să ne adăpostim şi cam unde aveam să mergem mai departe. Apoi i s-a trezit interesul despre graniţa vremurilor îndepărtate şi parcă a fost un pic dezamăgit că locurile acelea erau cam depărtate, necum că se ele erau pierdute de mult în negură acelor timpuri. Altfel omul era un companion plăcut şi conversaţia una la fel. Apoi s-a depărtat să încarce trunchiurile de brazi şi eu mi-am început aşteptarea colegilor de drumeţie. Numai că între timp, din norii grei care se apropiau, s-au scuturat primii stropi de ploaie şi mai apoi din cer a ajuns şi cortegiul fulgerelor. Mai adusesem cu mine un rucsac, al unuia din personajele care alcătuiau grupul cu care urcasem. Mi-am pus rucsacul meu în spate şi am încercat să-l ridic şi pe celălalt. Mi-a fost imposibil să-l ridic şi m-am întrebat ce oare pusese în el de era aşa de greu. N-am avut încotro şi am luat-o la picior, pe drumul de altfel scurt, pe care-l mai aveam de parcurs până la locul bivuacului. S-a înteţit ploaia. A apărut şi primul trăznet, care a zguduit muntele. Mi-am făcut repede crucea obişnuită, gândind că îmi va fi de folos pentru trăznetul care va veni, că primul din cale, tocmai se săvârşise. Şi tot aşa am ţinut-o până la casa cam dărăpănată, în care aveam de gând să ne adăpostim.

Am răsuflat uşurat când m-am văzut cât de cât, sub pavăza unui acoperiş şi deabia atunci am avut de constatat cât de mult mă udase ploaia. Până s-a mai potolit potopul, până mi-am revenit din goana de pe poteca de până aici, a mai trecut câtăva vreme. Apoi am pornit-o în calea colegilor, pe care i-am întâlnit repede, cam uzi şi cam tot atât de speriaţi de trăznetele căzute peste munte.

Cât a mai rămas din zi, ne-am petrecut-o încercând să ne găsim un loc în casa dărăpănată în care ne aciuiasem. Şi mai ales cât mai feriţi de eventuala ploaie care ar fi pătruns prin acoperişul cam ciuruit.

Ne-am înjghebat câte un culcuş din cetină, cât să nu dormim chiar pe bârnele tari din pardoseala cam înclinată şi de aceea chiar ne-am bucurat când am descoperit mai către picioarele „patului”, o bucată de lemn, în care toată noaptea, aveam să ne proptim picioarele, ca să ajungem din nou la poziţia iniţială.

Dar până la orele nopţii mai era timp berechet şi ni l-am petrecut uitându-ne pe cer, acolo unde norii, din care unii cam plumburii, se tot jucau cu noi, amăgindu-ne cu speranţa zilei frumoase pe care o aşteptam. S-au mai luminat crestele şi către Coasta Câinenilor, plaiul a început să se lumineze. Către Făgăraşul îndepărtat volbura de pe creste parcă se mai potolise şi dintre norii care-i stăpâneau înălţimile, plaiul Feţei Sfântului Ilie începuse să se însorescă.

Mai către apus, când ne-am lămurit că în seara aceea şanse de ploaie nu prea mai erau, ne-am gândit că bine am face dacă ne-am urni din loc şi am urca pe vârful Robului, la poalele căruia tot eram. Aşa că, ne-am avântat printre brazii încă la locul lor, pe poteca deabia însăilată printre aceştia. Mai apoi, când ne-am apropiat de înălţimea alpină a acestuia, vegetaţia pitică, ne-a mai împleticit paşii şi vântul cam răcoros, ne-a amintit că ajunsesem pe primul şi cel mai înalt, dintre vârfurile sudice ale munţilor Lotrului. Eram pe plaiul înalt, presărat cu ceva stânci, cum îi stă bine unuia care domină locurile. Ne-am aruncat privirile de jur împrejur. Erau doar munţii care ne înconjurau pe toate părţile. Către Făgăraşul pâclos, ne-am aruncat privirile către înălţimile râvnite mereu. Câte ceva se zărea, pe ici pe colo, dar pâcla şi norii îi acopereau vârfurile cele mari. Din cei mai apropiaţi nouă, doar Buila răsărea falnică deasupra unor coame împădurite. Cu Parîngul, am avut ceva mai mult noroc. Din el răsărea mai cu deosebire, piramida înaltă a celui mai înalt dintre vârfurile sale. Mai era ceva, acolo unde orizontul se îmbina cu cerul, într-o geană de lumină, aninată peste vârfuri semeţe. Adunate laolaltă în infinitul depărtat, câteva din vârfurile Retezatului, îşi depănau poveştile adunate din vremurile de demult. Mai către noi, cu înălţimi înegurate, Cindrelul era doar un tobogan din care coborau vântoasele din „Platoul Diavolului”. Şureanul ne oferea privelişti mai generoase şi din el, cuşma rotunjită a vârfului lui Pătru, ni se arăta în întregime. Din munţii Căpăţânii, zona înaltă dintre cei mari, Ursu şi Nedeia, sub norii buluciţi ai apusului, m-au făcut pentru o clipă, să-mi amintesc începuturile peregrinărilor mele prin aceste meleaguri, cu întâmplări pierdute prin ceaţa anilor aşternuţi peste ele.

A venit vremea coborârii, printre aceleaşi tufărişuri şi crengile brazilor, care mai acopereau potecuţa firavă. Mai jos am trecut pe lângă izvorul, altădată bogat şi care acum, la vreme de secetă cumplită, deabia de mai pâlpâia. Din el trebuia să ne potolim setea şi ceva mai pe seară, aveam să aflăm că şi turma de oi, trecătoare prin aceste locuri, tot pentru aşa ceva îl folosea. N-aveam ce face şi îl foloseam deopotrivă, vietăţile adunate aici,  la ceas oprit de datini şi de lege”. Câtăva vreme ne-au chinuit bâţanii, cohorte de insecte pişcăcioase, dar peste toate a venit noaptea, una senină şi înstelată şi după cât fusese de cald peste zi, tot atâta răcoare s-a adunat peste munte, de ne-a făcut să ne zgribulim în sacii pe care ni-i adusesem.

A venit cealaltă dimineaţă, în care aveam de făcut drumul către vârful Sfărcaşului, cel pe al cărui ţugui ne pironisem ochii toată seara. Sclipea iarba verde de jur împrejur, semn că seceta nu-şi desăvârşise opera nefastă. Înălţimile către Coasta Câinenilor, erau luminate de soarele puternic. Am plecat cam târziu, pentru ziua călduroasă care urma. Cam pe la ora 9. Ne propusesem să ajungem pe vârful Sfărcaşului. Drumul către locul pe care ni-l doream, stătea luminat înaintea noastră. Îl mai făcusem şi altădată, urcând spre crestele înalte, dar şi coborând din ele. Când venisem dinspre vârful Floarei, înnoptasem în cort, ba în şaua Mândrei, ba în cea de sub Şasa Mândrei. De câteva ori urcasem din greu pe Piciorul Danului, venind din valea Uriei. Altădată poposisem la stâna din Şasa Mândrei, cu ciobani sfătoşi din Vaideeni şi cam tot atunci văzusem prima oară casa mândră, înlţată cam atunci, prin anii ’ 76, devenită acum dărăpănătura sub care dormisem acum. Am ieşit repede în pajiştea încă verde ce despărţea vârfurile Robului şi Sârbinului. Apoi am trecut pe sub vârful Şaşa Mândrei, cel care trimitea în potecă izvoarele din care de atâtea ori îmi potolisem setea. Doar că acum erau firave şi dacă seceta asta o mai continua, tare mi-e teamă că vor deveni doar o amintire.

Ne îndreptam repede catre crestele înalte, pe sub care trecea vechiu drum, construit cam prin ’914, care cobora spre valea Oltului şi în sus urca până în şaua înaltă a lui Pârgheş. Noi, pe ramura asta, urcătoare, ne-am avântat. Am trecut pe sub creasta înaltă dintre vârful Mândra şi cel al Stânişoarei, pe lângă locurile pe care altădată găsisem izvoare numeroase, prin locul din care se desprindea poteca ce ducea la vârful Floarei, după ce mai întâi trecea peste cel al Ggârcului, muntele cu aluniţe de jneapăn. Mai apoi am trecut peste stâncăriile adunate pe vârful Pârcălabului – 1960m – şi după coborârea în şaua Sfărcaşului, am ieşit din drumul aşternut peste munte şi am început urcuşul spre vârful cu acest nume. Privit de departe, chiar de la casa în care înnoptasem, vârful avea aspectul unui ţugui. Pe ţuguiul ăsta aveam de gând să urcăm. Ne-am abătut din drum şi prin pajiştea cu tufe de rododendron la tot pasul, am început urcuşul. Mi-a fost cam greu, mie mai mult decât celor cu care eram. Urcuşul era unul continuu şi nu-mi dădea prilejul unor locuri mai domoale. Dar până la urmă am ajuns chiar pe vârf. Acolo unde stătea înfipt un soi de „bastion” din fier. Acolo ne-am strâns mâinile pentru marea noastră ascensiune şi colegelor le-am mulţumit pentru eventualele micşorări al ritmului de mers de până atunci.

Ne-am aruncat privirile către adânca şa a lui Pârgheş şi către panta aspră, presărată cu stâncării ce ducea spre vârful Sterpului şi atunci ne-am propus să-l urcăm cât de curând. Munţii din jurul nostru începuseră să se lumineze şi mai apropiatul Balindru îşi arăta vârful săltat peste culmea munţilor Lotrului. Cindrelul era încă întunecat şi cu mare greutate, în ochiul de poiana dintre jnepeni am aflat locul casei Cânaia. Făgăraşul era încă pâclos şi peste el, mai zăboveau nori buclucaşi. Un nor negru apăruse peste creasta Lotrului şi părea că nu glumeşte de loc, în intenţia de a-şi desface baierele peste locurile în care eram. Aşa că ne-am luat repede picioarele la spinare, am coborât până unde ne lăsasem tovarărăşa de drum şi împreună am luat-o prin locurile prin care venisem.

Drumul întoarcerii a fost unul grăbit. Dinspre locurile pe care le părăsisem, veneau nori închiondoraţi şi teama unei averse cu trăznete plutea în aer. N-am mai stat la palavre, despre locurile care ascundeau amintiri din anii ceilalţi, dinainte, care trecuseră aşa repede peste noi şi am ţinut-o tot într-o goană, până când, ajunşi din nou la izvoarele de sub Saşa Mândrei, am văzut pericolul norilor negri dus către alte zări. La izvoare ne-am tras sufletul şi ne-am răcorit după alergătura de până atunci. În şaua de sub Sârbinu, ne-am întins în pajiştea verde să ne odihnim cât de cât, să nu ajungem în tabăra noastră cu aspect de oameni obosiţi. Şi când am ajuns acolo, întâlnindu-ne cu cel care rămăsese în „tabără”, am făcut socoteala timpului scurs de când plecasem. Promisesm că vom lipsi 5 ore şi întârziasem doar ¼ de oră.

Ne-am odihnit, ne-am bucurat de seara frumoasă care a coborât peste munte şi când s-a lăsat înserarea, ne-am strecurat în sacii de dormit.

A venit şi ultima zi. Cam tristă, dar plină de frumuseţea celei dinainte. Când ne-am trezit, iarba din faţa cocioabei în care ne petrecusem nopţile din urmă, părea lustruită proaspăt în lumina soarelui, ridicat de-o palmă deasupra munţilor înalţi pe care-i depăşise. Iarba era înrourată proaspăt şi paşii noştri, aflaseră lacrimile cereşti ale zorilor.

Era timpul să ne strângem tărhatul. A durat mai puţin decât mi-am închipuit şi când am urcat la drumul de deasupra casei mi-am întors privirile către plaiul Coastei Câinenilor. Sclipea în soarele dimineţii şi pe întinsul său, punctele albe, mişcătoare, întruchipau turma oilor văzută mai ieri, plimbată pe întinsul păşunii alpine. Norilor, care ne cam speriaseră în zilele din urmă, acum le venise de hac vântul, care-i gonea de pe cer. În urma lor, rămânea doar albastrul pe care-l jinduiam. Ne-am continuat drumul, acum pe cel al întoarcerii.

Am trecut pe lângă stâna Danului, acolo unde o noapte cu lună plină, ne ţinuse altădată tovărăşie, în poiana înconjurată de brazii cu freamătul înserării. Apoi am ajuns în locul unde Făgăraşii, tocmai se eliberau de vălătucii de nori care îi făcuseră nevăzuţi în zilele din urmă. Acum piscurile înalte ale Ciortei şi Boiei, se profilau întunecate pe albastrul cerului. Sub ei dăinuiau ceţurile care-i stăpâniseră, dovedind ziua bună care ne întâmpina. Mai depărtaţi, mai pierduţi în pâcla dimineţii, se zăreau Iezerul şi Bucegii şi cam într-o parte şi culmea masivă a Leaotei.

La izvorul din Zănoaga, am făcut pauza mare. Ne-am desfăcut merindele şi ne-am potolit setea din unda zglobie ţâşnită din adâncul pământului, câtă mai avea şi el pe vremea asta de secetă aprigă.

Cu imaginea încă împădurită a pădurii Murgaşului, ne-am continuat drumul. Am întâlnit urcând şi miriapodul uriaş, care se pregătea să mai coboare brazi doborâţi de drujbele, care nu stăpâniseră cântecul dureros, de pe urmă, al acestora. Coborâşul iute al drumului, ne-a adus din nou în şaua Izvorului Frumos. De acolo aveam să ne abatem spre stânga, prin desişul pădurii de fag, pe unde poteca părea mai mult o amintire. Dar până la urmă am dibuit-o şi am ajuns la capătul drumului, croit altădată de tăierile abătute pe coasta muntelui. Fusese pădurea exploatată şi atunci, dar parcă mai cu milă decât acum, judecând după fagii bâtrâni, cu trunchiuri îngroşate de anii mulţi, pe care-i aveau în picioare, îngrijind parcă viaţa celor tineri, crescuţi în umbra lor.

Era drumul mai mult umbros şi pe serpentinele multe din cale, am ajuns repede la firul apei Robeştilor. De aici înainte ne aştepta calea, nu lungă, dar obositoare în soarele amiezii. Tovarăşii mei au mai poposit pe malul apei, să se răcorească de arşiţa amiezii. Doar eu mi-am continuat drumul, gândindu-mă că am să fac o pauză la gura Văii Mici, cea care, în umbra deasă, ascundea un pârâiaş zglobiu şi drumul către înălţimile Pietrii Gorganelor.

Oarecare voci omeneşti ajungeau până în locul pe care mi-l alesesem pentru pauza pe care mi-o promisesem. Am ţinut să depăşesc zgomotele omeneşti şi mi-am continuat drumul. La o masă improvizată, oameni din naţionalitatea conlocuitoare, tăietori de pădure nu atât de productivi ca cei de sus, tocmai îşi luau prânzul. Bineţea adresată, le-a stârnit pofta de vorbă şi unul dintre ei, mai vorbăreţ şi-a făcut socoteala că în tinereţe făcusem sport, de vreme ce mă încumetam să umblu pe munţi atâta drum şi încă pe o asemenea căldură. Ceva mai încolo, m-am aşezat la umbra deasă de pe malul apei şi descătuşat de povara din spate, am privit cerul cu nori albicioşi, alergători pe întinsul albastru. Până la urmă am ajuns printre casele Robeştiului încins, m-am răcorit cu ceva coca-cola la birtul din cale şi în clădirea haltei pricăjite, ne-am petrecut, reuniţi, clipele aşteptării „săgeţii albastre”, care avea să ne ducă pe peronul pe care-l părăsisem cu câteva zile în urmă.

 

Text şi foto: Dinu Boghez

11-13.07.2012

De aici se-ndreapta totul catre cer

Moto: Sîntem unul lângă altul-eu şi creştetele tale,
Şi ne-mpărtăşim iubirea de pe înălţimi egale.
Nicolae Labiş

A fost aceasta o excursie născută din dorinţă. Dorinţa de a străbate din nou drumul către crestele înalte, pe cărări strecurate printre stâncile îmbătrânite ce străjuiau coastele munţilor înălţaţi către cer. Se împlinea aproape un an, de când tot râvneam la cărările Făgăraşului, în zilele multe, în care mă tot întrebam dacă îi mai pot urca crestele înalte.
Acum străbăteam, cu mersul repede al maşinii, drumul întortochiat al transfăgărăşanului, venind din sudul năpădit de călduri caniculare. Am străbătut muncelele dinspre Curtea de Argeş, apoi satele de sub munte, cu case frumoase, de oameni gospodari, cum le stă bine celor înfrăţiţi cu muntele. Când încă eram pe şoseaua paşnică ce însoţea râul domolit de om al Argeşului, din creasta înaltă, împădurită ca o perie verde, a apărut semeţia cetăţii Poienarilor, ascunzând în ea, clipe din viaţa de demult a locurilor. A urmat apoi drumul către Gura Văii Satului, cu clipele de mister ascunse între pereţii săi, la care am râvnit adeseori. Mai apoi drumul s-a agăţat maiestos de coasta muntelui, pe acolo unde mâna fermecată a omului a învins cerbicia stâncilor şi prăpăstiilor. Vreo două tunele, ne-au scos până la urmă deasupra barajului ce stăvilea noianul apelor venite dinspre crestele munţilor ce
străjuiau oglinda albastră, întinsă către infinit. N-am zăbovit acolo aproape deloc, mai aveam încă drum lung de făcut, aşa că ne-am continuat calea întortochiată de pe malul lacului. Până aproape de cabana Capra nu ne-am oprit şi când am făcut-o, am privit crestele înalte, unele cu coroană de nori închiondoraţi deasupra lor. Sub noi, râul zglobiu, îşi mai sălta unda peste stâncile din cale, peste care şi-ar fi sfârşit veşnicia, dacă omul – care-o fi fost – nu i-ar fi hărăzit soarta întunericului ascuns prin conducte. Ne-am continuat drumul şi până la casele salvamontului de la cota „2000”, nu ne-am mai oprit. Doar acolo am zăbovit o clipă, cât să privim crestele Muşeteicăi, peste care tindeau să se aştearnă ceţuri. Aici era soare, dar acolo muntele începea să se întunece, cu zvon de vreme rea. Până la Bâlea n-am mai avut mult şi când am străbătut tunelul, am ajuns iar la vreme însorită.
Din camera de cabană domnoasă, am ieşit să facem o tură scurtă, până spre Şaua Paltinului, numai că o piatră buclucaşă şi vreo doi paşi neinspiraţi, m-au întors din drum, cu urme de julituri năpraznice. Ne-am petrecut seara, frumoasă şi cu intenţie de lună albicioasă apărută peste Fereastra Bâlei, plimbându-ne alene pe malurile lacului. Am zăbovit pe aici până când turma oilor agăţate de coastele Netedului, gonite de ceţurile care se aşterneau peste creste şi de înserarea care cobora cu repeziciune, au coborât către locurile mai adăpostite. Răcoarea serii care se apropia, ne-a gonit şi pe noi la căldura molicioasă din cabană.
A trecut noaptea şi dimineaţa răcoroasă ne-a adus din nou pe cărările muntelui, chiar dacă ceţurile stăpâneau crestele aşa cum nu ne doream. Aveam în plan să urcăm spre Şaua Caprei şi mai departe să ajungem sus, pe Vânătoarea lui Buteanu. Nu mai urcasem de mult acolo, necum că o bună bucată îmi cam luasem gândul de la astfel de ascensiuni.
Aşadar, am pornit printre cabanele Bâlei, către locurile înalte în care vroiam să ajungem. Ne-a ieşit în drum un slovac, unul dintre oamenii de munte volubili, cu aerul de modestie pe care ar trebui să-l afişeze toţi. Andrei a schimabt bineţele şi vorbele despre locurile în care fiecare avea să se îndrepte. La bifurcaţia traseelor, fiecare a luat-o pe drumul lui. El către Şaua Paltinului şi noi către Vânătoarea lui Buteanu. Curând fiecare dintre noi a intrat în ceaţa care stăpânea potecile. Pe poteca vârstată cu cruce albastră, înaintam prin ceaţa lăptoasă, strecurată pe sub vârful înalt al Văiugii. Înaintam cam orbeşte, în faţă doar cu ce ne oferea vântul care o mai risipea din când în când. Doar câte-o floare timidă, tremurândă în bătaia vântului. Poteca devenea tot mai râpoasă, semn că aveam să ajungem curând foarte aproape de vârful semeţ. Către valea adâncă a Văiugii, se mai desprindeau fuioarele de ceaţă şi peticele de zăpadă risipite petalvegul, se lăsau văzute. Dintr-un loc răzbăteau sunete de talangă, dintr-altul ieşea oglinda unui lăcuţ şi peste toate cele căldarea pietroasă îşi aducea până la mine, ecourile de peste ani, a primei mele ascensiuni prin aceste locuri. Ne-am întâlnit şi cu grupul de mai jos. Numeros şi cam dezordonat mi s-a părut. Doi tineri s-au oprit lângă noi şi am înfiripat o convorbire plăcută despre munţii prin care eram şi nu numai. Apoi am rămas singuri. Doar noi, muntele şi ceaţa.
În strunga pietroasă ne-am oprit. Bătea vântul, cu zbiceală umedă. Andrei s-a căţărat pe ultimele stâncării şi a venit de acolo cu fotografia ceţoasă a locurilor pe care altădată le văzusem şi însorite.
Ne-am aşezat printre stâncile locului, am zăbovit câtăva vreme şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut, decât să luam calea întoarcerii. Vremea a fost acum mai darnică cu noi şi ceaţa s-a mai risipit, cât să vedem lacurile Caprei şi pe ici pe colo şi câte ceva din depărtările Museteicii. Dar prin hornul coborâtor spre Bâlea şi aşa cam neprietenos, cum îl ştiam de-o viaţă, tot cu ceaţa de mână am coborât. S-a ivit pe lângă noi tovărăşia unui om, de prin locurile Făgăraşului şi cu el am sporovăit mai tot timpul. S-a dovedit până la urmă că aveam chiar cunoştiinţe comune, ale vieţii de şantier pe care o dusesem amar de ani.
Până la urmă am ajuns pe malul lacului Bâlea, care acum parcă se mai însorise puţin. Seara ceţurile s-au mai ridicat, seninul cerului a început să-şi arate albastru după care tânjisem şi mai pe seară, luna imensă, încă neîntreagă, fumegoasă parcă, a apărut peste Fereastra Bâlei.
Mai către seară, ne-am întâlnit cu Marlene şi Dinu Mititeanu, despre care ştiam că plănuiseră o tură straşnică. Au fost cuvinte schimbate cu drag, dintre cele multe câte se adunaseră peste intervalele lungi între care ne vedeam. Erau grăbiţi să-şi încropească tabăra de peste crâmpeiul de noapte pe care aveau să-l petreacă înaintea turei programate.
Când răcoartea a coborât peste munţi, ne-am strecurat în camera primitoare cu gândul la ziua cealaltă care ne aştepta.
Când ne-am trezit dimineaţa, am avut surpriza plăcută să vedem ceţurile care parcă alergau repede spre înaltul crestelor, pe care fumegau înainte de a se pierde. Răcoarea dimineţii de pe balcon, după căldura molatecă de peste noapte, ne-a înfiorat o clipă, dar şansa pe care o întrevedeam, de a urca în Şaua Paltinului pe vreme bună, ne-a gonit repede din cameră. După micul dejun frugal, cu ceva bagaje aruncate în maşină şi cu restul la noi, am început ocolul lacului pe poteca urcătoare. În locurile de deasupra Şeii Doamnei am privit o clipă lacul ascuns în adâncul văii, cu ceva petice minuscule de zăpadă, cuibărite şi ele printre cele tot albe, cu talăngi, care ne dădeau semnale că sunt şi ele pe acolo. Un ultim urcuş şi iată-ne trecuţi peste munte, în faţă cu marele şes al Şeii Paltiunului. Turnul înalt era tot acolo unde-l ştiam de o viaţă. Abruptul Lăiţelului, sfârşit în grohotişul văii Doamnei, era tot sfârtecat de hornuri şi tăieturi în stâncă, de parcă cineva îl feliase special. Ceva alpinişti, îi urcau verticala şi câtăva vreme le-am urmărit ascensiunea, agăţându-se de baierele cerului. Pe marginea pajiştei, unde aceasta părea să se prăbuşească, grupul întâlnit pe Vânătoarea, se pregătea să dispară după buza muntelui. Un terier, sosit aici înaintea stăpânilor, alerga zănatec de colo-colo, înnebunit de libertatea care dăduse peste el. Uneori au mai trecut oameni, grăbiţi să prindă măreţia muntelui care se aprindea sub razele soarelui care tocmai se pregătea să învingă ceţurile, umblătoare doar pe marile înălţimi apropiate. Pentru noi, depărtările se terminaseră aici, într-un cotlon ferit de vânticelul care străbătea muntele. Sub un crâmpei de mal înflorit discret, ne-am adăpostit câtăva vreme. Aveam atâtea locuri de privit şi atâtea amintiri de răsfoit, că timpul nu ne-ar fi ajuns nicicum. Aici, unde ne înconjura tăcerea înălţimilor, era viaţă peste tot.   
Câtăva vreme am ascultat cântecul tăcut al înălţimilor, prin preajma cărora eram. Mai doream încă ceva. Să privim vârfurile înalte din depărtări. Ceţurile se ridicau din văi şi spre creste, parcă se risipeau, zburând spre înaltul altor nori, cu care poate doreau să se contopească.
Noi tot speram să putem privi vârfurile Călţunului şi mai ales ale Negoiului. Muchia zimţată a Tunsului, se lăfăia în soare, dar la capătul ei cel mai înalt, vârful cel mare al Negoiului, a rămas ascuns. Doar arareori, câte-o risipeală de ceţuri, parcă-parcă ar fi vrut să împrăştie zăbranicul sub care Înălţimea Sa, se ascundea sfios. Doar Călţunul a fost mai darnic cu noi. Se lăsa în răstimpuri, privit pe de-a ‘ntregul. Uneori fuioarele de ceţuri îl mai acopereau câte-o clipă, dar măreţia vârfurilor lui era aceeaşi.
A venit timpul plecării şi cu regretul despărţirii, ne-am mai întors odată privirile către crestele înalte pe care le părăseam. O clipă am închis ochii, să ne rămână aninate pe cei ai minţii, crestele înalte, zimţuite, care ne vor chema mereu, chiar şi atunci când nu le voi mai putea străbate potecile. Repede, ca în mai toate despărţrile dureroase, am început coborârea. În drumul nostru am întâlnit un salvamontist, grăbit spre locul unde tocmai se produsese un accident, destul de grav. Până la urmă am aflat că cel căutat, era chiar din grupul cu care ne intersectasem pe Vânătoarea lui Buteanu. Noi ne-am continuat coborârea, mai întâi pe potecă şi mai apoi pe drumul şerpuit. De data asta pe ramura nordică a transfăgăraşanului. De sus, ne-am mai minunat încă odată de încolăciturile pe coasta muntelui, a drumului pe care-l aveam sub noi, de priceperea şi dăruirea celor care l-au conceput şi realzat şi ne-am avântat în marele hău.
O telecabină silenţioasă urca spre locurile de care ne despărţeam. Un helicopter roşietic cu însemnle SMURD-ului, urca spre crestele pe care doar cu puţin timp înainte le părăsisem şi zvonul auzit ceva mai înainte, despre un accident săvârşit prin locurile prăpăstioase ale Lăiţelului, ne-au făcut să credem că într-adevăr era unul grav.
Am coborât mai departe pe coastele muntelui, am trecut prin celebra „Poartă a Geniştilor”, pe lângă cabana de la Bâlea-Cascadă şi pe nesimţite ne-au cuprins căldurile şesului la care am ajuns curând. Ne-am înscris în forfota şoselei de sub munte, apoi pe cea de pe Valea Oltului şi când am coborât din maşină, acasă, pe străzile cu asfaltul încins de caniculă, ne-am trezit de-a-binelea din visul crestelor albastre, pe care tocmai îl sfârşisem.

Text: Dinu Boghez
Foto: Andrei Boghez
28-30.06.2012   

Drumul domnului de rouă

Moto: Şi nici nu e vreme să numeri

cât cer ţi se-aşează pe umeri.

George Ţărnea

În zilele de dinaintea Săptămânii Mari din anul trecut, într-o după amiază frumoasă, eram pe peronul gării din Pojorâta. Sfârşisem atunci, o altă plimbare pe meleagurile Nordului Îndepărtat, cum îmi place să le spun celor bucovinene şi maramureşene, prin care avusesem privilegiul să ne aflăm din când în când. Stăteam pe peronul gării, un pic obosiţi de periplul tocmai sfârşit prin Obcina Mesecănişului, în faţă cu cele două vârfuri gemene, Adam şi Eva, pe când amfitrionul nostru rădăuţean, ne povestea despre căsuţa din pădure, a omului care hălăduia iarna în mijlocul pădurilor acelor locuri, veşnice până una alta. Acum, în dimineaţa unei zile de vară frumoasă, dintre atâtea altele capricioase, iată-ne din nou pe peronul aceleaşi gări şi tot cu imaginea în faţă a acelor două vârfuri amintite. Le-am spus acum celor două, bună dimineaţa, cu bucurie în suflet, aşa cum atunci, cu tristeţe nostalgică, ne luasem rămas bun.

Pe înnoptate, din Bucureştiul încins, am început o altă călătorie spre Nordul depărtat. S-au adunat în timpul care a trecut aşa de repede, o mulţime de călătorii prin locurile astea minunate şi acum iată, avem în faţă încă una. Pentru o viaţă de om, prin locurile astea, cu munţi pe care poţi să-i pui la suflet, pare poate mult, dar mai sunt şi atâţia de străbătut, pe aici şi aiurea...
În legănatul trenului noptos, nici n-am avut vreme să ne desmeticim bine şi iată-ne pe peronul singuratic al Pojorâtei, acolo unde ne aştepta acelaşi amfitrion bucovinean, cu vorba melodioasă a locurilor şi cu cerul albastru oglindit în priviri. În dimineaţa senină care ne-a întâmpinat, pornim către drumul spre Moldova-Suliţa, locul de unde ne începem peregrinarea dorită de mult. În drum ne abatem către biserica cu turle specific bucovinene – schitul Corlăţeni, înfiinţat în 1936 de familia Corlăţeanu -, să-i aflăm de aproape frumuseţea cuprinsă între zidurile ei. Nu era atât de veche cât ne-am fi dorit, ci mai mult contemporană cu începuturile vieţii mele, dar umbra marelui domnitor moldovean, cobora din anii depărtaţi peste zidurile din faţa noastră.

Revenim la drumul din care ne abătusem să admirăm svelteţea turlelor bisericeşti şi la ramificaţia de unde începea periplul nostru, aşteptăm mijlocul de transport de care aveam nevoie. Un microbuz, o cursă obişnuită locurilor, ne duce repede până la centrul satului Breaza, unde în liniştea dimineţii, ne luăm locul pe marginea şoselei. Până la Moldova-Suliţa, unde vroiam să ajungem, mai aveam cale lungă.

Erau rare maşinile şi cele care treceau pe lângă noi, păreau să accelereze când vedeau tărhatul de lîngă gardul pe care-l sprijineam. Până la urmă unuia din cei ce treceau pe acolo, i s-a făcut milă de noi şi din mila asta am ajuns repede la crucea-monument aflată în locul dorit, acolo unde se desprindea drumul pe care aveam să-l urmăm.

Am trecut printre casele satului, pe sub mânăstirea la care altădată poposisem şi când le-am sfârşit, ne-am luat prima odihnă, lângă măsuţa de lemn cu băncuţe şi aproape de izvorul cu apă rece. Eram pe valea Lucavei, acolo unde stâncăriile prin care se strecura drumul, ascundeau cheile scurte ale pârâului şi o peşteră cu frumuseţi deosebite.

Am continuat drumul înfruntând arşiţa zilei, devenită cam de nesuportat şi în lungul ei am întâlnit doi prichindei, în mână cu sacoşe care concurau cu înălţimea lor. Se duceau să culeagă arnică şi până să-mi aduc aminte, cam cum arăta floarea asta galbenă şi frumoasă şi cam la ce folosea, am avut un moment de uimire. Şi drumul curgea liniştit înaintea noastră. Uneori umbrit de brazi înalţi cocoţaţi pe coastele abrupte, alteori cu soarele puternic, ce cobora năpraznic peste capetele noastre. Norişori vremelnici mai străbăteau cerul, înaripaţi şi cu ceva negreală cuprinsă în ei. Dar erau dintre aceea care nu aduceau teama unei zile care să ne strice sărbătoarea locurilor frumoase pe care le aşteptam.

Până la poarta care ne anunţa intrarea pe domeniul huţulilor, parcă nici n-am ştiut când am ajuns.

De acolo înainte începea pentru noi drumul necunoscut către vârful Lucinei, cel la care râvnisem un an întreg, de când intrasem prima oară prin cununa de frumuseţi şi mistere pe alocuri, ale Obcinei Mestecănişului.

În scurtă vreme am ajuns la o ramificaţie de drumuri. Unul bine bătut, mai larg, ce părea să urce pe coama unduită din faţa noastră. Altul mai firav, dar semnalat de o săgeată de lemn, aproape de fâneaţa locului şi care ne îndruma către „centru”.

Am ales-o pe aceasta din urmă şi urcând pe drumul ars de soare, ştergându-ne din greu fruntea asudată, am ajuns la prima dintre casele „huţulilor” adăpostiţi în ele. Avea drumul din faţa lor, alura unui adevărat bulevard, străjuit de lampadare înalte, aproape orăşeneşti, cum se cădea populaţiei „nobile”, adăpostite pe aici. Într-un grajd deschis aşteptau cuminţi doi „huţuli”şi-un „huţulică”.

Curând am ajuns la o casă mare, omenească şi cu oarecare început de hărmălaie, aşa cum animalele de mai ’nainte nu înţelegeau să o facă. Aveam de a face cu un motel veritabil şi apucături din acestea, erau din cele obişnuite. Într-un ungher, un tractorist, aflat lângă unealta muncii lui, trebăluia de zor. De la el am obţinut înlesnirea de a ne adăposti vremelnic rucsacii şi tot de la el am obţinut şi oarecari informaţii despre drumul pe care-l aveam de urmat către vârful Lucinei. Aşa, în trecăt, ne-a amintit şi de alt vârf, parcă Hrobi, întrebându-ne daca nu ajungem şi pe el şi poate o fi ştiut el de ce. Noi însă am apucat-o repede pe lângă ţarcul care adăpostea doi ponei şi am intrat pe drumeagul  dintre brazi falnici.

Cînd drumeagul a ieşit din brazi, pe mai departe ne-a întovărăşit o împrejmuire firavă. Când şi aceasta şi-a pierdut lirul, am pătruns în poienile fără sfârşit ale Obcinei în care ne aflam.

Din întinderea verde, încă necoaptă pentru cositul care probabil o aştepta, răzbăteau florile verii în care ne aflam şi dintre ele, apăreau mulţime de luceferi, cu flori mari, aproape neobişnuite. Răzbăteau din mijlocul fâneţii şi florile păpădiilor, multe şi tot aşa de mari şi în ele strălucea lumina soarelui.

În drumul nostru a apărut o cruce metalică şi lângă ea, spre dreapta un drumeag, pe care câtăva vreme l-am urmat, ocolind pădurea bradului neatins de furia drujbei. În anul trecut şi tot în Obcina asta, am găsit, mai către Poiana Mănăilă, păduri întregi doborâte de instrumentul ăsta urât, care prin aceste locuri prin care păşeam, părea că încă nu s-a pripăşit. Am ajuns într-o înşeuare, într-o altă pajişte imensă. Şi aici am întâlnit flori cu corola neobişnuit de mare.

Păpădiile de mai ’nainte, luceferii, dar şi o floare albă, înaltă, aducând cu roua cerului, dar parcă nu avea şi filigramul de pe petale pe care-l ştiam. Dar au apărut şi coloniile de bulbuci, tot aşa de înfoiaţi şi tot aşa de plăcut mirositori. Trebuia să ne uităm pe unde mergem, să nu călcăm ochii ăştia de soare aruncaţi prin poiană. Apoi iar am urcat puţin, până când drumeagul a ocolit alt pâlc de brazi. O împrejmuire limita pădurea şi într-un loc, bine chitit prietenul nostru de clipe minunate, a sărit gardul şi cu toţii am intrat în pădurea cu brazi ţepoşi. Câtăva vreme am străbătut pădurea, mai prin fragmente de potecă, uneori apărute în cale, alteori dând la o parte crengile nu totdeauna prietenoase şi când parcă începeam să ne întrebăm cum scăpăm de aici, printre vârfurile brazilor a apărut cerul albastru şi undeva, la întâlnirea cu el şi vârful Lucinei, cel pe care-l căutam. A mai durat puţin până am ajuns, la panta mare, pe care trebuia să o învingem, dacă vroiam să urcăm pe vârf. Am început urcuşul cel lung. Eu ceva mai încet, mai bătrâneşte şi tinerii au trebuit să mă mai aştepte din când în când. Dar până la urmă am ajuns pe vârf – 1588m -, acolo unde pământul se împreuna cu cerul.

Un brad singuratec stâtea în bătaia vânturilor care trebuie să fi ajuns şi pe aici, că doar nu putea să fie mereu linşte, ca acum, când am ajuns noi. Pe lângă muchia vârfului, un gard, ca cele câteva întâlnite în periplul nostru, parcă ar fi vrut să despartă ceva. Prin preajmă oarecari şanţuri, acum acoperite de iarba verde şi de flori tremurânde, în adierea unui vânticel mângâietor, dar acum vreo 60 de ani şi mai bine fuseseră tranşee şi îmi închipui că minunile astea colorate fuseseră stropite şi cu ceva sânge, din oricare tabără or fi fost, că tot oameni erau.

Am privit cu nesaţ înprejurimile care ni se ofereau cu dărnicie. Către Feredăul apropiat, către muntele Tibăului, cu creastă de munte falnic, către Suhard, Rodna, de la Ineu şi până către Pietros, către Rarăul şi Giumalăul departat, către Maramureşul cu ţancuri ridicate pe cer şi cate-or mai fi fost, pierdute în pâcla amiezii. Am privit şi către Ucraina, până acolo unde se spune că punctele albe pierdute printre păduri ar fi fost oarece rampe de lansare rachete, dezafectate acum. Dar numai ei ştiu ce-o fi rămas mai pe urmă, că vorba aia, nu strică o rachetă la casa omului, cam mare şi cam puternic.

A trebuit să ne desprindem din visele stârnite de atâţia munţi şi să ne gândim şi la întoarcere. Am hotărât să apucăm pe alt drum. Am coborât panta cam repezită, pe lângă un grup de stâncării albicioase şi tot prin pajiştea înflorată.

Am ajuns la un pârâiaş, care tare m-a îmbiat să-i sorb unda, că prea eram însetat. Până la urmă am ajuns la un vechi grajd, acum transformat într-o stână. Se vedea că este părăsit cam demult, că linia electrică ce ducea la el era dezafectată. Un om trebăluia la un petec de pământ, pe care îşi pusese ceva cartofi. I-am cerut o cană de apă şi ne-a condus la izvorul puternic. S-a scuzat că tocmai i se stricase „robinetul” şi altul nu avusese la îndemână. Dar apa era rece şi bună şi ne-a potolit setea, cam amarnică după atâta mers.

Nu ne-am ridicat pe munte, către cu poiana în care întâlnisem bulbucii cei mulţi, ci am mers pe drumul ce ni se deschidea în faţă. Cam lung mi s-a părut şi poate şi cam bătut de soare. Dar asfinţitul era aproape şi nici înserarea nu era depărtată. Am urcat în creasta dealului din faţă şi apoi am luat-o pe nişte urme de oarece vehicol şi curând am ajuns lângă ţarcul poneilor şi mai apoi la cabana-motel de lângă care plecasem.

Ne odihnim cât de cât, izbutim să şi mâncăm la repezeală şi apoi ne desprindem din hărmălaia din ce în ce mai accentuată, îndreptându-ne către cel de al doilea ţel al excursiei: vârful Bâtca Tătărcii, cel de al doilea ca înălţime din Obcină -1549m.

Fusese acesta un reper important al primei zile petrecute pe aceste meleaguri şi silueta de piramidă singuratecă, ridicată la orizont, peste pădurile pe care aveam să le străbatem, ne chema către ea. Dar seara ne-am petrecut-o încă departe de ţelul nostru.

Mai întâi am parcurs drumuri oarecum întorocheate, după ce părăsisem pe cel important care ducea spre Cârlibaba şi în secundar către vârful dorit. Aşa că, după ceva peregrinări şi câteva garduri sărite, am ajuns către asfinţit, la o casă stingheră în marea poiană pe care o străbătusem.

Stătea acolo, de când se ducea zăpada şi până îi venea rândul alteia, o familie din satele din vale. Aveau o bucată de teren pe care cultivau câte ceva, niscaiva animale şi ziua şi-o petreceau la cules de plante, dintre care un loc aparte o ocupa celebra arnică. Ne-au primit cu câtă amabilitate aveau la îndemână şi aproape de gospodăria singuratecă, ne-am întins cortul.

A urmat o noapte senină şi o dimineaţă magnifică.

Era prin văi şi un pospai de ceaţă, semn bun pentru ziua pe care urma să ne-o petrecem tot pe aceste meleaguri. Am urmat sfatul femeii care ne întâmpinase seara, am urcat până la gardul care ne străjuise peste noapte şi de acolo n-am avut altceva de făcut decât să-l urmăm. Şi când acesta s-a terminat să mergem pe marginea pădurii de brad. Am ajuns la marele drum către Cârlibaba, la o primă ramificaţie, pe care am urmat-o.

În depărtare se zărea piramida Tătărcii. Ne-am desprins spre dreapta pe un alt drumeag. E de mirare cât de multe drumuri există pe aici şi cât de multe ramificaţii şi mai ales că le-am nimerit întodeauna pe cele bune !.

Pe drum am întâlnit o motoretă, supriza zgomotoasă a locurilor, scormonitoare a mormolocilor statorniciţi în cele câteva bălţi din cale şi mai ales un izvor cu apă rece, care ne-a potolit setea stârnită de căldura ce începea să stăpânească muntele. Înaintea unei împrejmuiri, am aflat un cal, huţul şi ăsta, ce părea să păzească casele stânelor către care ne îndreptam.

A apărut şi vârful căutat, cel al Bâtcăi Tătărcii. O adevărată surpriză prin  înălţimea sa maiestoasă. O alee verde printre brazii care o împrejmuiau, sfârşită doar în vârful înalt. Era vârful acesta înălţat parcă peste nimicnicia omenească, cu verdele pur şi cerul senin de peste el, încât fără să vreau mi-am amintit versurile lui George Ţărnea: „la casa din cer, se ajunge pe-o scară de fier”. Şi într-adevăr, la vârful acestuia se ajungea urcând din greu. Îţi era răsplătit efortul cu imaginle darnice de pe el. Văile pe care mijea viaţa şi mai ales dărnicia munţilor învecinati, mai apropiaţi acum ca niciodată în aceste zile. Mai ales Ţibăul şi Rodna, se lăsau privite în măreţia lor.

De la casele stânelor care ne găzduiseră popasul şi de la câinele care ne tot hămăise, cât îi încălcasem teritoriul, ne-am luat rămas bun şi la spinare, drumul care ne mai rămăsese de făcut.

Am poposit în cale la stâna lui Rebenciuc, omul care ne-a omenit şi ne-a adăpostit o clipă, în stâna lui curată şi de care era poate un pic mândru.

Din ochii lui albaştri, răzbătea o oarecare tulbureală, a unui „cuc şi altă pasăre”, venită poate dintr-o licoare care-l fermecase, dar vorba şi privirile îi erau tot omenoase şi sfatul de a-i urma poteca mai scurtă către vale, la care ne-a condus, l-am urmat cu sfinţenie. I-am urmat poteca pe coasta muntelui şi mai apoi pe valea de torent, pietroasă mai ales şi cu traversări multe ale firelor de pâraie care ne stăteau în cale. Valea cam repede, cu pantă mare, am străbătut-o până la capăt, acolo unde se unea cu unda cristalină a Cârlibabei şi mai apoi a Bistriţei Aurii. Am urmat drumul lat, de abia „prelucrat” cu ceva criblură, de ne-a făcut calea chinul mersului pe cuie, mai ales că prin preajmă umbră nu prea era şi soarele amiezii îşi făcea de cap.

Aşa că cei vreo trei kilometri, ultimii ai excursiei, ne-au cam chinuit. Dar când am trecut printre casele satului Cârlibaba, bine gospodărit şi pitoresc ca toate celelate din Bucovina pe care le văzusem, ne-a trecut aleanul.

Drumul l-am sfârşit în staţia microbuzului pe care aveam să-l aşteptăm. Către ora 4 pm, a sosit. Era încărcat peste măsură şi noi cu rucsacii voluminoşi n-am mai încăput. N-am avut încotro şi am aşteptat cu oarecare îngrijorare, vreo ocazie, care într-un târziu a sosit şi ea. La o ramificaţie din drumul nostru către Iacobeni, ne-am despărţit de amfitrionul zilelor frumoase petrecute prin Obcina Metsecănişului şi cele vreo două ore petrecute pe peronul gării Iacobenilor, ni le-am petrecut delectându-ne cu zacusca pe pâine luată din tolba proprie şi apă minerală de la birtul din apropiere. Când începea să se îngâne ziua cu noaptea, acceleratul ne-a luat în pântecele lui şi la sfârşitul moţăelii din ’năuntru, ne-am coborât pe peronul Gării de Nord , acolo unde s-au terminat şi celelalte excursii de neuitat, ale Nordului Depărtat.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez si Vasile Bouaru