Musafir in Cetatea Doabrelor

Moto: Ne scapă mereu câte ceva în viaţă.
De aceea trebuie să ne naştem
Mereu. / Marin Sorescu

Doabrele !. Ţinutul stâncăriilor cu forme ciudate.
Nu era prima oară când umblam prin locurile acestea. Dar niciodată nu străbătusem lumea stâncăriilor măiastre, iarna, în prag de an nou. Era ultima zi anului 2008.
Într-o doară, plecăm în ziua sfârşitului de an către Brezoi. Pe valea Oltului forfota celor ce-şi căutau locul de popas din noaptea Anului Nou şi dincolo de mânăstirea Cozia, oarecare ceaţă aşternută peste vale. Când pătrundem pe drumul Lotrului, seninul cerului izbucneşte dintr-odată. Coborîm în Brezoi. Trecem podul peste Lotru, pe lângă turnul Ţurţudanului, înalt, ţuguiat până la Dumnezeu. Pe vale apariţii noi. Câteva case ceva mai deosebite, o sală de sport nou-nouţă şi la gura văii Doabrei, pe care urcăm, micuţa casă de lemn, mai mereu deschisă voroavelor duminicale şi pisicuţa cea albă pe care o ştiu de ceva vreme. Apoi intrăm pe valea apei firave strecurată în lungul, caselor amărâte ale celor aruncaţi la marginea comunităţii. Pe drumeagul văii, trecând printre case cu paznici lătrători şi izvorul amenajat din care oamenii işi iau apa cea de toate zilele, străbatem calea pârâului cu pojghiţe de ghiaţă pe malurile lui, de unde spre locurile înalte, copilandrii păzitori de turme de capre, şi le conduc, tot timpul anului, prin locuri numai bune de păscut. Aceştia sunt şi cei care cunosc cel mai bine locurile şi adeseori sfaturile lor dezleagă misterul potecilor.
Aproape de locul unde se despart apele Doabrelor de cele ale Zâmbrului, acolo unde stâncăriile cu formele unor carapace uriaşe, de broaşte ţestoase din vremile uriaşilor preistorici, încep să se despartă drumurile. Minunate sunt toate. Şi pe fiecare din ele este câte un traseu. De umbli pe văi, pe cea a Doabrei Mari mai întâi, până sus, în Poiana Suliţei, pe Doabra Mică, urmând semnul lui Cosmin înscris pe coaja copacilor, ce te scoate prin întortocheturi de tot felul, în partea estică a poienii amintite, pe cea a Zâmbrului, cu poteci ce urcă spre vârful înalt cu acelaşi nume, prin cheile înguste ale pâraelor, cu floră discretă şi liniştea văgăunilor, locurile au mereu încuietori, care parcurse cu atenţie te scot întotdeauna la limanul întinsei Poieni a Suliţei. Cloul acestor locuri este însă parcurgrea crestei Doabrelor, prin locurile însorite mai întâi, uneori chiar greu de atins, dar care ascund în ele în zilele reci, primăvăratice, gingaşele flori ale dediţeilor. Mai apoi meandrele crestei te conduc printre domuri înalte de stâncă şi văi cu pante mari şi alternanţa dintre acestea necesită atenţie, deşi pe aici există şi un vechi marcaj – TR. De data asta, puţin înainte de confluenţa pâraielor, apucăm pe poteca pantei abrupte, marcată recent cu CR, ce ne conduce pe muchia Coşarei. Câtăva vreme, cam ½ oră, avem de urcat panta mare, cu genunchii la gură, după care poteca aproape că urmăreşte un palier. Un vechi drum, rămas de pe vremea când s-a construit linia de înaltă tensiune, rămâne undeva la dreapta. Acum trecem pe lângă un prim stâlp de înaltă tensiune. Apar privelişti cuprinzătoare către vârful Zâmbrului, caracteristic prin înfăţişare şi cu înălţime apreciabilă pentru întreaga zonă. Apoi urcăm către o şa şi un alt stâlp electric. O clipă ne gândim dacă n-ar fi bine să coborîm pe un vechi drum încă vizibil. Am ajunge destul de repede în satul Proeni şi mai departe la gara Lotru. Gând trecător, pentru că ne hotărâm să continuăm urcuşul. Străbatem poteca prin pădure, înconjuraţi de liniştea deplină. De nicăeri nu răzbate vreun sunet măcar. Doar câte un strigăt de pasăre stingheră şi uneori adiera molcomă a vântului, care deabia înfioară crengile copacilor. Străbatem câteva vârfuleţe, o şa ceva mai pronunţată, acoperită de mestecenii cu albul lor imaculat şi iată-ne în faţa ultimului urcuş. Chiar dacă am pierde marcajul crucii roşii şi am ajunge în creasta care se iveşte în faţa noastră, odată ajunşi acolo marile privelişti ale Făgăraşilor acoperiţi de zăpadă, ni se arată dintr-odată. Din creastă, pe marcaj sau altfel, cu potecă bună sub picioare, ne apropiem de capătul drumului nostru de astăzi. Au trecut aproape 3 ore de când am părăsit Brezoiul.
Am ajuns pe vârful ridicat deasupra înălţimilor înconjurătoare. Era, din drumul făcut până acum, prima înălţime cu vizibilitate largă. Nu era prima oară când ajunsesem aici. Ba chiar coborâsem panta apreciabilă, până în şaua joasă de sub noi şi mai departe ghicisem nu odată, un drum pe sub coastă, ocolind stâncării şi urmărind hăţaşe, până la începutul de deasupra pădurii, al Poienii Suliţei, la casa lui Todorof, aproape de peştera Dracului. Ne-am oprit. Pe sub noi, înaintea ţuguiului pe care ajunsesem, pe drum de brână, se strecura poteca marcată pe care mersesem până acum. Era aceast drum, o variantă pe care să recunosc, nu o agream. Am fi putut coborî pe aici, pe marcajul crucii roşii, până în adâncul unei văi, de unde mai apoi, urcând din greu malul abrupt am fi ajuns pe unul din drumurile care fac legătura dintre satul Proeni si Poiana Suliţei. O clipă ne-am gândit că am putea merge pe acolo, dar coborâşul dur, pe pospaiul de zăpadă aşternut prin acele locuri şi chiar lungimea drumului, până la gara Lotru, altfel decât ne propusesm, ne-a făcut doar să zăbovim, pe vârful cu privelişti atotcuprinzătoare. Şi dacă priveliştea către stâncăriile Doabrelor, cu turnuri stâncoase, înalte şi abrupte- ascundeau acestea coloniile dediţeilor, cât nu le-or vandaliza neoamenii-, unele cu înfăţişarea unor adevărate domuri, dominate de înaltul „ dinte de rechin ” al Zâmbrului, ne erau bine cunoscute, priveliştea către creasta albită a Făgăraşilor, era una magnifică. Fereastra văilor însăilate până spre înaltul lor, ne aducea aproape de fragmentul de creastă dintre Suru şi Negoiu. Sclipeau în soare vârfurile albite de neaua care-i întovărăşea, dinspre pădure şi până spre ţancurile măreţe. Ici-colo câteva stânci înalte, către vâfrurile Boiei Mari şi Ciortei, pe care zăpada încă nu se aşternuse peste tot, trădau semeţia crestei. Gânduri multe, sunt legate de locurile acelea. Poteca din lungul muchiei Feţei Sfântului Ilie, frumoasă, dar lungă cât o zi de post. Vemeşoaia, drumul spre înălţimi, ce porneşte din valea Boiei, cea străbătută de apele cristaline şi uneori învolburate de furtunile dezlănţuite în Căldarea Grohotişului. Lacul din căldarea Budislavului, ascuns la poalele grohotişului coborît din ţancurile Ciortei. Ţipătul marmotelor pripăşite prin căldările locurilor. Şi câte şi mai câte.
Din visul crestelor albastre, ne-am întors privirile către ţinutul stâncăriilor Doabrelor. Pe acolo nicio urmă de zăpadă, pe coastele povârnite din tăişul ascuţit ce despart văiugile atârnate pe coasta muntelui. Ţancul ascuţit al Zâmbrului, despărţitor de văi adânci, cu înfăţişarea sa de dinte de rechin uriaş, ne-a oferit un spectacol ciudat. Avea pe el o turma de oi, la păscutul de iarnă !. Şi multă vreme am tot stat să ne dumirim cam cum umblă oile pe coastele prăpăstioase. Şi tare ne-am minunat văzându-le tăind drum nevăzut prin locurile cu stâncă goală. Coborîsem odată prin acele locuri, spre valea Zâmbrului şi ştiu bine cât ne chinuisem să ocolim locurile cu stâncă lucie, aşa cum ni se părea atunci. Şi oile, una câte una, treceau cu uşurinţă !. S-au risipit, s-au adunat şi până la urmă au început să coboare pe partea opusă vederii noastre şi nici aceea nu era cu mult mai uşoară.
În spatele Zâmbrului, crestele stâncoase, tăioase ca lama cuţitului, coborau până spre valea adâncă a Doabrelor. Ceva mai departe de acestea, domurile Doabrelor, turnuri împietrite, rotunjite de vânturi, stăteau pavăză către întinsa Poiană a Suliţei. Deasupra stâncăriilor cu formele astea ciudate, stăteau copacii golaşi şi peste ei crâmpeie din Poiana Suliţei, cu casele ei risipite, dintre care acoperişul roşu al acareturilor lui Nea Niţă, se deosebea mai cu sârg. A fost acesta personajul care statornic pe aici, însufleţea locurile. Avea casa deschisă cui îl vizita şi mereu un pahar de lapte bătut şi o mămăligă bine mestecată, pusă pe fund de lemn, alături de o bucată de brânză, îmbiau la vorbă, pe noi care-i călcam pragul mai des. Dar n-om fi fost singurii !. Ne povestea Nea Niţă cum stătea noaptea cu oile, alături de casă, iarna, înfăşurat în cojoace şi vara păstorea prin munţii Lotrului. Şi doar în noaptea Craciunului intra în casă, să prăznuiască Sărbătoarea Domnului cu baba lui. Avea dânsul şi nevoi şi din copiii lui, care stăteau la oraş, a mers la unul dintre cei ce-i călcau pragul, medic dentist, prieten bun de munte ani în şir şi l-a rugat să urce într-o zi de iarnă, să-i scoată măseaua, care tare îl supăra. Am urcat cu toţii şi tratamentul stomatologic a reuşit, acolo pe vârful muntelui. Şi Nea Niţă s-a dus şi baba lui, cu trupul încovoiat cum n-am mai văzut,au luat-o copiii la oraş. Ce-o fi gândit ea oare, când s-a desprins din locurile din care nu ieşise toată viaţa !. Câtăva vreme am văzut-o, strecurându-se printre orăşenii care nu erau din lumea ei. Apoi a dispărut. S-a dus după nea Niţă. Gânduri, venite din praful amintirilor !.
Nu puteam să stăm o veşnicie prin aceste locuri. Am lăsat gânduri şi privelişti şi am început să coborîm tot pe drumul pe care venisem. Când urcasem soarele venea după noi, deasupra noastră şi ne lumina calea înălţimilor. Acum la întoarcere, cobora peste ţancurile Narăţului, peste muchia ce ducea spre stâncile de pe Verdeş şi Vultureasa.
Coboram repede, pe poteca priporoasă şi cum nu vroiam să mergem chiar prin aceleaşi locuri, când poteca o lua la stânga, am apucat pe un crâmpei de drumeag care cobora tot înainte. Avea pe el un început de potecă şi când s-a terminat am luat-o prin pădure, la dreapta. Am traversat o viroagă, apoi pe a doua şi am coborît direct în valea Zîmbrului. Până a ajunge la locurile din care urcasem dimineaţa, alte minuni stâncoase ale Doabrelor ne îmbiau să le fotografiem. Şi Floriana s-a tot dat după locuri de unde stâncăriile Doabrelor păreau mai frumoase, să le putem lua cu noi acasă, să le privim de câte ori ne-am aminti de o excursie minunată în prag de An Nou. Şi atâta vreme a trecut cu fotografiatul, încât a trebuit să gonim până în Brezoiul orei la care ne pleca autobuzul.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez