Vraja Marelui Nord

Moto: Iarba, munţii, apele, cerul
Mi-au intrat în sânge
Şi-acum aştept
Să-şi facă efectul
Marin Sorescu

Pornim din Bucureşti, când încă soarele arunca raze fierbinţi pe peronul Gării de Nord. Aşteptăm cam mult plecarea cu abateri de la orar a trenului şi ne închipuim încă de pe acum, cam ce întârziere vom avea până la destinaţia noastră, Vişeul de Jos. Dar noaptea în cuşetă a trecut repede şi cele aproape 2 ore de întârziere, nu le-am prea simţit. La coborâre ne-am urcat în microbuzul obişnuit cu întârzierile acceleratului, care ne-a lăsat în Borşa, orăşel aproape cochet.

O cafea băută la repezeală şi iată-ne cu rucsacii cei mari din spinare, plecaţi pe drumul către înălţimea muntelui. Printre gospodării frumoase, liniştite, pe drumul uneori umbrit, alteori ars de soarele tomnatec, urcăm mereu.

Depăşim ramificaţia către un nou schit, o ultimă gospodărie din care ni se spune că până la casa meteo facem cam 2-2 ½ ore şi iată-ne singuri, doar noi şi drumul.

Câtăva vreme urcăm din greu şi asudăm pe măsură. La un popas, auzim în urma noastră ceva voci şi nu peste multă vreme ne ajung din urmă doi tineri. Mergem alături şi conversaţia se leagă uşor, despre munţii către care ne îndreptăm, dar şi despre alţii, pe care fusesm sau vroiam să mergem.

Apoi tinerii o iau înainte, rămânem din nou singuri şi până la staţia meteo doar firul drumului, dacă se poate numi aşa, ne mai întovărăşeşte. La casa meteo ne iese în întâmpinare un căţeluş cam guraliv şi în pragul casei o femeie, poate speriată de vreo cerere de ospeţie. Smulgem de la ea doar cota casei, 1775m şi dispare spunând că are nişte treburi.

Din Borşa până aici făcusem ceva mai mult de 5 ore. Continuăm să urcăm spre iezer, acolo unde, în ciuda interzicerii, ne întindem cortul. Ştiam însă că de pe urma noastră nu rămâne decât umbra unei nopţi petrecute în liniştea locurilor. Ne odhinim şi începem prospectarea zonei.

Floriana apucă spre muchia coborâtoare din Pietrosu şi ceva mai târziu, urc şi eu pe poteca pe care urma să mergem în ziua următoare. Merg din marcaj în marcaj şi nu mă opresc decât atunci când siluetele graţioase a două capre negre, îşi întorc privirile spre mine. Stăm aşa câtăva vreme, până când se hotărăsc să se îndrepte spre alte locuri. Mă întorc la cort, mă întâlnesc cu Floriana şi cu cei doi tineri cu care urcasem pe drumul spre statia meteo. Spre ora când peste munte se lasă înserarea, intrăm în cort şi doar când auzim ceva vorbe omeneşti, ieşim să-i vedem pe cei trei polonezi ce-şi întindeau şi ei cortul nu prea departe de noi.
Se face ziuă şi peste crestele din faţa nostră, soarele îşi aruncă întâiele lumini. Strângem cortul şi pe la ora 8 plecăm spre înălţimea muntelui. Mai întâi pe pantele domoale, apoi pe serpentinele multiple, croite de parcă nici nu simţim cum câştigăm înălţimea, acum luminate de soarele care a început chiar să dogorească.

Ajungem în şaua care precede vârful cel mare al Pietrosului, de 2303m, după vreo 2 ½ ore. Ne adunăm mulţi pe şaua însorită. Unii, printre care şi Floriana, urcă pe vârful cel mare.

Ne regrupăm şi pornim pe poteca de creastă. Când coborâm în Curmătura Pietrosului, acolo unde muntele parcă se despică, am zărit înşiruite lacurile Buhăescului, de un albastru ireal, adăpostite de căldarea glaciară, acum îngălbenită de întâiele culori ale toamnei.

Mai departe urcăm coasta Buhăescului Mare. Când sfârşim urcuşul eu continui pe potecă şi Floriana urcă vârful Buhăescu Mare şi apoi şi pe cel Mic.

Când ne reunim în Şaua Buhăescului şi ea tot înaltă, ne stă în faţă vârful Rebrei şi undeva jos, în adâncul căldării sudice, un iezer micuţ, ascuns în jneapănul Bătrânei şi plaiul pălit de toamna care ne înconjoară.

De data asta mergem împreună pe poteca de pe coasta nordică şi până în Traniţa „La Cruce” - 1984m -, nu ne mai despărţim.

E timp bun, cu soare şi doar câţiva norişori inofensivi. Ne odihnim mult şi ne împrospătăm rezerva de apă din tăul cu numele locului unde ne odihneam.

Pe lângă noi trec ca năluca polonezii care bivuacaseră pe malul Pietrosului cu o seară înainte. Nici noi nu mai zăbovim mult şi începem urcuşul Obârşiei Rebrei, pe care-l sfârşim mai repede decât ne aşteptam.

Când dăm cotul muntelui ne întâlnim cu cel mai numeros grup de turişti, înşiraţi cât era muntele de lung şi poate de aceea nu am observat poteca principală şi am apucat-o pe cea coborâtoare, către Căţâni.

Acolo, în mijlocul vegetaţiei de o bogăţie neobişnuită, am găsit izvorul dătător de viaţă de la izvoarele văii Repedei. Dar şi un minunat loc de cort. Ne îmbia locul, dar aveam alte planuri pentru seara aceea. Când am revenit de la izvor, alţi turişti, abătuţi pe aici ca şi noi, crezându-ne mari cunoscători ai locurilor, ne-au cerut lămuriri şi când ne-au spus unde vroiau să ajungă, în ziua aceea, ni s-a părut cumva imposibil. Dar poate până la urmă or fi ajuns, pentru că pe drum nu i-am mai întâlnit. Am urcat poteca şi nu după multă vreme am ajuns la Fântâniţa lui Răţâfoi.

Alt loc minunat, cu apă rece şi numai bun de un popas mai lung. Alţi turişti, poposiţi acolo, însoţiţi de un câine cam zurbagiu, potolit cu greu, ne-au urat la plecare un ahoe prelungit. Noi ne-am continuat drumul aproape fără urcuşuri şi coborâşuri, printre tufe de jnepeni, pe poteca uneori aridă, pînă am hotarat noul lacas pentru innoptat , sub Tarniţa Negoieselor.

Ne păzeşte peste noapte vârful înalt al Negoiesei Mari – 2049m -, dar de pe plaiul domol pe care am rămas, putem privi cu răbdare apusul soarelui şi deabia atunci când s-a ascuns după creste, intrăm în cort, pavăză subţire în imensitatea locului.

A trecut noaptea şi primele raze de soare care au străpuns locul în care eram, ne-au găsit strângându-ne lucrurile şi aşteptând să se usuce cât de cât învelişul cortului.

Apoi am urcat în Tarniţa Negoieselor, am trecut de bariera de jnepeni, unul pe deasupra ei şi altul chiar prin ea şi am ajuns în Tarniţa Bârsanului, acolo de unde, nu departe, un macaj galben cobora către valea Anieşului, la locul unei case cu acoperiş verde. Înaltul vârf al Puzdrelor ne stătea în faţă. Avea doar 2180m, dar drumul, până în şaua lui, părea unul infernal. Am ajuns şi în şaua care-l despărţea de alt vârf înalt pe care trebuia să-l trecem, cel al Laptelui Mare sau al Anieşului.

Trecem de cele două vârfuri înalte ale sale – 2172m şi 2145m - şi coborâm în altă şa adâncă, cea a Laptelui – 1969m. Când începem coborârea, după atâta mers pe creste înalte, Rodna ne oferă alte peisaje, oarecum surpinzătoare după stâncăriile locurilor pe care le depăşisem.

Undeva, către şaua amintită, o întindere de apă mărişoară, ne face să zorim paşii. Prin locuri întinse, pe plai domol, ca într-o câmpie fără sfârşit, poteca ne conduce pe un vechi drum. Ne apropiem de capătul etapei pe care ne-o propusesm în ziua aceea. Mai avem de trecut peste vârful mai mărunt al Galaţului – 2048m –şi când îi coborâm şaua, cea a Galaţului – 1879m – sperăm ca oglinda de apă pe care o zărisem încă de când eram sus, să ne ofere refacerea rezervei de apă.

Dar oglinda frumoasă, cu faţa albastră a cerului luminos care ne întovărăşa, se dovedeşte a fi doar o baltă nivală – probabil lacul Cailor -, cu apă stătută şi tulbure. Ne odihnim totuşi pe malul ei şi un pic dezamăgiţi plecăm mai departe. Alte locuri minunate ne stau în faţă şi drumul nostru pare o plimbare printr-o poiană fără sfârşit, uneori prin preajma unor tufe de jneapăn decorative. Încep să apară ceva izvoare şi la unul dintre ele, ne oprim şi ne săturăm de apa rece, atât de râvnită după soarele arzător al zilei.

Mai mergem cât mai mergem şi când ajungem în locul „La Izvoare”, nu mult sub Şaua Gărgălăului, cărei îi vedem stâlpul de marcaj doveditor al răspântiei de poteci a locului, ne oprim, pentru odihna luării unei decizii.
Aflasem că în ziua următoare vremea ar fi trebuit să fie înnourată, cu oarecari tendinţe de ploaie şi, cel puţin eu, găseam de cuviinţă să ne luăm oarecari măsuri de precauţie. Sub potecă era o pajişte îmbietoare, cu izvorul aproape din care apa curgea ca la „robinet” şi se vedea că pe acolo şi alţii mai întinseseră cortul. O vatră de foc şi câteva stânci mari şi netede, dădeau înfăţişarea unor locuri de masă numai bune de un popas mai prelungit. Aşa că până la urmă ne-am aşezat la liniştea izvorului. Am întins iarăşi cortul, avea să fie pentru ultima oară şi ne-am pregătit de înnoptare. Până să cadă înserarea, Floriana s-a repezit pe Muntele Cailor - 1922m - să prindă mai bine culorile apusului.

De sus se vedea bine o stână mare, încă activă, acum când toamna blândă mai permitea şederea pe plaiuri înalte. În alţi ani ce trecuseră de multişoară vreme, de acolo din şaua înaltă a Gărgălăului, coborâsem la cabana Puzdrele, al cărei sfârşit venise şi el între timp. A coborât Floriana şi când a ajuns la cort ne-a aşteptat doar soarele scăpătat dincolo de orizontul tivit cu o panglică, când roşietică, când portocalie. Am închis fermoarul la cort şi ne-am despărţit de ceea ce avea să fie ultima zi pe crestele Rodnei, ce ne oferise tot ce aveau ele mai bun în zilele toamnei în care ne nimerisem prin aceste locuri.
Ştiam că a doua zi trebuia să ne aşteptăm la o altă vreme decât cea de până acum. Cu ceva ploi, puţine şi oarecari nori. Peste noapte, de fiecare dată când ieşeam să ne mai aruncăm ochii pe cer, am tot sperat la vremea buna de a doua zi. La început cu vânzoleală de nori fugari, cu luna aproape plină plimbându-se printre ei, apoi doar întunericul nopţii aruncat peste munte. Când am ieşit din cort dimineaţa, un vânt rece venea peste noi de undeva dinspre vale.

Cerul devenise plumburiu şi pe creste vălătuci de nori începeau să-şi ocupe locul. Era vremea retragerii. Locul de campare, era tocmai de aceea ales încă de cu seară, la răscruce de drumuri, lângă poteca ce urca spre înălţimile restului de creastă propusă şi cea care cobora spre valea Anieşului. Dacă ar fi fost vreme cât de cât bună, am fi mers în continuare pe drumul de creastă, dar aşa, nu aveam decât să coborâm. Ne-am strâns cortul şi am început lunga coborâre către Anieş. La început pe un vechi drum, bine conturat, care era cât pe aci să ne înşele, pentru că într-o curbă, marcajul începea să coboare pe plai, fără anunţul vreunei poteci clare. Până la stâncăriile pe care le zăream, am coborât cu repeziciune. Undeva mult sub noi, o poiană avea în mijlocul ei, pe o stâncă, o geană de marcaj. Părea semnul locurilor prin care trebuia să se desfăşoare traseul ales. Până acolo am ajuns repede şi am găsit crucea albastră, marcajul de pe drumul nostru. Mai departe, prin pădurea de brad, poteca ciobănească, veche, se desfăşura neîntrerupt. Doar că pădurea întunecată, ne-a îndemnat să tot fluierăm şi să hăulim de teama vreunei jivine aflate şi ea prin acele locuri. Am coborât în vale, am traversat apa pârâului din cale, al Cepelor, apoi ne-am înscris pe cealaltă coastă a muntelui, multă vreme umblând prin locuri de tăiere barbară a pădurii. La început doar potecă, apoi drum de exploatare, înierbat de vremea ce trecuse peste el şi însfârşit drumul larg, prin pădure de brad încă netăiată. Ne-a apărut în cale o veche gură de explorare geologică şi din ea cobora un firişor de apă roşietică. Am trecut pe lângă un izvor picurat din inima muntelui. Am traversat albia frământată a unui torent, acum doar un firicel de apă cu stânci aruncate pe albia lui. Curând, poteca deabia vizibilă s-a transformat din nou în drumul de mai sus, pe care acum apăreau urme omeneşti. Pe el am ajuns la furcitura de pâraie dintre valea Galaţului pe care fusesem şi cea a Anieşului, care se pregătea să devină cel mare. Ajunsesem la locul numit „Între Izvoare”. Aici sfârşisem primii 10 km ai drumului nostru, făcut dintr-o bucată, cu doar ceva priviri în urmă aruncate spre înălţimile din ce în ce mai învolburate. Erau acolo, la furcitură, case mari, unele care încă se mai construiau şi una avea acoperişul verde, pe care-l văzusem tocmai din poteca de creastă pe care fusesem. Ne-au spus oamenii de pe acolo, că până în sat mai avem încă 16km şi din privirile lor păreau că ne plâng de milă.
Ne-am odihnit câtăva vreme. Era aproape ora prânzului şi ne-am scos şi bruma de mâncare pe care o mai aveam în traistă şi ne-am potolit foamea. Apoi am întins pasul şi am luat-o cu leşinata, pe drumul lung pe care îl aveam de parcurs pe valea Anieşului. Erau locuri frumoase, liniştitoare, cu plaiuri încă verzi şi ici colo câte un fag cu frunza colorată de toamna în care intrasem. Au apărut gospodării risipite pe pantele muntelui şi nimic nu împieta muntele. Apoi mai aproape de drum, case de vacanţă lipsite de snobismul altor locuri. Dar mai târziu au apărut gaterele, multe şi mari, care tocau brazii ucişi, aduşi de sus, de acolo de unde işi aveau locul. Şi gaterele au continuat pe toată valea, ba chiar şi în sat, unul sfârtecau lemnul până seara târziul, necum că în drumul nostru am întâlnit un loc în care concasoare infernale sfârtecau însăşi muntele. “Aveam un munte de calcar prin apropiere şi i-am găsit o întrebuinţate ! ”, a venit răspunsul la întrebarea noastră, debia ieşiţi din norul de praf produs de instalaţii.
Dar şi pe noi drumul lung, ne-a tocat puterile şi fiecare kilometru lăsat în urmă, îl simţeam în picioare. Când mai aveam doar câţiva de parcurs până în sat, un „samaritean” cu maşină, ne-a scutit efortul mersului pe jos.
Din bunăvoinţa celui ce ne-a dus pe ultimi 3-4 km de drum, coborîm în satul Anieşului, nu departe de gară. Dar noi mai zăbovim pe uliţele satului. Mai întâi ajungem într-o terasă cu pepsi, pe care-l bem în zgomotul mingilor de ping-pong, zdrăngănite chiar lângă noi. Mai apoi intrăm într-un magazin al satului, mai acătării, cu sticle de sana, bune de să-ţi lingi degetele şi însfârşit ne îndreptăm către gară. Acolo ne petrecem timpul până să vină trenul aşteptat. Se lăsa înserarea când am plecat pe drumul de fer, care ne depărta de munţii pe care-i îndrăgisem în răstimpul cât îi străbătusem. Legănaţi de mersul zvăpăiat şi zgomotul ritmic al trenului, ghemuiţi pe băncile vagonului în care singuri, eram aproape stăpâni, adormim şi nu ne trezim decât spre ziuă. Mai avem puţin până la capătul călătoriei de întoarcere şi când coborâm pe peronul Gării de Nord, în Bucureştiul forfotitor, am fost siguri că visul acesta s-a terminat.
Dar când începe altul ?...

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez