Moto: Pentru cel ce lasă
cerul necules
nu e nici o altă
cale de ales.
George Ţărnea
Să mergi iarăşi prin locurile prin care ai mai fost şi prin unele ca acestea urma să se desfăşoare excursia noastră !. Dar ele erau cele din munţii Făgăraşului, acolo unde fiecare pas pe care-l faci te duce într-o poveste, mereu alta. Iar căldările sudice de sub vârfurile înalte ale Boiei şi Ciortei, străbătute de pâraiele Grohotişului şi Boiei, pe unde urma să mergem, timpul parcă a încremenit într-o lume pierdută şi îţi oferă mereu imagini de reamintit şi de neuitat.
Aşadar, iată-ne coborând în gara Câinenilor, de unde cu un mijloc auto, ajungem repede la noua mânăstire de pe valea Boiei. O noapte sub „Acoperământul Maicii Domnului”, hramul mânăstirii, a cărei biserică încă se mai construeşte, cu liniştea de la poalele muntelui, cu toaca dinaintea vecerniei şi dangătul clopotului nocturn, potoleşte dintr-o dată zbuciumul citadin în care ne petrecem viaţa. Masa de seară oferită de călugăriţe unor oaspeţi pe care-i aşteptau, mai altfel decât a celebrului Ghermănuţă, cu ciorbă de fasole acrită cu borş făcut aici, cu mămăligă aurie şi lapte bătut, cu cele câteva clipe petrecute în capela mânăstirii, ne face noaptea mai aproape de liniştea dorită.
Vin repede zorii zilei şi iată-ne în acelaşi mijloc auto, ajunşi la Gura Dăescului, de unde mai departe începe periplul nostru pedestru. Începe tare urcuşul pe drumul forestier. Noroc că după aproape 2km ajungem la capătul lui, acolo unde o mică înjghebare de colonie a tăietorilor pădurii, înseamnă începerea potecilor alpine. De la izvorul apropiat ne alimentăm cu apă, pe care multă vreme de acum încolo, n-o mai întâlnim. Prin pădurea de brad tânăr, urcăm cu „genunchii la gură ”, poteca întunecată, cu făgaşuri adânci. O cunoşteam de mult şi într-o împrejurare, pe aici găsisem mulţime de gălbiori şi nu ne potolisem din adunat, decât atunci când în cale ne apăruse o viperă, la fel de speriată ca şi noi.. Mai puţin de o oră a durat urcuşul printre brazi, sfârşit dintr-o dată în apropierea fagilor bătrâni. Printre ei urma să urcăm în altă lume. Poteca se urmăreşte mai greu, locurile fiind arareori străbătute, dar cu atenţie serpentinele ei ne conduc către locuri mai înalte. Covorul de frunze bătucite de vremea trecută peste ele, vreo două locuri frământate de mistreţii ce-şi află aici scăldători vremelnice, frunzişul încă verde prin care razele de soare ajung uneori până la noi, urmărirea atentă a potecii de demult, ne fac să nici nu simţim când ajungem la vechiul drum de exploatare, aflat la limita inferioară a celuilat brădet, cel alpin.
De când locul îl cunoscusem prima oară, pădurea începuse să-şi câştige terenul pierdut şi deocamdată iarba mare năpădise drumul şi poteca parcă se estompase, dar calea era totuşi clară. Urcăm mereu, mult mai domol decât până acum şi curând ajungem la pădurea de brad, bătrână, cu trunchiuri doborâte şi poteca oilor strecurate printre ele. Ocolirea copacilor doborâţi ne-a lungit drumul, dar până la urmă am ajuns la poienile ce vesteau golul alpin şi mai ales apropierea stânei din Dăescu. Am ajuns la ea după aproape 3 ore de când părăsisem vagoanele tăietorilor pădurii.
cerul necules
nu e nici o altă
cale de ales.
George Ţărnea
Să mergi iarăşi prin locurile prin care ai mai fost şi prin unele ca acestea urma să se desfăşoare excursia noastră !. Dar ele erau cele din munţii Făgăraşului, acolo unde fiecare pas pe care-l faci te duce într-o poveste, mereu alta. Iar căldările sudice de sub vârfurile înalte ale Boiei şi Ciortei, străbătute de pâraiele Grohotişului şi Boiei, pe unde urma să mergem, timpul parcă a încremenit într-o lume pierdută şi îţi oferă mereu imagini de reamintit şi de neuitat.
Aşadar, iată-ne coborând în gara Câinenilor, de unde cu un mijloc auto, ajungem repede la noua mânăstire de pe valea Boiei. O noapte sub „Acoperământul Maicii Domnului”, hramul mânăstirii, a cărei biserică încă se mai construeşte, cu liniştea de la poalele muntelui, cu toaca dinaintea vecerniei şi dangătul clopotului nocturn, potoleşte dintr-o dată zbuciumul citadin în care ne petrecem viaţa. Masa de seară oferită de călugăriţe unor oaspeţi pe care-i aşteptau, mai altfel decât a celebrului Ghermănuţă, cu ciorbă de fasole acrită cu borş făcut aici, cu mămăligă aurie şi lapte bătut, cu cele câteva clipe petrecute în capela mânăstirii, ne face noaptea mai aproape de liniştea dorită.
Vin repede zorii zilei şi iată-ne în acelaşi mijloc auto, ajunşi la Gura Dăescului, de unde mai departe începe periplul nostru pedestru. Începe tare urcuşul pe drumul forestier. Noroc că după aproape 2km ajungem la capătul lui, acolo unde o mică înjghebare de colonie a tăietorilor pădurii, înseamnă începerea potecilor alpine. De la izvorul apropiat ne alimentăm cu apă, pe care multă vreme de acum încolo, n-o mai întâlnim. Prin pădurea de brad tânăr, urcăm cu „genunchii la gură ”, poteca întunecată, cu făgaşuri adânci. O cunoşteam de mult şi într-o împrejurare, pe aici găsisem mulţime de gălbiori şi nu ne potolisem din adunat, decât atunci când în cale ne apăruse o viperă, la fel de speriată ca şi noi.. Mai puţin de o oră a durat urcuşul printre brazi, sfârşit dintr-o dată în apropierea fagilor bătrâni. Printre ei urma să urcăm în altă lume. Poteca se urmăreşte mai greu, locurile fiind arareori străbătute, dar cu atenţie serpentinele ei ne conduc către locuri mai înalte. Covorul de frunze bătucite de vremea trecută peste ele, vreo două locuri frământate de mistreţii ce-şi află aici scăldători vremelnice, frunzişul încă verde prin care razele de soare ajung uneori până la noi, urmărirea atentă a potecii de demult, ne fac să nici nu simţim când ajungem la vechiul drum de exploatare, aflat la limita inferioară a celuilat brădet, cel alpin.
De când locul îl cunoscusem prima oară, pădurea începuse să-şi câştige terenul pierdut şi deocamdată iarba mare năpădise drumul şi poteca parcă se estompase, dar calea era totuşi clară. Urcăm mereu, mult mai domol decât până acum şi curând ajungem la pădurea de brad, bătrână, cu trunchiuri doborâte şi poteca oilor strecurate printre ele. Ocolirea copacilor doborâţi ne-a lungit drumul, dar până la urmă am ajuns la poienile ce vesteau golul alpin şi mai ales apropierea stânei din Dăescu. Am ajuns la ea după aproape 3 ore de când părăsisem vagoanele tăietorilor pădurii.
Ne-a împins curiozitatea să mai vedem odată locul unde poposisem prima oară pe aceste meleaguri şi pătrunzând în stână, am găsit-o curată, cu lemne aranjate ca pentru oaspeţii de după plecarea turmei. Am plecat mai departe. Pădurea făcea loc plaiului alpin şi înainte de a ne despărţi de ea, am poposit la izvorul ce izbucnea din adâncul muntelui. Ne apropiam de ora prânzului, dar ne-am propus ca pauza mesei să ne găsească sus, aproape de vârful Feţei Sfântului Ilie, privind măreţia Negoiului şi Călţunului şi mai aproape de noi, pe cea a Ciortei şi Boiei Mari.
S-a terminat pauza mesei de prânz, cam lungă, dar oboseala urcuşului şi panorama crestelor Făgăraşului, o meritau din plin. Începem coborârea până în Şaua Mâzgavului, la vechea cruce a bratoveşteanului doborât aici de cine ştie ce stihie. Mai departe intrăm în lumea pierdută a căldărilor Grohotişului, ascunzătoare perfectă a vieţii pastorale de aici, aproape preistorică.Lăsăm pe dreapta închipuirea de potecă ce duce spre vârful Boia şi, pe potecă clară, o luăm pe coasta muntelui Petriceaua. Trecem aproape fără să urcăm, pe coasta înierbată, pe lângă primul dintre bordeiele ciobăneşti din aceste locuri. Loc bun de adăpost în caz de vreme rea. Ceva mai departe evităm poteca îmbietoare – doar puţin coborâtoare – ce duce la cel de al doilea bordei şi continuăm în urcuş uşor, până depăşim o muchie a muntelui, după care o privelişte cu adevărat impresionantă apare în faţa noastră.
Ciortea, cu abrupturile sale sudice, precum şi ale Boiei Mari, văile adâncite în coasta muntelui, ale pâraelor Grohotişului şi ale Boiei, din înfrăţirea cărora mai jos apare tumultosul râu cu acest din urmă nume şi care dă viaţa de mai jos, a locurilor prin care se strecoară.
Până către noi ajunge şi ciudata barieră de piatră, coborâtoare din creasta muntelui Petriceaua, întâlnită acolo sus, în alte câteva împrejurări, când drumurile mele se împletiseră cu cele ale Guguleiului, cum îi mai spun ciobanii vârfului Boia Mare. Câtăva vreme suntem aproape pironiţi pe plai, cu ochii la aceste mari frumuseţi ale naturii. Mai jos, trecând peste firişoare de apă, vreo trei la număr, mai totdeauna oferindu-ne îndestularea cu prilej de viaţă nouă, apoi coborând pe o muchie, pe care o potecă, incredibil agăţată de ea, ne conduce la poiana mai întotdeauna verde, a primului dintre bordeiele ciobăneşti ale acestor locuri. Am intrat în lumea pierdută a ciobanilor, care odată ajunşi aici, la începutul verii, nu mai ies decât odată cu începutul toamnei, cam pe la Sfânta Mărie Mică.
Ne desprindem din vraja locurilor, aruncăm o privire curioasă în interiorul modestului bordei de aici, traversăm firul acum secat al Grohotişului, mai tragem cu urechea la ţipetele câtorva marmote speriate de prezenţa noastră şi ne îndreptăm spre valea Boiei, cu apă zglobie sărind din stâncă ’n stâncă. Acum trecem cu uşurinţă, dar sunt împrejurări când ajungând aici după vreo ploaie puternică, primăvara, sau după vreo ninsoare timpurie, peste şuvoiul de apă n-ai cum trece şi trebuie să umbli mult în susul lui, ca să găseşti un vad cât de cât abordabil. Când am trecut pe malul celălat, suntem ca şi ajunşi lângă bordeiul de pe aici, în care vom înopta.
Nu era bordeiul schimbat, de când îl ştiam. Aceleaşi ghizduri de piatra pusă un peste alta şi acoperişul şindriluit bine, tot acolo era. Trecuseră viscolele mari peste el şi tot nu se clintise. Inăuntru arăta parcă mai curat decât de obicei. Ultima oară când ajunsesem pe aici, soţul unei din colege, care şi acum era aici, îi spusese acesta „ dacă tu ai dormit aici, nu te mai rpimesc acasă ! ”. Dar şi el tot acolo a trebuit să doarmă. Acum, care pe cele două laviţe, care pe jos pe cetină de brad, ne-am petrecut nestinghriţi noaptea. Doar sforăiturile colegului lângă care căzuse ghinionul să am loc de dormit, ce mai străpungeau liniştea nopţii şi îmi mai animau somnul.
În zori ne-am trezit înainte ca lumina zilei să intre de-a binelea peste bordei. Către ora 7 pornisem la drum. Poate ar fi fost mai comodă urcarea dacă am fi căutat în susul văii, poteca ciobănească ce urca continuu pe coasta muntelui şi doar odată făcea o serpentină. Dar până acolo era destul de umblat şi ca mai totdeauna am preferat să începem urcuşul de pe marginea pârâului din apropiere. Am urcat din greu. Bordeiul avea cam cota 1600m şi trebuia să urcăm până la înălţimea Pietrei Tăiate, la 2150 m. Mai cu o vorbă despre soarele care tocmai îşi propsese să ne încălzească, ba mirându-ne despre timidele flori de bujor înflorit acum a nu ştiu câta oară, culegând bobiţe de merişor şi depănând amintirile unei nopţi ce ne prinsese pe înălţimi şi dormisem acolo, sub cerul liber, la peste 2000, vremea a trecut repede şi după 1 ½ oră, am ajuns pe vârful amintit. O clipă am stat în cumpănă dacă să încep coborârea pe muchia Vemeşoaiei, sau să continui să merg pe unde vroia restul grupului. Aşa că am, continuat să mergem împreună. Mai întâi pe sub coasta plină de grohotiş şi stâncării ale vărfului cu acest nume. Pe vârful acestuia urcasem mai de mult, cam în aceeaş componenţă a grupului şi o parte a celor de atunci şi de astăzi, coborâsem tocmai de sus, pe o muchie care ne scosese, e drept repede, tocmai pe malul lacului Budislavu.
Ne desprindem din vraja locurilor, aruncăm o privire curioasă în interiorul modestului bordei de aici, traversăm firul acum secat al Grohotişului, mai tragem cu urechea la ţipetele câtorva marmote speriate de prezenţa noastră şi ne îndreptăm spre valea Boiei, cu apă zglobie sărind din stâncă ’n stâncă. Acum trecem cu uşurinţă, dar sunt împrejurări când ajungând aici după vreo ploaie puternică, primăvara, sau după vreo ninsoare timpurie, peste şuvoiul de apă n-ai cum trece şi trebuie să umbli mult în susul lui, ca să găseşti un vad cât de cât abordabil. Când am trecut pe malul celălat, suntem ca şi ajunşi lângă bordeiul de pe aici, în care vom înopta.
Nu era bordeiul schimbat, de când îl ştiam. Aceleaşi ghizduri de piatra pusă un peste alta şi acoperişul şindriluit bine, tot acolo era. Trecuseră viscolele mari peste el şi tot nu se clintise. Inăuntru arăta parcă mai curat decât de obicei. Ultima oară când ajunsesem pe aici, soţul unei din colege, care şi acum era aici, îi spusese acesta „ dacă tu ai dormit aici, nu te mai rpimesc acasă ! ”. Dar şi el tot acolo a trebuit să doarmă. Acum, care pe cele două laviţe, care pe jos pe cetină de brad, ne-am petrecut nestinghriţi noaptea. Doar sforăiturile colegului lângă care căzuse ghinionul să am loc de dormit, ce mai străpungeau liniştea nopţii şi îmi mai animau somnul.
În zori ne-am trezit înainte ca lumina zilei să intre de-a binelea peste bordei. Către ora 7 pornisem la drum. Poate ar fi fost mai comodă urcarea dacă am fi căutat în susul văii, poteca ciobănească ce urca continuu pe coasta muntelui şi doar odată făcea o serpentină. Dar până acolo era destul de umblat şi ca mai totdeauna am preferat să începem urcuşul de pe marginea pârâului din apropiere. Am urcat din greu. Bordeiul avea cam cota 1600m şi trebuia să urcăm până la înălţimea Pietrei Tăiate, la 2150 m. Mai cu o vorbă despre soarele care tocmai îşi propsese să ne încălzească, ba mirându-ne despre timidele flori de bujor înflorit acum a nu ştiu câta oară, culegând bobiţe de merişor şi depănând amintirile unei nopţi ce ne prinsese pe înălţimi şi dormisem acolo, sub cerul liber, la peste 2000, vremea a trecut repede şi după 1 ½ oră, am ajuns pe vârful amintit. O clipă am stat în cumpănă dacă să încep coborârea pe muchia Vemeşoaiei, sau să continui să merg pe unde vroia restul grupului. Aşa că am, continuat să mergem împreună. Mai întâi pe sub coasta plină de grohotiş şi stâncării ale vărfului cu acest nume. Pe vârful acestuia urcasem mai de mult, cam în aceeaş componenţă a grupului şi o parte a celor de atunci şi de astăzi, coborâsem tocmai de sus, pe o muchie care ne scosese, e drept repede, tocmai pe malul lacului Budislavu.
Dar ce coborâre prăpăstiosă şi ce săritori şi ţancuri trebuise să depăşim şi cu câtă temeritate ajunsesem jos, că nici acum nu ne venea să credem. Acum depăşim un hăţaş închipuit, traversând hoage şi stâncării, până când în cale ne-a răsărit mai jos, un colţ de stâncă uriaş, ştiut de mult ca fiind cel care arăta sigur poteca cea bună. Către acesta ne-am îndreptat şi lână el am regăsit poteca cunoscută a ciobanilor, care odată de mult, îşi scoteau pe acolo turmele la păscut. Poteca era ca mai întotdeauna spre toamnă, străjuită de tufe de mure, cu bobul mare şi dulci ca strugurele. Mai erau şi bobiţe de merişor, din care mai ciuguleam când ne simţeam prea mult îndulciţi. Şi vremea trecea repede şi înaintea noastră calea tot atât de lungă era.
Poteca a mai depoăşit vreo două săritori, pe hornurile de deasupra lor prelingându-se firişoarele de apă care ne refăceau forţele risipite până acum, pe urcuşul istovitor din dimineaţa care se sfârşea. Am coborât până la firul apei Budislavului, acum pierdută printre stânci. Apoi am urcat până la malul lacului, cu undă încreţită de vântul de creastă. Şi iară amintirile au năvălit peste noi. Nopţile petrecute aici, în cortul care ne adăpostea, avea printre ele una cu lună plină, cu farmecul înălţimilor alături. Dar şi altele, cu ploi furtunoase, cu multe fulgere care brăzdau cerul. Şi dacă aceasta nu ar fi fost de ajuns, una dintre ele ne-a adus peste noi o furtună cu vânt năpraznic, de nici ciobanii, spuneau a doua zi, că n-au mai apucat aşa ceva şi au trebuit să intre în bordeiul sărman de mai sus. Şi acum, vorbeam toţi deodată, spunând fiecare acelaşi lucruri trăite, pe limba lui şi nu ne mai săturam povestind. Dar marmota fugind din calea noastră când coborâsem pe grohotişul de pe Vârtopul Roşu. Dar altele numai ale mele, de pe abruptul Ciortei şi câte altele, ceva mai vechi. Am poposit pe stânca cea mare, unde am şi mâncat, apoi prinzând poteca ciobănească de deasupra căldării, pe versntul drept geografic, printre vizuini de marmote, aflate la vedere, ne-am îndreptat către poalele Budislavului.
Hotărâsem încă înainte de a ajunge la lac, să urcăm Budislavu traversând coasta muntelui. Mai întâi pe poteca folosită de ciobani să-şi scoată turma la plai şi să scutim asfel o parte din urcuşul dur către vârf şi apoi direct la poteca marcată. S-au mai schimbat lucrurile între timp şi doar eu urmez planul iniţial. Ceilalţi urcă spre Portiţa Avrigului. Ajung destul de repede în poteca ce urcă Budislavu.
Poteca a mai depoăşit vreo două săritori, pe hornurile de deasupra lor prelingându-se firişoarele de apă care ne refăceau forţele risipite până acum, pe urcuşul istovitor din dimineaţa care se sfârşea. Am coborât până la firul apei Budislavului, acum pierdută printre stânci. Apoi am urcat până la malul lacului, cu undă încreţită de vântul de creastă. Şi iară amintirile au năvălit peste noi. Nopţile petrecute aici, în cortul care ne adăpostea, avea printre ele una cu lună plină, cu farmecul înălţimilor alături. Dar şi altele, cu ploi furtunoase, cu multe fulgere care brăzdau cerul. Şi dacă aceasta nu ar fi fost de ajuns, una dintre ele ne-a adus peste noi o furtună cu vânt năpraznic, de nici ciobanii, spuneau a doua zi, că n-au mai apucat aşa ceva şi au trebuit să intre în bordeiul sărman de mai sus. Şi acum, vorbeam toţi deodată, spunând fiecare acelaşi lucruri trăite, pe limba lui şi nu ne mai săturam povestind. Dar marmota fugind din calea noastră când coborâsem pe grohotişul de pe Vârtopul Roşu. Dar altele numai ale mele, de pe abruptul Ciortei şi câte altele, ceva mai vechi. Am poposit pe stânca cea mare, unde am şi mâncat, apoi prinzând poteca ciobănească de deasupra căldării, pe versntul drept geografic, printre vizuini de marmote, aflate la vedere, ne-am îndreptat către poalele Budislavului.
Hotărâsem încă înainte de a ajunge la lac, să urcăm Budislavu traversând coasta muntelui. Mai întâi pe poteca folosită de ciobani să-şi scoată turma la plai şi să scutim asfel o parte din urcuşul dur către vârf şi apoi direct la poteca marcată. S-au mai schimbat lucrurile între timp şi doar eu urmez planul iniţial. Ceilalţi urcă spre Portiţa Avrigului. Ajung destul de repede în poteca ce urcă Budislavu.
Zăbovesc o bună bucată de drum, gândind că ceilalţi tovarăşi or să mă ajungă din urmă. Dar ei se aşezaseră la masă mare şi odihnă serioasă. Când mă conving că nu încep urcuşul, plec mai departe şi doar din când în când mai arunc câte o privire înapoi. Prea erau frumoase priveliştile arătate de mai apropiata Ciorte şi mai depărtatele siluete ale Negoiului şi Călţunului.
Până să ajung pe vârf, îi văd şi pe ei, deabia porniţi la drum. Încep coborâşul, alene, gândindu-mă că tot trebuie să ne întâlnim undeva. Cobor serpentinele dese ale potecii Budislavului, ajung în şaua acestuia şi mă opresc într-o odihnă prelungă. De pe poteca de sub Suru, văd apropiindu-se câteva siluete. Erau primii oameni pe care-i întâlneam de când începusem urcuşul din Gura Dăescului. Erau trei turişti cehi – m-aş fi mirat să fie de-ai noştri -, cu care schimb bineţele întâlnirii. Sunt pe poteca de sub cupola imensă a Surului. Întâlnesc primul dintre izvoarele aflate pe aici. Cam firav, acum în toamna cam secetoasă. Îmi este sete, dar aştept izvorul lui Glavă cel adevărat. Al doilea fir de apă pare şi mai firav şi parcă îmi este teamă ca la celălalt să nu găsesec deloc apă. N-a fost chiar aşa şi ajuns la firul acestuia, găsesc sursa de apă care-mi potoleşte setea. Aici îmi aştept şi colegii şi împreună urcăm ultima porţiune de potecă spre şaua Surului.
În Şaua Surului, suntem ca şi ajunşi la locul de popas nocturn. Greutăţile drumului de până acum s-au terminat. Marile înălţmi au rămas undeva în urma noastră. Urcuşurile sunt lente, coborâşurile sunt prelungi, străbătând aproape nişte poieni. Doar stâncăriile Moaşei şi mai departe ale Sturilor Vulcului, mai ornează locurile pe care le străbatem. Suntem aproape de şaua Apei Cumpănite, la care în scurtă vreme ajungem. Sunt cel mai obosit din grup şi fără să vreau rămân în urmă. Prilej să mă abat pe la izvorul cel oltean al Apei Cumpănite, la care mă opresc să sorb licoarea vieţii, rece şi bună. Colegii mei cred că au ajuns de mult la bordeiul bine cunoscut al bivuacului, dar eu mai zăbovesc pe întinderile îngălbenite de toamna care pare că pe îndelete cucereşte muntele. Cobor şi eu, mai alene, mai la anii mei şi ajung la bordeiul de sub cununa munţilor, ce ne va primi ca de atâte alte ori. Era aproape ora 5pm, când am ajuns şi de când plecasem din bordeiul stânei din căldarea Grohotişului, trecuseră aproape 10 ore. Au trecut repede orele puţine până când peste munte cobora înserarea. Un drum până la apa Sterminosului, pregătirea locului de culcare, priviri aruncate către soarele ce se pierdea după muchia Chicilor Fedeleşului, depănarea amintirilor de tot felul din munţii Făgăraşului sau de aiurea şi în bordei, din sacii de dormit aşternuţi peste cetină, s-a coborât liniştea. 
S-a sfârşit încă o noapte în bordeiul de sub Şaua Apei Cumpănite, lângă atâtea altele săvârşite înaintea acesteia şi când am ieşit în petecul de verdeaţă din faţa lui, întinzându-ne agale în soarele pâclos, jos pe valea Oltului, zăboveau vălătuci groşi ceaţă. Asta ar fi însemnat o zi bună, dar privirile aruncate spre crestele din spate, ne arătau doar conturul lor, întunecat, fără lumina soarelui care răsărise de ceva vreme. Ne-am strâns repede cele risipite prin bordei şi către ora 8, plecăm spre vechiul drum al oştilor din ’914. Am ajuns repede pe drumul „ memorialului Praporgescu ”, numit aşa în amintirea generalului sfârşit la vremea aceea, prin aceste locuri. Mai întâi pe coasta muntelui, mai apoi pe serpentine prelungi şi până la drumeagul care spre dreapta ne conducea la Izvorul Boului, nu ne-am oprit deloc. Izvorul, puternic mai spre toiul verii, mai firav acum, ne-a dat apă pentru restul zilei şi ne-a înviorat faţa după noaptea nu tocmai confortabilă. Când drumul pe care ne aflam dădea să intre în pădure, ne-am oprit pe iarba verde a plaiului, luminat de geana de lumină adusă de soarele care încă mai străbătea norii. Am stat la palavre şi amintiri şi încă ceva, ne-am luat masa frugală a dimineţii, ascultând murmurul tremurat al brazilor.
Am intrat în pădure, pe acolo pe unde drumul cel vechi de aproape un secol, se păstrase aşa cum era pe vremea afeturilor de tun trase de cai. Câteva poieni însorite, câte un brad cu trunchiul căzut peste drum şi de curând tăiat de ciobanii ce-şi duseseră turmele pe aici, poteca cea mare care ducea către stâna din Coţi, urcuşul până în strunga înaltă cu privelişti spre culmi şi iată-ne coborând către locul în care vremurile trecute adăpostiseră un pichet de grăniceri, trădat poate de urmele unui cuptor de stins var şi ceva mai încoace şi o stână. Acum pe aici, doar lanuri de urzici rămase de la stână, mai străjuesc drumul. Din când în când, mai apare pe ici pe colo câte un glonţ rămas din vremurile luptelor grele date prin aceste locuri, având pe el, date ancestrale. Apoi drumul şerpueşte, uneori coborând, alteori urcând, până în poiana „ La Ciungi ”. Ne-au surprins pe drum, tăierile dezordoante ale unor copaci, părând că s-ar intenţiona lărgirea drumului şi ne-am gândit că pe aici vor veni drujbiştii şi maşinile vor căra la vale podoaba pădurii. Şi ne-a cuprins tristeţea la gândul că frumuseţea locurilor, s-ar putea să o privim acum pentru ultima oară. Din poiana amintită, cea de la Ciungi, drumul continuă pe muchia Grebleştilor, coborând după drum lung, în comuna cu acelaşi nume. Noi ne abatem la dreapta, pe un drumeag pe care-l găseşti după ce scurtă vreme, străbaţi o potecă plină de urzici şi boz. Apoi serpentinele acestui nou drum forestier, ne scoate după mai puţin de o oră, la drumul de pe valea Satului. Drumul întâlnit urcă pe vale şi trece peste apă prin locul numit „ Podul de Frasin ”, ajungând pe la casa cea veche numită „0bădariţa”, prin locuri calcaroase interesante şi sfârşeşte pe malul pârâului. Aparent fără vreo continuare, dacă nu îndrăzneşti să urci în susul apei, pe poteca ciobănească ce te scoate la stâna din Coţi.
Când am ajuns în valea Satului, în ochiul de poiană din răscrucea de drumuri, povestea Făgăraşilor tomnateci se sfârşise. Aşezaţi la odihna locului cu geana de soare poposită pe plai, venită din spărtura norilor ce se strânsesră pe cer, nu ne mai rămăsese decât regretul zilelor ce tocmai se sfârşiseră. Mai aveam de parcurs doar drumul forestier înşirat în lungul văii, ca să ieşim
cu totul din mirajul atâtor zile petrecute în munţii pe care-i iubeam. Câteva locuri cu exploatări de pădure active, mai stricaseră ici-colo drumul pe care-l ştiam de-o viaţă, dar până în Câineni, într-o 1 ½ oră, am ajuns în sat. Am mai zăbovit câtăva vreme, la locul de sfat al celor de-o viaţă prin aceste locuri, adunaţi aici ca în după amiezele unei zile de duminică. Mai una, mai alta şi cam toate cele ce frâmântă viaţa celor de aici, le afli din gura vreunuia din bătrânii locului.
În gara Câinenilor, am mai avut de aşteptat, până când maşina cea mare a trenului, ne-a înghiţit în măruntaele ei şi ne-a aruncat mai apoi pe peronul pe care-l părăsisem cu câteva zile mai ’nainte.
10-13.09.2009
Text şi foto: Dinu Boghez
Am intrat în pădure, pe acolo pe unde drumul cel vechi de aproape un secol, se păstrase aşa cum era pe vremea afeturilor de tun trase de cai. Câteva poieni însorite, câte un brad cu trunchiul căzut peste drum şi de curând tăiat de ciobanii ce-şi duseseră turmele pe aici, poteca cea mare care ducea către stâna din Coţi, urcuşul până în strunga înaltă cu privelişti spre culmi şi iată-ne coborând către locul în care vremurile trecute adăpostiseră un pichet de grăniceri, trădat poate de urmele unui cuptor de stins var şi ceva mai încoace şi o stână. Acum pe aici, doar lanuri de urzici rămase de la stână, mai străjuesc drumul. Din când în când, mai apare pe ici pe colo câte un glonţ rămas din vremurile luptelor grele date prin aceste locuri, având pe el, date ancestrale. Apoi drumul şerpueşte, uneori coborând, alteori urcând, până în poiana „ La Ciungi ”. Ne-au surprins pe drum, tăierile dezordoante ale unor copaci, părând că s-ar intenţiona lărgirea drumului şi ne-am gândit că pe aici vor veni drujbiştii şi maşinile vor căra la vale podoaba pădurii. Şi ne-a cuprins tristeţea la gândul că frumuseţea locurilor, s-ar putea să o privim acum pentru ultima oară. Din poiana amintită, cea de la Ciungi, drumul continuă pe muchia Grebleştilor, coborând după drum lung, în comuna cu acelaşi nume. Noi ne abatem la dreapta, pe un drumeag pe care-l găseşti după ce scurtă vreme, străbaţi o potecă plină de urzici şi boz. Apoi serpentinele acestui nou drum forestier, ne scoate după mai puţin de o oră, la drumul de pe valea Satului. Drumul întâlnit urcă pe vale şi trece peste apă prin locul numit „ Podul de Frasin ”, ajungând pe la casa cea veche numită „0bădariţa”, prin locuri calcaroase interesante şi sfârşeşte pe malul pârâului. Aparent fără vreo continuare, dacă nu îndrăzneşti să urci în susul apei, pe poteca ciobănească ce te scoate la stâna din Coţi.
Când am ajuns în valea Satului, în ochiul de poiană din răscrucea de drumuri, povestea Făgăraşilor tomnateci se sfârşise. Aşezaţi la odihna locului cu geana de soare poposită pe plai, venită din spărtura norilor ce se strânsesră pe cer, nu ne mai rămăsese decât regretul zilelor ce tocmai se sfârşiseră. Mai aveam de parcurs doar drumul forestier înşirat în lungul văii, ca să ieşim
cu totul din mirajul atâtor zile petrecute în munţii pe care-i iubeam. Câteva locuri cu exploatări de pădure active, mai stricaseră ici-colo drumul pe care-l ştiam de-o viaţă, dar până în Câineni, într-o 1 ½ oră, am ajuns în sat. Am mai zăbovit câtăva vreme, la locul de sfat al celor de-o viaţă prin aceste locuri, adunaţi aici ca în după amiezele unei zile de duminică. Mai una, mai alta şi cam toate cele ce frâmântă viaţa celor de aici, le afli din gura vreunuia din bătrânii locului.
În gara Câinenilor, am mai avut de aşteptat, până când maşina cea mare a trenului, ne-a înghiţit în măruntaele ei şi ne-a aruncat mai apoi pe peronul pe care-l părăsisem cu câteva zile mai ’nainte.
10-13.09.2009
Text şi foto: Dinu Boghez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu