Dintre multele poteci care lasă țărmurile...

Moto: câţiva munţi Carpaţi
sunt mai înalţi decât ceilalţi.
când se uită în jos, uneori le vine ameţeală
şi-atunci îşi pun comprese cu nori.
Marin Sorescu

Când am ajuns în Buşteni, nu ploua, dar strada era stăpânită de o atmosferă încărcată. Deasupra oraşului, crucea de pe Caraiman, stătea de strajă, ieşind dintr-o mare de nori. Coborând din autobuz, am ajuns la gară, unde am căutat tractorul cu remorci, mijlocul autohton care făcea transportul de turişti până la Gura Dihamului. Dintr-o cafenea-bar dubioasă, ni s-a arătat o hârtie pe geamul de la intrare, care cuprindea orarul acestuia. Ar fi trebuit să plece tocmai la ora 15, aşa că având incă destul de mult timp înainte, ne-am aşezat cuminţi la o masă din barul amintit, să sorbim o cafea, în aşteptarea ciudatului mijloc de transport care speram să ne ducă până la poalele muntelui. Pe neaşteptate s-a dezlănţuit o furtună teribilă. Curgeau trăznetele unul după altul, bătea vântul cu o furie neobişnuită, potopul năpădise strada şi pe deasupra mai cădea şi grindină. Imaginea Caraimanului a dispărut cu repeziciune. Norii au cuprins Bucegii. Coborâse peste Buşteni o atmosferă apocaliptică. Noroc că n-a ţinut mult. O bucată de vreme am aşteptat tractorul, dar până la urmă, văzând că trece ora anunţată, ne-am suit în taxiul care tot stătea în spatele gării. Cu el am ajuns repede la Gura Dihamului. Poate prea repede pentru câti bani ne-a cerut.
Ajunşi la capătul cursei, hărmălaia era în toi. Lume multă şi maşini şi mai şi. Ca la iarmaroc ! Să tot mergi la munte, la aer curat şi linişte ! Am părăsit repede îngrămădeala haotică şi am început să urcăm pe drumul spre cabana Poiana Izvoarelor la care ne propusesem să înoptăm. Cam aspru urcuşul şi ne-a luat tare chiar de la început. O grupă de militari, am înţeles de la ei plecaţi în misiune de orientare, tocmai se rătăciseră şi ne întrebau pe noi cam pe unde îşi pot găsi baza la care trebuiau să ajungă. Lămuriri prea multe nu le-am putut da, dar fiecare şi-a urmat drumul. Noi urcând în continuare şi ei întorcându-se din drum până la o ramificaţie pe lângă care spuneau că tocmai trecuseră. Ne-am continuat drumul, urcuşul până la urmă s-a mai potolit, am mai trecut peste câteva izvoare, ne-am mai întâlnit cu grupuri care coborau şi de la care mereu am cules informaţii contradictorii. Unii spuneau că la cabană n-ar fi nimeni, alţii îşi dădeau cu părerea despre timpii mereu alţii, dar până la urmă, după vreo 2 ore şi ceva, am ajuns la cabana Poiana Izvoarelor.

Ne-au întâmpinat vreo doi câini guralivi şi o femeie cam fără vârstă şi cu ceva pauze dentare. Ne-a luat repede, chiar de la început, spunându-ne că nu ştie ce are, de i se învârte capul şi nu prea poate să-şi ţină echilibrul, dar să nu credem noi că aşa şi pe dincolo. Încolo ospitalitatea ei a fost desăvârşită, ciorba de perişoare servită a fost îndestulătoare şi grozav de bună, asortată cu ardei iute şi un castronel de smântână, atât de multă că din el m-am săturat şi eu şi motanul din preajmă. Afară era soare mult când ne-am dus la odihnă şi jos. Buştenii se vedeau ca-n palmă. Peste noapte s-a aşezat peste munte o ploaie mocănească şi frigul care a întovărăşit-o ne-a cuprins şi pe noi. Când am plecat a doua zi, peste poiana din faţa cabanei se aşternuse un fel de ceaţă, nu prea deasă şi din ploaia de peste noapte rămăsese doar un soi de burniţă. Am plecat totuşi, pe la ora 7, ceva mai târziu decât ne propusesem. Am părăsit casele cabanei, poiana locurilor şi în pâcla dinaintea noastră, am intrat pe drumul din pădure. Vremea pâcloasă nu ne dădea şansa să vedem prea mult înaintea noastră. Drumul urca prin cele cîteva stâncării întâlnite în cale. Mergeam repede şi după fiecare osteneală pe poteca urcătoare, urma câte un coborâş, de parcă muntele ne ducea la vale. Uneori poteca se mai împotmolea în ierburile mari care păreau să o năpădească şi udătura de ast’noapte, ne făcea să o simţim din plin. Din marginea potecii, din ierburile înflorate, câte o cruce mai amintea călătorului, câte o tragedie petrecută pe aici. Ne-a trecut vremea repede, de nici n-am sesizat când am ajuns pe o muchie, ceva mai degajată. Părea că nu mai există continuare, dar căutând bine, prin ceaţa care nu ne dădea pace, am găsit semnele pe mai departe. Ajunsesem „La Prepeleac”, de unde poteca ce ducea spre Diham, ne părăsea.
Dimineaţa nu era grozavă, cam umedă, cam pâcloasă şi perspectiva împrejurimilor lipsea cu desăvârşire. Am intrat repede în jungla coastei pe care trebuia să o parcurgem. Poteca părea îngustă şi oricum năpădită de ierburi, ariniş şi ceva mai sus trebuia să te strecori şi printre crengile jneapănului. Măcar acesta din urmă, dovedea că am câştigat înălţime. Pe măsură ce înaintam, urcuşul era din ce în ce mai dur şi uneori pământul potecii era alunecos şi din când în când, mai apăreau şi câteva stânci ce trebuiau depăşite. Din lăstărişul prin care urcam nu prea aveam cum să privim pe deasupra lui. Nu erau cele mai frumoase locuri ale potecii ce ne ducea spre înălţimi, cu atât mai mult cu cât pe de lături nu vedeam nimic din cauza ceţii. Ionică înainte, eu după el şi până la urmă ne-am regrupat în afara lăstărişului, aproape de zona stâncăriilor. Au urmat vreo două zone mai dificile, prevăzute cu cabluri una dintre ele şi cu un lanţ cealaltă. Le-am depăşit cu ceva mai multă greutate. Apoi stâncăriile, atunci când ne sprijineam de ele, erau calde, dovadă că pe aici soarele chiar zăbovise o bucată de vreme. Pe care mai sus, chiar l-am întâlnit. Coşmarul ceţii începea să ia sfârşit. Către locurile în care ceaţa se destrăma cu repeziciune, s-au ivit vreo două capre negre, surprinse mai ales de apariţiile noastre ciudate, ieşite din volbura ceţii. Pe măsură ce înaintam, abruptul stâncos îşi arăta frumuseţea şi pe alocuri şi greutatea de a-l parcurge. Când am ajuns în adâncul unui horn sfărâmicios, cu săgeată însemnată pe stâncă arătând spre cabana Omu, am ştiut că până în vârful Bucşoiului, nici nu mai aveam mult. Numai că, în loc să o luăm spre plaiul vârfului, care nici măcar nu era prea departe, am ieşit din horn şi am început să urmărim o potecă liniştită care părea să înconjoare vârful, fără măcar să urce câtuşi de puţin. Ne-am dat repede seama că nu apucasem pe drumul cel bun. Marcajul dungii roşii pe care până acum, cu toată ceaţa, îl găseam mereu înaintea noastră, dispăruse cu desăvârşire. Creasta vârfului Bucşoiu pe care vroiam să urcăm, era undeva în dreapta noastră. Cu fiecare pas făcut pe poteca pe care ne înscrisesem, părea că ne depărtăm de el. Aşa că n-am avut încotro şi am început urcuşul pe coasta înierbată. Cam dur şi cam lung.

Când am ajuns pe vârf, Ionică era acolo de ceva vreme. Se bucura probabil, ca şi mine, de priveliştea deosebită ce se deschidea atunci de sub vălătucii de ceaţă ce se ridicau din văi, peste crestele impunătoare, ascunzătoare de mistere.

Imi dorisem de mult să ajung prin aceste locuri. Acum Bucegii îmi dăruiseră spectacolul acesta măreţ, de creste impunătoare ieşite dintre burhaiele ceţoase. Toată nesiguranţa dimineţii plângăcioase, imaginea potecii lipsite de prea multă frumuseţe de când părăsisem Prepeleacul, se risipise acum, când ajunsesem pe vârful înalt de 2492m. Aici împlineam un ciclu, o dorinţă anume, venită din depărtata tinereţe. Dorisem atunci, la anii când îmi începusem periplul montan, alături de cel profesional, să păstrez potecile Bucegior, pentru anii maturităţii, aşa cum făcusem şi cu Wagner, a cărui profunzime mi-o doream pentru aceaşi vârstă. Acum, după ce în ultimul timp străbătusem atâtea dintre potecile frumoase de pe aici, îmi împlineam visul crestelor înalte pe care petrecusem clipe întotdeauna minunate. Cât priveşte pe Wagner, mai am încă de aşteptat !
Priveam de pe înălţimea vârfului până spre siluetele cabanelor de pe vârful Omu, ce se profilau în depărtare.

Mai aveam cale lungă până acolo, dar eram fericit că ajunsesem până aici. Zăream releul de pe Coştila, Colţii Morarului şi dincolo de crestele zimţoase intuiam Valea Cerbului, pe care nu de mult tot cu ionică o coborâsem.

Am plecat mai departe. Mai aveam în faţă alte coborâşuri şi alte urcuşuri şi parcă drumul mi se părea lung.

Am străbătut poteca, uneori de brână, m-am mai odihnit admirând frumuseţile pe care acum le străbăteam prima oară şi până la urmă m-am apropiat de cabana de la Omu. Pe o piatră înaintea acesteia, m-am odihnit, să nu par prea obosit când intram în cabană.

Cabana, acum când aici eram doar noi doi, a părut mai primitoare ca niciodată. Ne-am tras sufletul, ne-am răcorit după atâta osteneală, am mâncat ciorba pe care o aşteptam, ne-am deschis rucsacii şi ne-am îndestulat cu ce aveam pe acolo şi ne-am îndreptat spre camera în care ardea focul. Seara ne-am petrecut-o în luminile calde şi liniştea molcomă aşternută peste crestele mângâiate de soarele apusului. Până la urmă ne-am îndreptat spre locul de odihnă şi până spre ziuă nu am mai ieşit din atmosfera plăcută din cameră.
Vroiam să plecăm cât mai de dimineaţă şi ne propusesem cel mult ora 6. Când ne-am uitat afară, din camera în care flacăra izbutise să facă atmosfera plăcută, ne-am îngrozit. Nu vedeam nimic, decât o masă lăptoasă, un pic întunecată. Ne-am hotărât cu greu să ieşim din aşternutul călduţ, dar până la urmă ne-am hotărât. Cel puţin mie îmi era teama de ceaţa de afară, mai ales pentru că ştiam cum erau marcajele cu doi ani în urmă, când urcasem Valea Ciubotei, pe care acum trebuia să o coborîm. Nu prea erau grozave şi atunci, tot pe ceaţă, deabia de le găsisem. Până la urmă, la ora 7, am ieşit pe uşa cabanei şi ne-am aruncat pe poteca largă, dar cu vizibilitate doar la vreo 20m. Mă gândisem înainte la coborârea pe aici. Pentru peisajele frumoase care s-ar fi transformat cu siguranţă în fotografii pe măsură, mai ales că atunci când urcasem pe aici, ceaţa tocmai cuprinsese căldările, care ar fi avut atâtea de spus. Acum mergeam cât puteam de repede, urmărindu-ne unul celuilalt, doar umbrele nesigure.

Aşa am trecut pe lângă hornurile Mălăeştilor, pe sub platoul de sub vârful Scara şi însfârşit am ajuns în strunga de unde traseul nostru s-a abătut brusc la dreapta.
Când mai fusesem pe aici, în anii pe care-i amintisem, marcajul se identifica cu greutate şi mersul şi atunci tot pe ceaţă, fusese destul de anevoios. Acum marcajele se îndesiseră şi până aici urmărirea drumului a fost o joacă. Coborârea către fundul căldării a traversat cu uşurinţă viroagele din cale, pe când atunci, la urcuşul amintit, fusese zăpadă şi traversarea lor, singur şi cu trepte tăiate cu pioletul, îmi produseseră oarecare teamă. Când am ajuns pe fundul văii, nu am avut altceva de făcut decât să urmărim poteca bine conturată şi să sfârşim trecerea prin căldări cu un scurt urcuş, care ne-a scos la marginea pădurii.
Am intrat în pădurea întunecată,

am urmat un coborâş continuu şi doar în apropierea vechii case în care-mi petrecusem noaptea dinaintea primului meu urcuş prin aceste locuri, a mijit oleacă de soare.

A venit apoi coborâşul până la refugiul salvamont şi ieşirea în drumul de pe valea Porţii.

De aici încolo totul s-a derulat cu repeziciune: ramificaţia traseului din valea Gaura, abaterea spre Urlătoarea Clincii, întâlnirea cu vreo două oi rătăcite, pensiunile de pe vale şi însfârşit o maşina care a oprit lângă noi să ne ia din picioare ultima parte a drumului şi care s-a întâmplat să ne ducă până la autogara din Braşov.
A luat astfel sfârşit această nouă trecere pe potecile Bucegilor şi de ce n-aş mărturisi, odată cu finalul excursiei, îmi stau în minte alte drumuri prin locurile frumoase ale acestora.

Text: Dinu Boghez
Foto: Ionică Lera
08-09.07.2010