Micul univers-Piatra Mare

Moto: munţii au nişte ascunzişuri
multe ca frunza şi iarba,
parcă ar fi fost făcuţi pentru baba-oarba
Marin Sorescu

Gândeam de mult la o excursie prin Bucegi, prin locurile sale vestice, care mie mi se păruseră mai puţin umblate şi nu numai de aceea mai interesante. Şi de ce nu aş cupla dorinţa aceasta, cu prilejul de a cerceta şi masivul Piatra Mare. Atâta cât aveam răgaz. Un bun prieten de munte, vajnic cercetător al multelor locuri prin care ar fi tot vrut să meargă, mi-a acceptat imediat propunerea.
Aşadar iată-ne într-o bună dimineaţă, în autobuzul care ne-a purtat pe la poalele munţilor Făgăraş şi ne-a lăsat în autogara Braşovului, după ce i-am străbătut străzile cu amprenta verdelui montan şi bunul gust al edililor oraşului. O scurtă aşteptare şi iată-ne într-un alt autobuz, care ne-a dus repede până la Dâmbul Morii. Ne-a lăsat singuri, strânşi între versantii munţilor care ne înconjurau. Mai fusesem aici, de mult, în studenţie, într-un prilej staţionar, dar din cele de atunci, cu zăpada ce acoperea locurile oarecum oarecum izolate, din vila primitoare unde eram găzduiţi atunci, oare ce s-o fi ales ?. M-a scos din reverie o femeie, cu coşniţe în mână, care întrebată despre drumurile către Piatra Mare ne-a răspuns cu siguranţa omului care trăia de-o viaţă pe acolo, dându-ne primele informaţii.
Aşa am ajuns la o răspântie, la o furcitură de văi. Acolo un grup de turişti îşi luau masa. La salut şi la urarea de masă bună, nu ne-au prea răspuns. Or fi avut ei motivele lor. Au terminat de mâncat, s-au sfătuit ei ce s-au sfătuit şi agale s-au îndreptat pe drumul Ţiganilor, aşa scria pe tăbliţa indicatoare. Noi am luat-o pe valea Şipoaia, către Canionul 7 Scări. S-a îngustat repede valea şi drumul, devenit mai mult potecă, uneori cu scară de lemn şi s-a angajat pe malul drept al văii.

Urcam repede, panta nu era deloc mare şi doar locurile prin care treceam încercam să le memorez. Cine ştie dacă vreodată aveam să mai trec pe aici. Pe lângă noi au mai trecut grupuri de tineri, cam neechipaţi pentru munte, dar în goană mare, ca şi cum, se duceau să vadă un spectacol care deabia începea.
Aşa am ajuns pe nesimţite la gura canionului hrăpăreţ, la începutul celor 7 scări.

M-am încumetat să urc prima dintre ele şi când am văzut podetul ce urma, cu scândură ruptă şi alta cârpită, temător şi ascultător al mesajului agăţat de stâncă, m-am întors înapoi. Doar Ionică, mai tânăr, mai puternic şi mai curajos, a luat-o voiniceşte în sus.

Sus, către ieşrea din canion, tinerii întâlniţi l-au povăţuit să nu meargă mai departe, că tot nu mai are ce vedea !. Eu am luat-o pe drumul de ocolire, trecând peste muchia din faţă. Punctul roşu al potecii cam priporoasă, m-a scos dincolo de muchia urcată şi de ajuns la poteca canionului, am ajuns odată cu mai tânărul meu coleg. A urmat mai departe urcarea pe firul sec al văii, doar umezit de udătura căzută din cer din belşug anul acesta. Poteca bandei galbene urca neîncetat, uneori mai greu, peste praguri stâncoase, din calcar umezit proaspăt, alteori doar prin frunzişul adunat de timp sau strecurat printre micile hornuri întâlnite în cale. Ştiam de jos, de pe indicatoare sau din harta aflată la noi, că drumul nu era lung, dar de împins serios în susul potecii, cu rucsacul cam mare din spate, cu noaptea dinainte dormită pe sponci, începea să-mi fie uneori cam greu. Valea era tăcută, înaltul cerului era doar o şuviţă scăpată printre coroanele copacilor înalţi ai pădurii şi pe deasupra cam întunecată, vădind o oarecare apropiere a ploii.
Am trudit ceva pe firul sec al văii, până când pădurea a dat semne că am ajunge curând la creasta care-şi trăda geana de lumină. Şi dintre stâncăriile calcaroase, până la urmă am ieşit. Prin pădure, firul potecii ne-a dus prin locuri pământoase pe nişte ocolişuri repezite, şi ne-a scos pe negândite în buza raiului unei poieni, aproape însorite. În mijlocul ei, o căbănuţă cât o căsuţă de poveste, de nici nu-ţi venea să crezi că ajunsesem acolo unde ne dorise sufletul. Am trecut şi pe lângă zidurile dărăpănate ale vechii cabane, sfârşită într-un fel sau altul.

Dinspre căbănuţa cea nouă, răzbăteau până la noi zgomote de motor şi lovituri de ciocan. Ne-am apropiat şi de sub cabană oarecum, unul din bărbaţii vârâţi sub ea, înalt, blonzuliu, întrebat cine-i cabanierul, ne-a răspuns că pe rând, este când şef de şantier, când omul care ne trebuia. S-a înfiripat o primă conversaţie, de unde am aflat de ciuperca intrată în lemnăria cabanei, de la fundaţii şi tocmai lucrau la îndepărtarea grinzilor atinse de flagel. Şi când mi-a spus că lemnăria cea nouă o vor impregna cu soluţii antiseptice şi pe sub cabană vor lăsa aerul să circule, am înţeles că oamenii ştiau ce fac şi cabana avea oarecari şanse să supravieţuiască.

Am schimbat câteva vorbe despre căbănuţă şi despre locurile surprinzătoare găsite aici, pe plaiul dintre vârfurile din preajmă, după harta noastră Puşcaş, Şura de Piatră şi cel mai înalt, Claia. Ne-au poftit în cabană, unde eram doar noi. De mesajul transmis prin mobil şi internet – aveau acolo şi aşa ceva – nici măcar nu aflaseră. Noroc că nu eram decât noi, în toată cabana.
Pentru mine, atunci când am intrat în cabană, înfăţişarea de afară era cu totul alta înăuntru. Parcă eram în altă ţară. Nu ştiu cine avusese ideea de amenajare interioară, poate un om de specialitate, dar parcă mie mi-ar fi căzut mai bine ca tot cabanierul-şef de şantier să fi avut iniţiativa arhitectonică. Împărţită în două, cu pseudo–masarda amenajată pentru odihnă, cu bucătăria cuprinzând tot ce-i trebuia uneia moderne, cu soba şi mobilierul frumos din cealalată jumătate, din sala de mese, dovedeau bun gust şi dragoste de lucrul făcut cu tragere de inimă.
Seara Ionică s-a plimbat prin impejurimi şi când a revenit, mi-a povestit de lucrurile frumoase aflate prin preajmă. Apoi ne-am sfătuit pe unde se ne retragem din Piatra Mare, aici fiind doar o etapă din ce ne programasem.

Am hotărât să coborâm în Predeal, pe cel mai lung traseu posibil: peste vf. Piatra Mare şi pe lângă poiana stânei din Pietricica. S-a dovedit un traseu deosebit, cel puţin în prima parte.

Am depăşit pădurea de brad, am mers pe brână, pe lângă o frumoasă Poatră de Piatră, care aproape că ne-a amintit de cea din Buila noastră, printr-un horn ceva mai abrupt până spre creasta Pietrii Mari, aflată pe plai înalt şi pe vârf cu tăbliţă de cotă şi un fel de paratrăznet alături.

Mai departe ne-am apropiat de stână, ne-au simţit câinii, un ciobănel a venit repede şi ne-a scos din furia lor şi liniştiţi, ne-am abătut la stânga, la baza unor frumoase turnuri înalte, de calcar pur. Ar fi fost desigur mai scurt drumul chiar pe la stână, pe un traseu marcat cu punct albastru, dar de la cabană, amfitrionul nostru ne-a atras atenţia că un nou drum forestier, a întrerupt brutal marcajul şi s-ar putea să nu-i prindem continuarea. Aşa că tot crucea roşie ne-a fost călăuză, prin frumoasa pădure de brad, poate cam cu multe coborâşuri şi urcuşuri.

Prea scăpasem zilele astea de ploaie şi ne bucurasem chiar de soare, ca până la urmă să nu ne prindă din urmă pârdalnica. Şi nu s-a mai potolit ţârâiala, nici când am ajuns în Predeal.
Ramificaţia spre cabana Susai, mi-a adus aminte de zilele studenţiei, iar când am regăsit punctul albastru amintit la cabană, am dat şi de drum asfaltat. Din ochi am căutat locurile cele vechi ştiute de mult, ale cabanei Cioplea. Dar poate nu ajunsesem pe unde trebuia, sau era acum de nebăgat în seamă printre atâtea pensiuni şi hoteluri noi.
În Predeal, la vremea asta plângăcioasă, am aşteptat ceva timp până să vină autobuzul care ne-a debarcat în Buşteniul care până atunci nu cunoscuse nicio picătură de ploaie.
S-a sfârşit periplul nostru prin Piatra Mare, masiv din care voi ţine minte mereu plimbările prin calcarele sale şi mai ales cabana din plaiul crestei şi pe inimosul său cabanier.

Text: Dinu Boghez
Foto: Ionică Lera
06-07.07.2010