Prin împărăția sufletului

Moto: Ieşeam cu ciubărele minţii, goale, afară,
În lumină şi pară,
Şi când mi se părea că sunt pline,
Intram, răsturnându-le-n mine.
Vasile Voiculescu

Într-una din zilele călduroase ale lui august, anunţate cu vreme stabilă şi frumoasă, iată-mă către orele prânzului, în microbuzul de Brezoi. Ajuns acolo am avut de aşteptat ceva timp, până la sosirea celuilalt microbuz, care avea să mă lase la poarta cabanei de la Groapa Seacă. Drumul pe valea Lotrului era unul frumos oricând şi eventuala oboseală nu a avut timp să se instaleze. Doar către sfârşitul drumului aveam să o simt, oarecum. Surpriza drumului a fost microbuzul care era aproape plin cu oameni care mergeau cu el o bună bucată de drum. Dar şi la staţiile de pe parcurs s-au mai urcat calatori şi până la urmă unii au stat chiar în picioare. Aveam să mă dumiresc până la urmă de ce era atâta afluenţă, într-un mijloc de transport, care în anii trecuţi mă avea doar pe mine călător. Era sezonul culesului de ciuperci şi culegătorii – ciupercari -, aflaţi în tabere improvizate, întinse pe oriunde puteau creşte ciupercile şi prin preajmă, cu o murdărie desăvârşită, incepeau sa se intoarca acasă.
Am coborît la Groapa Seacă, la poarta cabanei cunoscute. Mi-am întâlnit tovarăşii de muntele de-a doua zi, cu liniştea cabanei din preajma crestelor înalte şi mai ales cu omul care întemeiase cu atâta drag locurile de popas montan.

Puţin schimbat de anii care trecuseră, puţin îngrijorat de soarta de peste ani a cabanei, dar până la urmă omul cu vorbă molcomă, iubitor de când se ştie al crestelor Parângului, a fost aceeaşi gazdă primitoare.
A urmat odihna de peste noapte, sculatul în zori, plecarea către căldările şi crestele înalte, ce păreau că ne aşteaptă în dimineaţa asta frumoasă. Am început urcuşul pe drumul forestier ce ducea spre captarea Jieţului, pe care avea să ne fie şi calea întoarcerii. Doar puţin am mers în lungul lui şi marcajul crucii galbene şi roşii, s-au desprins de punctul roşu ce ducea în căldarea Roşiilor şi printr-o poieniţă, ne-au îndrumat paşii spre calea înaltă a munţilor. Am străbătut muchia muntelui în lungul potecii strecurate printre brazi cam uscaţi, subţiratici şi uneori doborâţi. Mai sus, după cam o oră de mers, am intrat într-un zmeuriş, din care cu greu mi-am scos tovarăşele de drumeţie. N-am mai mers mult şi am dat de răspântia care ducea spre vârful Mija, acolo unde tare-as fi vrut să ajung, dar pe alte căi. Pe aici sau tocmai sus în căldări, îmi închipuiam că duc drumurile către muchia mult visată, aceea dintre Mija şi Cârja. Cam ăsta mi-era gândul şi când plecasem de la cabană, şi credeam că va fi şi când voi ajunge sus, în preajma bordeiului ciobănesc din căldarea Sliveiului. Am ajuns într-o rarişte, pe malul unui pârâiaş, unde ne-am aprovizionat cu apă şi ne-am luat masa dimineţii. De aici încolo aspectul potecii s-a schimbat. Am pătruns în lungul uneia strecurată printr-o pădure serioasă de brad.

Curând am ieşit într-o culme şi la rând am dat de locuri de privelişte, unul mai frumos decât celălalt. Unul dintre ele mai ales, pe care-l cunoşteam din vara trecută, era aşezat deasupra unui abrupt stâncos, cu privelişti deosebite către culmile înalte ale muntelui. Am zăbovit puţin, cât să fac vreo două poze şi să ne minunăm de frumuseţile spre care ne îndreptam.
De aici încolo aspectul drumului a început să se schimbe. Nu mai era poteca blajină, răcoroasă, strecurată prin pădurea de brad, uneori cu mânătărci pe care ne-am grăbit să le culegem. Ajunsesem la golul de munte.

Ne apropiam de firul cascadei Sliveiului, venită din lacurile din căldare. Eram pe plai alpin şi urcam din greu. Când poteca părea să se piardă, crucea galbenă, uneori cam roasă de timp, ne scotea din încurcătură. Mai fuseseră vizitatori înaintea noastră, ba chiar unii nici nu trecuseră de mult şi grămăjoarele lăsate de niscaiva urşi, care poate dăduseră târcoale târlei de sterpe aflate mai sus, ne arătau de cine ar trebui să ne ferim. Doar că urşii, chiar dac-or fi fost, nu ni s-au arătat. Şi până la urmă am ajuins în căldarea cu lacuri. Acum cel al Sliveiului, Verde cel Mic si mai sus Verdele cel Mare, la care ţineam cel mai mult şi care-mi alimentau mereu simţământul veşnicului îndrăgostit, erau acum la picioarele noastre. Mai departe ţarcurile sterpelor, bordeiul lui Robert, dacă tot el o mai fi păstorit turma de oi, erau toate la locul lor. Doar mioarele păreau că lipsesc, sau poate or fi fost aiurea la păscut. Aveam aici de luat o hotărâre, singura raţională de altfel. Nu ne mai rămânea timp să urcăm coasta Mijei şi să încercăm să parcurgem creasta de legătură cu Cârja. De altfel când gândisem întâia oară să parcugem traseul acesta, hotărâsem să întindem cortul în căldarea Sliveiului şi a doua zi să parcurgem traseul.

Oricum nu ne rămânea altceva de făcut decât să începem să urcăm panta abruptă a căldării, până ieşim sus, în creastă, în poteca marcată. Ne-am ales locurile ce ni se păreau mai înierbate, mai uşor de urcat, mai ales după ce depăşisem blocurile imense din căldare.

Dintre noi, unii au urmat calea direct spre creastă.

Ceilalţi am urcat până în creasta Sliveiului şi acolo am dat de poteca ciobănească, bine conturată şi care ne-ar fi scos direct la fosta stână din căldarea Roşiilor. Ne-am întors pe potecă şi am intrat pe cea din creastă. Ne-am întâlnit cu ceilalţi, am pus de-un taifas de masă, un pic întârziată şi am plecat spre refugiul din josul Cârjei, acolo unde trebuia să înnoptăm.
Ne-am oprit de multe ori din drum. Ba să fotografiem lacurile din Slivei, ba cel al Cârjei şi cel Îngheţat sau impresionantul profil al muchiei Mija-Cârja, acum în culorile soarelui care o lumina din plin.

Pe vârful Cârjei am mai zăbovit câtăva vreme şi obosit de tura lungă şi cam grea care se apropia de sfârşit, am ajuns lângă refugiul din Cârja.

Placa de la intrare era la locul ei şi ne arăta ca intotdeauna, anul primei întocmiri –1899-a casei dintre stânci.
Am avut o seară liniştită, cu semnal la mobil, cu muntele care căpătase culori de vis, acum când ne pândea apusul şi mai ales cu o turmă mare de capre, care ieşise la păscut pe creasta Cârjei. Peste noapte s-au luminat crestele din ovalul lunii, nu departe de cea plină.
Am plecat tot în pragul dimineţii, odată cu soarele care căuta să treacă mai repede creasta şi să răspândească fuiorul de ceaţă care se plimba şăgalnic peste Cârja.

Urcuşul Cârjei n-a fost unul uşor, lacurile din căldări erau cam estompate de pâcla dimineţii, vârfurile se perindau unul după altul, de-ar fi fost Stoeniţa şi Gemănarea şi până la Parângul Mare, doar tăria vântului şi frigul dimineţii ne-au mai dat ceva bătaie de cap. Ajunşi sus, pe vârful cel mare, panorama căldării Roşiilor, cu mulţimea de lacuri ce se lăfăiau în locuri însorite, ne-a uimit a nu ştiu câta oară.

Întâlnirea surprinzătoare de mai jos, cu unul din oamenii cărora muntele şi turiştii le datorază mult, o fost una de excepţie, cu atât mai mult cu cât ne cunoşteam doar de pe internet.
A urmat coborârea mai râpoasă, cea din Şaua Gruiului, odihna lenevoasă în soarele deplin care lumina malurile lacului Mândra. Erau corturi pe malul lacului, dinspre vale oameni destui urcau către vârf şi unii îşi doreau o tură năpraznică, să pacurgă întreaga creastă, să ajungă jos, la capătul telefericului şi să se întoarcă la Groapa Seacă.
Noi am reluat drumul coborârii. Din nou sărind peste blocurile mari de stâncă, printre lacurile căldării şi uneori pe malul lor, la câte un moment de odihnă.

Şi până la urmă, am ajuns la refugiul Agăţat. Cam aglomerat, cu un început accentuat de degradare şi mai ales cu multe gunoaie prin preajmă. Până la urmă noaptea a trecut cumva şi ceva mai târziu decât în celelalte zile, am ieşit din refugiul Agăţat, pregătindu-ne de ultima etapă a excursiei, drumul spre cabana Groapa Seacă. Când am traversat pe punte apa tumultoasă a Roşiei, am întors spatele muntelui care ne dăruise zile de neuitat. Poteca străbătea pădurea bătrână, cu un pic de urcuş la început şi apoi coborârea lungă, până la apa Ghereşului, traversată pe altă punte, deasupra zbuciumului acesteia. De aici încolo cele două pâraie coborâtoare din căldările lor uriaşe, cu lacuri statornicite printre atâtea stâncării şi morene, deveneau Jieţul, ceva mai jos captat şi expediat prin canale subterane, până în lacul de la Vidra. Mai departe de captare, urma un drum forestier, lung de aproape 4 km, după care şoseaua ce venea dinspre Petroşeni, ne-a scos în câteva sute de metri, la cabana Groapa Seacă pe care o părăsisem acum două zile. Când am ajuns la cabana însorită, luminată parcă aparte faţă de locurile înconjurătoare, excursia noastră prin minunile dăruite cu dărnicie de munţii Parângului, luase sfârşit.

Text: Dinu Boghez
Foto: Dinu Boghez
19-22.08.2010