Moto: Ani de-a rândul,
M-am canonit să car lumina cu gândul.....
Vasile Voiculescu
Se anunţase vreme bună pe crestele Făgăraşilor şi cum aşteptarea prea lungă a zilelor însorite, începuse să ne dea ghes, am pornit într-o dimineaţă spre munţii înalţi pe care ni-i doream. Am ajuns repede la capătul şoselei ce trebuia să ne ducă spre oraşul Victoria. Ca să mergem mai departe trebuia să găsim curând vreo ocazie. Căldura nu trebuia să ne macine forţele pe primii 9 km. În urma noastră, din alt autobuz, un grup vesel, de turişti străini – nemţişori înalţi, veseli şi blonzi ca păpădia -, se îndreptau şi ei, tot la locul în care aşteptam noi la mila celor ce ne puteau duce înainte, pe drumul ars de soare. Aşa că apariţia unei ocazii auto, care ne-a luat mai întâi pe noi, ne-a bucurat. Ajunşi aproape de poarta combinatului, spre surprinderea noastră, am găsit repede un alt mijloc de transport dispus să ne mai ia din picioare şi drumul pe mai departe. După noi a ajuns şi grupul nemţişorilor şi împreună ne-am suit în dubiţa care ne-a înghiţit pe toţi. Am ajuns la valea Arpaşului, aproape de fosta cabană legendară de la Fata Pădurii şi când am văzut că intră şi în susul văii, pe drumul forestier, satisfacţia noastră nu a avut margini. De aici ne-am început cu toţii, noi şi nemţişorii, periplul făgărăşan.
Am urmat drumul în susul văii, răvăşit de multele viituri care trecuseră peste el. Am trecut pe lângă vechea exploatare de uraniu şi pe lângă gurile de mină săpate în trupul muntelui şi curând am început urcuşul pe poteca agăţată pe coastă. Am urcat ceva vreme, până ne-am întâlnit cu vechea potecă, cam năpădită de uitare şi care începea ceva mai jos decât cea pe care eram acum. Am traversat vreo două pâraie, năvalnice, cu apă înspumată, venită din locuri de nepătruns şi am ajuns la poieniţa cu ramificaţie către valea Arpaşului şi mai departe spre lacul Podrăgelului. Imi propusesem de mult să umblu prin acele locuri, dar acum, pe vremea asta călduroasă, cu oboseala pe care începusem să o simt şi cu dorinţa întregului grup de a merge pe drumul cel mai scurt, mi-am amânat dorinţa. Peste podul cel nou alcătuit peste apa tumultoasă a Podragului, am trecut cu gândul la munca depusă pentru reconstrucţia acestuia. A urmat urcuşul din greu către cabana Turnuri şi odată ajunşi aici, mi-am avântat privirile către înalta creastă a Tărâţei si spre turnurile deabia începute ale Răutăţilor Podragului. Câtăva vreme am zăbovit la cabană. Cât să ne tragem sufletul. Apoi am început lungul drum către cabana Podragului. Lung nu prea era, dar oboseala adunată pe drumul stăpânit de căldura toridă de până atunci, cam aşa îl închipuia. Peste apa Podragului, acum mai năbădăioasă ca niciodată, am trecut pe lângă discretul monument al alpinistului căzut din înaltul turnurilor pe care le străbătuse, atunci, când deabia se întorsese din cucerirea unor munţi cu adevărat înalţi. Apoi am urmat poteca uneori cu urcuş mai dur, alteori doar unduită pe coasta muntelui. Se lăsase lumina soarelui peste plaiul întins şi poteca, de era cea pe care urcam sau celalată de peste vale, amândouă erau îmbrăcate într-un veşmânt verde, strălucitor. Ne apropiam de capătul drumului şi când am ajuns aproape de cabană, peste creste se lăsa înserarea. Peste munte începea să se stingă lumina. Am trecut pe lângă primul pârâu, pe lângă primul iezer, apoi pe lângă cel din care cabana îşi trăgea apa cea de toate nevoile, am mai urcat un ultim dâmb şi iată-ne intraţi în forfota sălii de mese.
De jur împrejur domnea o atmosferă specifică celor ce simt bucuria muntelui. Era vorbă multă şi limbajul era unul cam poliglot şi printre cei găsiţi acolo, erau şi nemţişorii noştri, cei cu care începusem excursia. Am stat câtăva vreme la masă, apoi ne-am dus la culcare. Patul nu era unul prea comod, era cam tare şi eu susţin că avea dedesubt doar scândură, deşi colegii mei spuneau că saltea avea, dar se întărise de veche ce era.
Una peste alta am adormit numaidecât şi până la ora matinală a plecării, nici nu m-am mai trezit.
În zori, răsuflarea ritmică a celor destui cu care ne petrecusem noaptea, trăda somnul adânc al dimineţii. Am ieşit din cameră cât de tiptil am putut. Ne-am mai aranjat rucsacii pe prispa cabanei şi pe când soarele îşi arunca întâiele lumini peste stâncăriile din vârful Tărâţei şi peste cele ale Podragului, am început urcuşul către creastă, pe cărarea care deabia aştepta soarele. Ne-am bucurat de cristalul apei dintr-unul din izvoarele din cale, în care ne-am înviorat feţele încă adormite şi ceva mai încolo, de salturile sprintene ale primelor capre negre.
Când am ajuns în Şaua Podragului, crestele înalte se luminaseră de-a binelea. Soarele îşi luase locul bine meritat pe cerul albastru, fără pic de nori şi vârfurile Mircia şi Arpaşul Mare se lăfăiau sub lumina dimineţii. Într-un căuş al muntelui, ascuns privirilor, ştiam că se află oglinda de apă de la Podul Giurgului. Acum îi zăream doar malul estic, înalt, pe care zăbovise pânza unui cort galben. Către valea Budei, pajiştea sclipea în lumina soarelui, până când se pierdea în pâcla dimineţii. Undeva departe, spre adânca vale a Budei, stâna de la Podul Giurgiului, îşi mai amintea poate de popasul dintr-o noapte cu lună plină a celor care a doua zi urcaseră valea Orzănelei până sus, în creasta care-i aştepta cu miros de iarnă sălbatecă.
Ne stăteau în faţă noian de vârfuri înalte. Tărâţa, Corabia, Ucea şi pe toate trebuia să le urci coasta înaltă şi să cobori până în şaua ce le despărţea, adâncă, de parcă nu mai ajungeai odat acolo. Sub vârful Corăbiei, într-un loc însorit, am făcut popasul pe care ni-l aminteam din altă împrejurare, când era scăldat în nlumina amiezii. Apoi am străbătut clinurile muntelui peste Ucea Mare şi Ucişoara Deasupra văii Ucea, m-am apropiat de buza hăului şi am privit cu sclipiri în ochi, amintirea unui viitor pe care mi-l doream încă realizat, când voi putea parcurge impresionantul uluc al văii glaciare, căruia îi străbătream cu ochii minţii, locurile care m-ar fi dus către Fereastra Iezărului, de sus, din muchia Tărâţei. Până la urmă am ajuns în Şaua Orzănelei, acolo unde ne stătea în faţă doar urcuşul către coama năzdrăvană a Viştei Mari.
Am privit nostalgic muchia zimţată a Viştei, pe care cu mulţi ani în urmă, îi parcursesem creasta până la peretele Ucişoarei, întunecat şi parcă anume umezit, ca să ne înspăimânte cât de cât. Acolo ne oprisem, în Spintecătura Viştei şi până jos, în locurile înverzite ce se zăreau, unul dintre noi, mai imprudent, a neglijat sfatul pe care-l învăţasem pe dinafară, de a tăia cu atenţie trepte cu pioletul în zăpada întărită, rămasă din iarna care se depărtase binişor. Şi primul pas a fost şi cel dintâi pe alunecuşul zăpezii întărite. Noi cei rămaşi sus am înlemnit şi până când nu i-am auzit glasul „ sunt întreg ”, nici că ne-am mişcat din locul în care parcă încremenisem. De ajuns, ajunsese el jos, dar fundul lui, scărmănat zdravăn de pietrele peste care trecuse, numai el ştia ce păţise, de vreme ce la întoarcere, pe scaunul maşinii, stătuse mai mult în mâini.
Acum însă, urcam din greu panta dură ce urma să ne aducă sus, pe unul din vârfurile cele mari ale Făgăraşului. Gândeam că urc chiar repejor panta, până ce pe lângă mine au zburdat vreo doi copii, de vârste fragede, care m-au depăşit zburând pe lângă mine. Dar de ajuns sus am ajuns odată cu mulţi alţii. Era pe vârful Viştei Mari, forfotă mare. Rucsacii lăsaţi aici a celor plecaţi pe cel mare, al Moldoveanului, străini care numai ei ştiau ce vorbesc, ba chiar şi vreo doi japonezi care tot gângureau între ei. Noi ne propusesem să rămânem la refugiul din Portiţa Viştei şi într-un fel ne era teamă că mai sunt şi alţi amatori de înoptat la căsuţa din vale. Aşa că acum, a fost prima oară când am aruncat doar o privire către drumul spre vârful Moldoveanului. Şi ca să fiu sincer, căldura şi drumul parcă mă obosiseră destul. Câtăva vreme am zăbovit pe vârf, după care am coborât la refugiul din Portiţa Viştei. Am avut accolo numai surprize plăcute. Mai întâi toată stima celor ce trudiseră aici să îmbunătăţească confortul refugiului. Acoperişul cel nou, izolarea termică a exteriorului şi înteriorul care acum arăta parcă mai ordonat, totul era altfel decât în hruba care fusese până mai ieri. Bine ar fi ca cei ce trec pe acolo să recunoască măcar truda depusă. Cât priveşte locul din preajmă, acesta oarecum te aducea cu picioarele pe pământ. Eram totuşi în ţara în care ne duceam veacul şi ceva gunoaie începuseră să se adune !. Dar parcă nu sunt prea convins că le aruncaseră numai ai noştri.
A trecut noaptea, una frumoasă, întunecată pentrucă îi lipsea luna, dar cu stelele toate la locul lor. Când am ieşit afară ne-am bucurat de cerul senin pe care-l aşteptam. Am plecat în zori, când cei alături de care ne petrecusem noaptea, trăgeau încă aghioase, unele chiar zgomotoase. Rucsacii ni i-am încheiat afară, în dimineaţa deloc răcoroasă, doar cu un vânticel mai tăios. Nici măcar roua nu umezise iarba. Am plecat repede, gândind că aveam câteva vârfuri de urcat şi coborât. Poteca urcătoare până în locul în care părea să se contopească cu cerul, ne-a făcut să ocolim Hârtopul Ursului. De aici încolo cărarea ne-a purtat pe deasupra lacurilor din valea Rea. Aveam să ne învârtim mult pe deasupra lor. Trebuia să trecem mai întâi de vârful Gălbenele. Dar până să admirăm forma aproape geometrică a vârfului, aveam să ne săturăm privirile cu oglinzile de apă, de un albastru întunecat, răspândite printre căuşurile de boldani stâncoşi risipiţi cu dărnicie prin adâncul văii spre care se prăvălea apa îmănuchiată ieşită din ele. Unul mai ales, mai mare decât toate cele, părea mai liniştit ca niciodată şi soarele care începuse să se ridice peste creste, începea să le oglindească pe cele înalte.
Erau doar puţini ani de când într-o toamnă, la ora adăpatului dimineţii, pe aici se zbenguia o turmă de capre negre. Dintre ele, un ţap mai întreprinzător, se ridicase sus, mai sus decât poteca şi venise până în apropierea mea, doar pe ceelălalt mal al Spintecăturii hornului prin care se iese din căldarea Viştişoarei. O clipă ne uitasem unul în ochii celuilalt, şi ţapul se repezise printre pietrele hornului. Acum caprele negre nu erau, în schimb căldarea pietroasă a Viştişoarei, lacul cel pierdut în grohotiş şi undeva departe umbra trecutului bordei ciobănesc, toate erau unde le era locul şi amintiri de tot felul, legate de întâmplări săvârşite pe aici, îmi treceau prin faţa ochilor minţii.
Apoi a urmat urcuşul prelung către muchia coborâtă din vârful Gălăşescului Mare. Acolo ne-am făcut pauza micului dejun. Era soare, o adiere liniştită străbătea locurile şi muchia Gălăşescului Mare, coborâtă din vârful cel mare aflat doar la o zvârlittură de băţ, îmbia la cucerirea acestuia. Către el tronau doar câteva îngrămădiri de stânci, dincolo de ele doar plaiul neîntrerupt şi sus, în vârf, amintiri de tot felul. Fusesem pe vârf doar o singură dată, în luna august a anului 1980, atunci când ajunsesem aici după ce urcasem muchia Drăguşului, pornită tocmai de jos, din valea Sâmbetei. Se împlinea un ciclu aniversar. Trecuseră de atunci, tocmai 30 de ani. În vara aceea imi propusesem, nu singur, ci cu buni tovarăşi de drumeţie, să parcurg cât mai multe din muchiile nordice făgărăşene. Şi chiar izbutisem. Atunci fusesem pe muchia Viştei, pe cea a Drăguşului, a Zănoagei, ceva mai târziu pe cea a Albotei şi chiar a Arpăşelului şi Buteanului. Atunci, cu ghidul lui Emilian Cristea în mână, pe ultimul urcuş către vârful cel mare, ne legasem în coardă, dar de folosit, n-am folosit-o nicio clipă. Urcasem atunci împreună cu un grup de medieşeni, întâlniţi la casa de vânătoare din poiană şi care la coborârea din vârful înalt, ţinuseră morţiş să o ia printr-un horn pe care spuneau că-l cunosc bine şi l-au abordat tocmai pe cel din Fereastra Răcorelelor. Ne-am luat şi noi după ei şi am pătimit zdravăn până jos. Noroc că aveam cu noi corzi, pitoane şi scăriţe, iar rapelurile făcute ne-au permis să ajungem cu bine la locurile domestice dinspre căldarea Sâmbetei. Aşadar acum, nu puteam rata ocazia de a urca pe vârf, de unde cu nostalgie, am privit înapoi, la anii tinereţii.
Când ne-am întors în potecă, la locul de odihnă al celorlaţi, ne-am întâlnit din nou cu nemţişorii noştri. Ne ajunseseră din urmă, după ce la Portiţa Viştei se sculaseră ca boierii. Am mai găsit acolo un grup de polonezi dintre care unii studiaseră acasă la ei, la universitate, limba română şi bucuroşi de întâlnirea cu noi şi-au etalat cunoştinţele căpătate. Nemţişorii au luat-o înainte, mai tineri, mai zglobii, iar noi am pornit pe urma lor în coborâşul către Fereastra Răcorelelor. Ne stătea în faţă urcuşul către Gălăşescu Mic, pe care l-am parcurs repede. A urmat coborârea către Fereastra Mică, pe care am evitat-o, urcuşul către vârful Slăninei şi coborârea în Fereastra Mare a Sâmbetei. Ajunsesem la capătul drumului nostru pe creasta Făgăraşului.
N-am zăbovit mult în Fereastra Mare. Dinspre sudul vechiului regat se adunaseră ceva nori, iar spre şesul transilvan, cerul era senin ca lacrima. Peste crestele Drăguşului, era aşternut soarele, stâncăriile sclipeau şi peticele de iarbă, câte erau, răspândeau bucuria muntelui. Cum coboram noi pe poteca încolăcită pe coasta muntelui, din spatele Colţului Bălăcenilor, dintr-un nor sur, o săgeată de foc a unui fulger zvăpăiat, a străbătut cerul şi zgomotul asurzitor al trăznetului care a urmat, ne-a trezit din reverie. Părea că se apropie furtuna. Am grăbit paşii cât am putut şi grupul nostru s-a cam spart, fiecare gonind către cabană după cum l-au ţinut puterile. Pe lângă grupurile de stânci monumentale din cale, am trecut în goană, tufa de bujor înflorit şi la vremea asta, deabia dacă ne-a oprit privirile asupra ei. Fulgerele au început să pălească, tunetele erau din ce în ce mai depărtate şi când am ajuns în vale, la răscrucea de drumuri de pe firul apei, cele 42 de troznituri cereşti pe care le numărasem cu oarecare temere, se depărtaseră către alte meleaguri.
În faţa cabanei, visul crestelor însorite se terminase.
Oarecare forfotă era, pe lângă vechea cabană de pe Valea Sâmbetei şi turiştii, câţi erau deocamdată, înconjuraseră un pitic de măgăruş, cu şnur roşu la gâtul încă firav, cât să nu-i fie de deochi. Ne-am asigurat locurile de dormit, ne-am aşezat la masă, ne-am luat şi câte o porţie din ciorba cabanei a cărei reţetă o ştiam de mult şi după amiaza pe mai departe ne-am petrecut-o ascultând zvonurile venite din creastă, unde plouase din belşug.
Era linişte în camera noastră şi doar către miezul nopţii, paşi greoi şi nesiguri, ai unuia care se alimentase din belşug cu ceva licori bahice şi care pe deasupra a început să sforăie chiar înainte de a pune capul pe pernă, ne-au cam întrerupt odihna bine meritată. & nbsp; & nbsp;
Şi acum, în dimineaţa când ne-am strâns ultimul rucsac, înainte de a părăsi crestele înseninate ale Făgăraşului, tot matinali am fost. Am părăsit încăperea în care ne petrecusem noaptea şi am lăsat-o tot în sforăitul omului cel gras, care-şi etalase seara, cu emfază, isprăvile turistice şi când am scăpat de zgomotul care ne ţinuse de urât mai toată noaptea, ne-am zis un bogdaproste şi i-am urat un gând nu prea grozav, celui care-şi alimentase fornăiala cu ceva beri cam multe. Părăseam muntele şi gândul nostru era tot la Fereastra Mare şi la crestele însorite pe care le sfârşisem de curând. Acum începeam coborârea spre mânăstirea Sâmbăta, acolo unde ajungeam în toiul „hramului” mânăstirii, cel al Sfintei Fecioare. Drumul pe Valea Sâmbetei cu răcoarea pădurii care ne întovărăşea, cu regretele părăsirii lumii de basm ce rămânea tot mai departe, ne-a dus până la urmă în viermuiala infernală a celor care ţineau să participe într-un fel sau altul, la sărbătoarea zilei, din mânăstirea lui Constantin Brâncoveanu.
M-am strecurat printre cei mulţi şi m-am apropiat de locul în care celor ce nu mai sunt şi deopotrivă celor dragi acum, li se aprinde câte-o luminiţă. Pentru cei care-mi dăduseră viaţă, gândul bun, de mulţumire pentru ce realizaseră ei peste vremuri şi firul de lumânare cu flacăra tremurândă din locaşul anonim, poate nu mai reprezenta decât un fâlfâit de aripi venit din neant, dar pentru mine a fost ca o binecuvântare.
I-am reîntâlnit pe cei cu care venisem si mai apoi în altarul din pădurea cu fagi înalţi, sub umbra lor măiastră, am ascultat slujba Sfintei Mării. Ne-am căutat loc de odihnă înaintea plecării, până când David, călugărul cel plecat de pe meleagurile Coziei, bucuros de oaspeţii veniţi din înaltul muntelui, ne-a condus în trapeza mânăstirii, la masa mai dichisită a hramului. Şi nu atât masa îmbelşugată însoţită de câte-un strop de palincă şi vin bisericesc, m-a impresionat peste măsură, ci înfăţişarea monumentală a trapezei cu bolţile cele mari, acoperind sala imensă în care ne aflam noi, cei ca nişte pigmei, aşezaţi la cina cea de taină a Fecioarei Maria. Când ne-am ridicat de la masă ne-am întâlnit cu cel care ne adusese aici şi acolo, în taina chiliei lui şi-a depănat amintiri şi ne-a mărturisit dragostea lui neostoită ce-l lega de înălţimile munţilor din care tocmai venisem.
Se sfârşea ziua din urmă de pe meleagurile făgărăşene şi cât am stat noi la răcoarea încăperilor mânăstireşti, până a ne lua rămas bun de la amfitrionul nostru, afară forfota s-a domolit şi nu ne-a mai rămas de făcut, decât să părăsim mânăstirea şi să luăm drumul asfaltului dogoritor către casă.
M-am canonit să car lumina cu gândul.....
Vasile Voiculescu
Se anunţase vreme bună pe crestele Făgăraşilor şi cum aşteptarea prea lungă a zilelor însorite, începuse să ne dea ghes, am pornit într-o dimineaţă spre munţii înalţi pe care ni-i doream. Am ajuns repede la capătul şoselei ce trebuia să ne ducă spre oraşul Victoria. Ca să mergem mai departe trebuia să găsim curând vreo ocazie. Căldura nu trebuia să ne macine forţele pe primii 9 km. În urma noastră, din alt autobuz, un grup vesel, de turişti străini – nemţişori înalţi, veseli şi blonzi ca păpădia -, se îndreptau şi ei, tot la locul în care aşteptam noi la mila celor ce ne puteau duce înainte, pe drumul ars de soare. Aşa că apariţia unei ocazii auto, care ne-a luat mai întâi pe noi, ne-a bucurat. Ajunşi aproape de poarta combinatului, spre surprinderea noastră, am găsit repede un alt mijloc de transport dispus să ne mai ia din picioare şi drumul pe mai departe. După noi a ajuns şi grupul nemţişorilor şi împreună ne-am suit în dubiţa care ne-a înghiţit pe toţi. Am ajuns la valea Arpaşului, aproape de fosta cabană legendară de la Fata Pădurii şi când am văzut că intră şi în susul văii, pe drumul forestier, satisfacţia noastră nu a avut margini. De aici ne-am început cu toţii, noi şi nemţişorii, periplul făgărăşan.
Am urmat drumul în susul văii, răvăşit de multele viituri care trecuseră peste el. Am trecut pe lângă vechea exploatare de uraniu şi pe lângă gurile de mină săpate în trupul muntelui şi curând am început urcuşul pe poteca agăţată pe coastă. Am urcat ceva vreme, până ne-am întâlnit cu vechea potecă, cam năpădită de uitare şi care începea ceva mai jos decât cea pe care eram acum. Am traversat vreo două pâraie, năvalnice, cu apă înspumată, venită din locuri de nepătruns şi am ajuns la poieniţa cu ramificaţie către valea Arpaşului şi mai departe spre lacul Podrăgelului. Imi propusesem de mult să umblu prin acele locuri, dar acum, pe vremea asta călduroasă, cu oboseala pe care începusem să o simt şi cu dorinţa întregului grup de a merge pe drumul cel mai scurt, mi-am amânat dorinţa. Peste podul cel nou alcătuit peste apa tumultoasă a Podragului, am trecut cu gândul la munca depusă pentru reconstrucţia acestuia. A urmat urcuşul din greu către cabana Turnuri şi odată ajunşi aici, mi-am avântat privirile către înalta creastă a Tărâţei si spre turnurile deabia începute ale Răutăţilor Podragului. Câtăva vreme am zăbovit la cabană. Cât să ne tragem sufletul. Apoi am început lungul drum către cabana Podragului. Lung nu prea era, dar oboseala adunată pe drumul stăpânit de căldura toridă de până atunci, cam aşa îl închipuia. Peste apa Podragului, acum mai năbădăioasă ca niciodată, am trecut pe lângă discretul monument al alpinistului căzut din înaltul turnurilor pe care le străbătuse, atunci, când deabia se întorsese din cucerirea unor munţi cu adevărat înalţi. Apoi am urmat poteca uneori cu urcuş mai dur, alteori doar unduită pe coasta muntelui. Se lăsase lumina soarelui peste plaiul întins şi poteca, de era cea pe care urcam sau celalată de peste vale, amândouă erau îmbrăcate într-un veşmânt verde, strălucitor. Ne apropiam de capătul drumului şi când am ajuns aproape de cabană, peste creste se lăsa înserarea. Peste munte începea să se stingă lumina. Am trecut pe lângă primul pârâu, pe lângă primul iezer, apoi pe lângă cel din care cabana îşi trăgea apa cea de toate nevoile, am mai urcat un ultim dâmb şi iată-ne intraţi în forfota sălii de mese.
De jur împrejur domnea o atmosferă specifică celor ce simt bucuria muntelui. Era vorbă multă şi limbajul era unul cam poliglot şi printre cei găsiţi acolo, erau şi nemţişorii noştri, cei cu care începusem excursia. Am stat câtăva vreme la masă, apoi ne-am dus la culcare. Patul nu era unul prea comod, era cam tare şi eu susţin că avea dedesubt doar scândură, deşi colegii mei spuneau că saltea avea, dar se întărise de veche ce era.
Una peste alta am adormit numaidecât şi până la ora matinală a plecării, nici nu m-am mai trezit.
În zori, răsuflarea ritmică a celor destui cu care ne petrecusem noaptea, trăda somnul adânc al dimineţii. Am ieşit din cameră cât de tiptil am putut. Ne-am mai aranjat rucsacii pe prispa cabanei şi pe când soarele îşi arunca întâiele lumini peste stâncăriile din vârful Tărâţei şi peste cele ale Podragului, am început urcuşul către creastă, pe cărarea care deabia aştepta soarele. Ne-am bucurat de cristalul apei dintr-unul din izvoarele din cale, în care ne-am înviorat feţele încă adormite şi ceva mai încolo, de salturile sprintene ale primelor capre negre.
Când am ajuns în Şaua Podragului, crestele înalte se luminaseră de-a binelea. Soarele îşi luase locul bine meritat pe cerul albastru, fără pic de nori şi vârfurile Mircia şi Arpaşul Mare se lăfăiau sub lumina dimineţii. Într-un căuş al muntelui, ascuns privirilor, ştiam că se află oglinda de apă de la Podul Giurgului. Acum îi zăream doar malul estic, înalt, pe care zăbovise pânza unui cort galben. Către valea Budei, pajiştea sclipea în lumina soarelui, până când se pierdea în pâcla dimineţii. Undeva departe, spre adânca vale a Budei, stâna de la Podul Giurgiului, îşi mai amintea poate de popasul dintr-o noapte cu lună plină a celor care a doua zi urcaseră valea Orzănelei până sus, în creasta care-i aştepta cu miros de iarnă sălbatecă.
Ne stăteau în faţă noian de vârfuri înalte. Tărâţa, Corabia, Ucea şi pe toate trebuia să le urci coasta înaltă şi să cobori până în şaua ce le despărţea, adâncă, de parcă nu mai ajungeai odat acolo. Sub vârful Corăbiei, într-un loc însorit, am făcut popasul pe care ni-l aminteam din altă împrejurare, când era scăldat în nlumina amiezii. Apoi am străbătut clinurile muntelui peste Ucea Mare şi Ucişoara Deasupra văii Ucea, m-am apropiat de buza hăului şi am privit cu sclipiri în ochi, amintirea unui viitor pe care mi-l doream încă realizat, când voi putea parcurge impresionantul uluc al văii glaciare, căruia îi străbătream cu ochii minţii, locurile care m-ar fi dus către Fereastra Iezărului, de sus, din muchia Tărâţei. Până la urmă am ajuns în Şaua Orzănelei, acolo unde ne stătea în faţă doar urcuşul către coama năzdrăvană a Viştei Mari.
Am privit nostalgic muchia zimţată a Viştei, pe care cu mulţi ani în urmă, îi parcursesem creasta până la peretele Ucişoarei, întunecat şi parcă anume umezit, ca să ne înspăimânte cât de cât. Acolo ne oprisem, în Spintecătura Viştei şi până jos, în locurile înverzite ce se zăreau, unul dintre noi, mai imprudent, a neglijat sfatul pe care-l învăţasem pe dinafară, de a tăia cu atenţie trepte cu pioletul în zăpada întărită, rămasă din iarna care se depărtase binişor. Şi primul pas a fost şi cel dintâi pe alunecuşul zăpezii întărite. Noi cei rămaşi sus am înlemnit şi până când nu i-am auzit glasul „ sunt întreg ”, nici că ne-am mişcat din locul în care parcă încremenisem. De ajuns, ajunsese el jos, dar fundul lui, scărmănat zdravăn de pietrele peste care trecuse, numai el ştia ce păţise, de vreme ce la întoarcere, pe scaunul maşinii, stătuse mai mult în mâini.
Acum însă, urcam din greu panta dură ce urma să ne aducă sus, pe unul din vârfurile cele mari ale Făgăraşului. Gândeam că urc chiar repejor panta, până ce pe lângă mine au zburdat vreo doi copii, de vârste fragede, care m-au depăşit zburând pe lângă mine. Dar de ajuns sus am ajuns odată cu mulţi alţii. Era pe vârful Viştei Mari, forfotă mare. Rucsacii lăsaţi aici a celor plecaţi pe cel mare, al Moldoveanului, străini care numai ei ştiau ce vorbesc, ba chiar şi vreo doi japonezi care tot gângureau între ei. Noi ne propusesem să rămânem la refugiul din Portiţa Viştei şi într-un fel ne era teamă că mai sunt şi alţi amatori de înoptat la căsuţa din vale. Aşa că acum, a fost prima oară când am aruncat doar o privire către drumul spre vârful Moldoveanului. Şi ca să fiu sincer, căldura şi drumul parcă mă obosiseră destul. Câtăva vreme am zăbovit pe vârf, după care am coborât la refugiul din Portiţa Viştei. Am avut accolo numai surprize plăcute. Mai întâi toată stima celor ce trudiseră aici să îmbunătăţească confortul refugiului. Acoperişul cel nou, izolarea termică a exteriorului şi înteriorul care acum arăta parcă mai ordonat, totul era altfel decât în hruba care fusese până mai ieri. Bine ar fi ca cei ce trec pe acolo să recunoască măcar truda depusă. Cât priveşte locul din preajmă, acesta oarecum te aducea cu picioarele pe pământ. Eram totuşi în ţara în care ne duceam veacul şi ceva gunoaie începuseră să se adune !. Dar parcă nu sunt prea convins că le aruncaseră numai ai noştri.
A trecut noaptea, una frumoasă, întunecată pentrucă îi lipsea luna, dar cu stelele toate la locul lor. Când am ieşit afară ne-am bucurat de cerul senin pe care-l aşteptam. Am plecat în zori, când cei alături de care ne petrecusem noaptea, trăgeau încă aghioase, unele chiar zgomotoase. Rucsacii ni i-am încheiat afară, în dimineaţa deloc răcoroasă, doar cu un vânticel mai tăios. Nici măcar roua nu umezise iarba. Am plecat repede, gândind că aveam câteva vârfuri de urcat şi coborât. Poteca urcătoare până în locul în care părea să se contopească cu cerul, ne-a făcut să ocolim Hârtopul Ursului. De aici încolo cărarea ne-a purtat pe deasupra lacurilor din valea Rea. Aveam să ne învârtim mult pe deasupra lor. Trebuia să trecem mai întâi de vârful Gălbenele. Dar până să admirăm forma aproape geometrică a vârfului, aveam să ne săturăm privirile cu oglinzile de apă, de un albastru întunecat, răspândite printre căuşurile de boldani stâncoşi risipiţi cu dărnicie prin adâncul văii spre care se prăvălea apa îmănuchiată ieşită din ele. Unul mai ales, mai mare decât toate cele, părea mai liniştit ca niciodată şi soarele care începuse să se ridice peste creste, începea să le oglindească pe cele înalte.
Erau doar puţini ani de când într-o toamnă, la ora adăpatului dimineţii, pe aici se zbenguia o turmă de capre negre. Dintre ele, un ţap mai întreprinzător, se ridicase sus, mai sus decât poteca şi venise până în apropierea mea, doar pe ceelălalt mal al Spintecăturii hornului prin care se iese din căldarea Viştişoarei. O clipă ne uitasem unul în ochii celuilalt, şi ţapul se repezise printre pietrele hornului. Acum caprele negre nu erau, în schimb căldarea pietroasă a Viştişoarei, lacul cel pierdut în grohotiş şi undeva departe umbra trecutului bordei ciobănesc, toate erau unde le era locul şi amintiri de tot felul, legate de întâmplări săvârşite pe aici, îmi treceau prin faţa ochilor minţii.
Apoi a urmat urcuşul prelung către muchia coborâtă din vârful Gălăşescului Mare. Acolo ne-am făcut pauza micului dejun. Era soare, o adiere liniştită străbătea locurile şi muchia Gălăşescului Mare, coborâtă din vârful cel mare aflat doar la o zvârlittură de băţ, îmbia la cucerirea acestuia. Către el tronau doar câteva îngrămădiri de stânci, dincolo de ele doar plaiul neîntrerupt şi sus, în vârf, amintiri de tot felul. Fusesem pe vârf doar o singură dată, în luna august a anului 1980, atunci când ajunsesem aici după ce urcasem muchia Drăguşului, pornită tocmai de jos, din valea Sâmbetei. Se împlinea un ciclu aniversar. Trecuseră de atunci, tocmai 30 de ani. În vara aceea imi propusesem, nu singur, ci cu buni tovarăşi de drumeţie, să parcurg cât mai multe din muchiile nordice făgărăşene. Şi chiar izbutisem. Atunci fusesem pe muchia Viştei, pe cea a Drăguşului, a Zănoagei, ceva mai târziu pe cea a Albotei şi chiar a Arpăşelului şi Buteanului. Atunci, cu ghidul lui Emilian Cristea în mână, pe ultimul urcuş către vârful cel mare, ne legasem în coardă, dar de folosit, n-am folosit-o nicio clipă. Urcasem atunci împreună cu un grup de medieşeni, întâlniţi la casa de vânătoare din poiană şi care la coborârea din vârful înalt, ţinuseră morţiş să o ia printr-un horn pe care spuneau că-l cunosc bine şi l-au abordat tocmai pe cel din Fereastra Răcorelelor. Ne-am luat şi noi după ei şi am pătimit zdravăn până jos. Noroc că aveam cu noi corzi, pitoane şi scăriţe, iar rapelurile făcute ne-au permis să ajungem cu bine la locurile domestice dinspre căldarea Sâmbetei. Aşadar acum, nu puteam rata ocazia de a urca pe vârf, de unde cu nostalgie, am privit înapoi, la anii tinereţii.
Când ne-am întors în potecă, la locul de odihnă al celorlaţi, ne-am întâlnit din nou cu nemţişorii noştri. Ne ajunseseră din urmă, după ce la Portiţa Viştei se sculaseră ca boierii. Am mai găsit acolo un grup de polonezi dintre care unii studiaseră acasă la ei, la universitate, limba română şi bucuroşi de întâlnirea cu noi şi-au etalat cunoştinţele căpătate. Nemţişorii au luat-o înainte, mai tineri, mai zglobii, iar noi am pornit pe urma lor în coborâşul către Fereastra Răcorelelor. Ne stătea în faţă urcuşul către Gălăşescu Mic, pe care l-am parcurs repede. A urmat coborârea către Fereastra Mică, pe care am evitat-o, urcuşul către vârful Slăninei şi coborârea în Fereastra Mare a Sâmbetei. Ajunsesem la capătul drumului nostru pe creasta Făgăraşului.
N-am zăbovit mult în Fereastra Mare. Dinspre sudul vechiului regat se adunaseră ceva nori, iar spre şesul transilvan, cerul era senin ca lacrima. Peste crestele Drăguşului, era aşternut soarele, stâncăriile sclipeau şi peticele de iarbă, câte erau, răspândeau bucuria muntelui. Cum coboram noi pe poteca încolăcită pe coasta muntelui, din spatele Colţului Bălăcenilor, dintr-un nor sur, o săgeată de foc a unui fulger zvăpăiat, a străbătut cerul şi zgomotul asurzitor al trăznetului care a urmat, ne-a trezit din reverie. Părea că se apropie furtuna. Am grăbit paşii cât am putut şi grupul nostru s-a cam spart, fiecare gonind către cabană după cum l-au ţinut puterile. Pe lângă grupurile de stânci monumentale din cale, am trecut în goană, tufa de bujor înflorit şi la vremea asta, deabia dacă ne-a oprit privirile asupra ei. Fulgerele au început să pălească, tunetele erau din ce în ce mai depărtate şi când am ajuns în vale, la răscrucea de drumuri de pe firul apei, cele 42 de troznituri cereşti pe care le numărasem cu oarecare temere, se depărtaseră către alte meleaguri.
În faţa cabanei, visul crestelor însorite se terminase.
Oarecare forfotă era, pe lângă vechea cabană de pe Valea Sâmbetei şi turiştii, câţi erau deocamdată, înconjuraseră un pitic de măgăruş, cu şnur roşu la gâtul încă firav, cât să nu-i fie de deochi. Ne-am asigurat locurile de dormit, ne-am aşezat la masă, ne-am luat şi câte o porţie din ciorba cabanei a cărei reţetă o ştiam de mult şi după amiaza pe mai departe ne-am petrecut-o ascultând zvonurile venite din creastă, unde plouase din belşug.
Era linişte în camera noastră şi doar către miezul nopţii, paşi greoi şi nesiguri, ai unuia care se alimentase din belşug cu ceva licori bahice şi care pe deasupra a început să sforăie chiar înainte de a pune capul pe pernă, ne-au cam întrerupt odihna bine meritată. & nbsp; & nbsp;
Şi acum, în dimineaţa când ne-am strâns ultimul rucsac, înainte de a părăsi crestele înseninate ale Făgăraşului, tot matinali am fost. Am părăsit încăperea în care ne petrecusem noaptea şi am lăsat-o tot în sforăitul omului cel gras, care-şi etalase seara, cu emfază, isprăvile turistice şi când am scăpat de zgomotul care ne ţinuse de urât mai toată noaptea, ne-am zis un bogdaproste şi i-am urat un gând nu prea grozav, celui care-şi alimentase fornăiala cu ceva beri cam multe. Părăseam muntele şi gândul nostru era tot la Fereastra Mare şi la crestele însorite pe care le sfârşisem de curând. Acum începeam coborârea spre mânăstirea Sâmbăta, acolo unde ajungeam în toiul „hramului” mânăstirii, cel al Sfintei Fecioare. Drumul pe Valea Sâmbetei cu răcoarea pădurii care ne întovărăşea, cu regretele părăsirii lumii de basm ce rămânea tot mai departe, ne-a dus până la urmă în viermuiala infernală a celor care ţineau să participe într-un fel sau altul, la sărbătoarea zilei, din mânăstirea lui Constantin Brâncoveanu.
M-am strecurat printre cei mulţi şi m-am apropiat de locul în care celor ce nu mai sunt şi deopotrivă celor dragi acum, li se aprinde câte-o luminiţă. Pentru cei care-mi dăduseră viaţă, gândul bun, de mulţumire pentru ce realizaseră ei peste vremuri şi firul de lumânare cu flacăra tremurândă din locaşul anonim, poate nu mai reprezenta decât un fâlfâit de aripi venit din neant, dar pentru mine a fost ca o binecuvântare.
I-am reîntâlnit pe cei cu care venisem si mai apoi în altarul din pădurea cu fagi înalţi, sub umbra lor măiastră, am ascultat slujba Sfintei Mării. Ne-am căutat loc de odihnă înaintea plecării, până când David, călugărul cel plecat de pe meleagurile Coziei, bucuros de oaspeţii veniţi din înaltul muntelui, ne-a condus în trapeza mânăstirii, la masa mai dichisită a hramului. Şi nu atât masa îmbelşugată însoţită de câte-un strop de palincă şi vin bisericesc, m-a impresionat peste măsură, ci înfăţişarea monumentală a trapezei cu bolţile cele mari, acoperind sala imensă în care ne aflam noi, cei ca nişte pigmei, aşezaţi la cina cea de taină a Fecioarei Maria. Când ne-am ridicat de la masă ne-am întâlnit cu cel care ne adusese aici şi acolo, în taina chiliei lui şi-a depănat amintiri şi ne-a mărturisit dragostea lui neostoită ce-l lega de înălţimile munţilor din care tocmai venisem.
Se sfârşea ziua din urmă de pe meleagurile făgărăşene şi cât am stat noi la răcoarea încăperilor mânăstireşti, până a ne lua rămas bun de la amfitrionul nostru, afară forfota s-a domolit şi nu ne-a mai rămas de făcut, decât să părăsim mânăstirea şi să luăm drumul asfaltului dogoritor către casă.
Text: Dinu Boghez
12-15.08.2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu