Intr-o zi de primavara

Moto: Lângă sufletul pus să râvnească

După măsura împărătească....
Vasile Voiculescu

Acum când natura intrase în anotimpul ce-i dădea din nou viaţa aşteptată în lungile zile de iarnă, iată-ne coborâţi pe peronul pustiu al haltei de la Mânăstirea Turnu. Era o zi închiondorată şi norii buluciţi pe cer nu făgăduiau o zi prea bună, chiar dacă pe ici pe colo, păreau să-şi spargă ţesătura.

Urcăm grăbiţi şi când intrăm în curtea mânăstirii, deschidem uşa bisericii şi pentru o clipă ne abatem la momentul de rugă de la poalele pădurii.
Apoi începem să urcăm în lungul potecii pe care-o ştim de-o viaţă.

Eu nu vroiam decât să urc pe poteca tradiţională. Floriana ţinea morţiş să mergem pe Valea Gardului şi până la urmă am ajuns la un compromis: vom urca pe Muchia Scorţarului. Cât ne-am sfădit noi, vremea a devenit însorită şi părea că vom avea poteci luminoase, pe drumul spre înălţimile Coziei.

Am străbătut repede calea până la Troiţă, apoi urcuşul până în şaua „La meliţă” şi ceva mai sus poteca până la piatra ascunsă în iarbă, care avea să ne scoată prin oarecare lăstăriş la stâncăriile de început ale Scorţarului. Florile de arnică, galbene ca soarele care se revărsa desupra lor, înfrumuseţau locurile cu stâncării multe care ne stăteau în cale. Când am ajuns desupra lor, spectacolul altora care stăteau aninate din înaltul Coziei, ne-a făcut să zăbovim oleacă.

Mai apoi ne-am îndreptat paşii pe hăţaşul care avea să ne conducă în lungul muchiei Scorţarului. Să fi fost o părere, sau hăţaşul părea bine bătut şi nu numai de vietăţile pădurii ?.

Ne-am strecurat printre stejarii locului. Pe lângă stâncile cu înveliş mătăsos de muşchi aproape întunecat. Pe brâne şi stâncării, pe coborâşuri prelungi, din pădurea cărora ne-au aţinut calea vreo două capre negre şi însfârşit, din locul fagului cu trunchiul sfârtecat de bătrâneţe, paznic al coamei înalte, am apucat pe ultimul urcuş, care pe lângă vechiul ţarc de oi, ne-a adus până la urmă în şaua cu privelişti către Ciuhele cu antene cocoţate pe ele. În şaua cu iarbă proaspătă, frunzele tăioase ale stânjeneilor pitici vesteau apariţia florilor ce aveau să înfrumuseţeze pajiştea. N-am zăbovit mult acolo, cum ne-am fi dorit. Vremea însorită de până acum, stătea să se schimbe şi când am părăsit Şaua Scorţarului, cerul se întunecase de-a binelea. Mai aşteptam doar întâii picuri de ploaie, care repede ne-au venit în întâmpinare, cât încă nu ajunsesem în poteca cea mare din creasta care avea să ne ducă până pe treptele cabanei. Înfăşuraţi în pelerine, prin ţârâiala ploii uşoare, am purces cu paşi repezi pe această ultimă parte a drumului. Au trecut repede urcuşurile, unul după altul. Pe la „urlătoarea lupilor”, uneori printre brazi, pe lângă cuiburile plăcut mirositoare ale iederii albe, şi când am ieşit la golul muntelui, sub stâncăriile Vamvurei, nu ne-a mai rămas cale lungă până la cabană. Străbătând plaiul urcător, strecurându-ne printre stâncile Pietrii Rele, iată-ne ajunşi în pragul cabanei. Ne-a deschis uşa Marian, cu aceeaşi vorbă bună ca întotdeauna. Câteva vorbe aruncate dintr-o parte într-alta, o ciorbă caldă ca mai întotdeauna şi mai apoi un pat odihnitor în camera încălzită de mai ’nainte. Spre seară au mai venit şi alţi oaspeţi, unii dintre ei mai tineri cu şapte ani decât cei pe care-i aveau şi zurbăgeala lor avea să lase urme pe cabana care-i suporta.

Dar noaptea a trecut repede şi dimineaţa ne-a găsit în sala de mese la un ceai cald, să ne fie mersul uşor la coborârea spre casă. Ne-am luat rămas bun şi am început coborârea pe sub Durduc, apoi la băncuţa de deasupra abruptului Bulzului.

Am trecut uşor prin hornul Bulzului, unde pe deasupra noastră vreo două capre negre ne-au salutat de departe, apoi peste firul de apă al acestuia şi când am depăşit brâna stâncoasă, ultimul obstacol de piatră al Coziei din drumul către Stânişoara, nu ne-a mai rămas decât să străbatem pădurile parcă nesfârşite de pe coastele ei.

Când ne-am apropiat de Poiana Vlădesii, vocile urcătoare auzite din josul potecii, ne-au adus lângă noi prieteni cu care am mai schimbat câteva vorbe. Apoi pe poteca bine cunoscută şi destul de des pe scutăturile acesteia, am ajuns într-unul din locurile de odihnă ale Coziei, de pe care priveşti cu admiraţie şi respect marile abrupturi pe care până atunci le-ai străbătut. Ajunsesem pe stâncăriile de la Colţul lui Damaschin, unde am zăbovit o clipă. Era momentul de odihnă pe care ni-l ofeream şi prilejul unor amintiri tot primăvăratece, dar cuprinse de tristeţea agăţate de ele.

A coborât doar Floriana până la locul unde o piatră cu înscrisuri şi umbra unui piolet în cuprinsul ei, stăteau martore unei tragedii întâmplate prin locurile acestea. Aici a fost începutul sfârşitului unui om care a iubit muntele şi peste sufletul căruia s-a lăsat întunericul.

Când am plecat din locul acela însemnat, am încercat să coborâm pe vechea potecă ce se strecura prin faţa grotei lui Damaschin. Câtăva vreme am putut-o urmări, până a nu ajunge la gura hornului prin care altădată cobora. Acum hornul era năpădit de îngrămădeala copacilor doborâţi şi si să te strecori printre ei, ca să ajungi în valea seacă a Bulzului, chiar nu făcea. Aşa că ne-am întors din drum şi am luat-o pe cel marcat şi în scurtă vreme am ajuns pe plaiul înverzit de deasupra mânăstirii Stânişoarei.

Slujba tocmai se sfârşise în biserica cea mare, deschisă acum, în prag de primăvară. De jur împrejur domnea liniştea şi iarăşi soarele apărut de după nori. Căţeii cei obişnuiţi, aşteptau în câte un colţ praznicul călugăresc. Pe pajişte, iarba verdelui de Stânişoara devenise stăpână şi cireşii sălbateci se împodobiseră cu flori albe. Prin câte un loc, petalele cele albe aşternuseră covor pur în calea călătorilor cu sufletul plin de frumuseţea învierii naturii. Câteva clipe – câte oare or mai fi fost până acum -, ne oprim şi privim forfota de sub noi, a celor care ies smeriţi de la sfârşitul slujbei duminicale. Deasupra aşezării omeneşti, domină locurile, silueta maiestoasă a Colţilor Foareficii. Undeva departe, ascuns între stâncării, un fuior alb de apă, se prăvăleşte din înaltul pereţilor de sub Poiana Gardului. Stânca dură, uneori întunecată, acum luminată de o rază de soare, pavăză a aşezării monahale, pereţii înalţi din Fruntea Oii, stau aninaţi de-o viaţă deasupra mânăstirii. Am mai privit odată de sus biserica şi chiliile mânăstireşti şi ne-am continuat drumul. Dar nu prin locurile mai adesea cercetate, ci pe sus, pe lângă grajdul mânăstirii, către schitul Sălbatecului, unul mai cu greutate acceptat de călugării pravoslavnici. Pe drumul ce ocolea stâncile sub care se adăpostise închipuirea de credinţă, nu eram singuri, ne urma căţelandrul mai nevolnic, alb şi mustăcios, care venise după noi tocmai de la cabană. S-a întâmplat că aproape de schit au apărut pisicile autohtone, care tare s-au înfoiat şi ne-au gonit însoţitorul. Am zăbovit puţin pe băncuţa din faţa schitului cu arhitectură bizară şi ne-am început coborârea pe poteca croită de călugării locului.

Am ajuns repede la firul apei Păuşii, acolo unde ne-am întâlnit cu drumul pe care de atâtea ori coborâsem. Am poposit la Troiţa din cale, cât să bem un pahar de apă de la izvorul de alături. Am trecut repede pe lângă cabana de la Valea Mărului, pe lângă barajul de pe vale şi printre casele ultimei uliţe a Călimăneştilor, până a nu ajunge la şoseaua cu puhoi de tiruri. Când am traversat-o, nu ne-a mai rămas decât să aşteptăm puţină vreme Săgeata Albastră, care ca mai mereu, ne-a adus acasă în după-amiaza duminicală a oraşului cu soare, căldură primăvăratecă şi linişte provincială.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez
30.04-01.05.2011