Zile frumoase pe la poalele Lotrului - Stâncăriile Călineștilor și Poiana Suliței

Moto: Zilei acesteia făceţi-i un nod,

să n-o uitaţi ce pe-o jucărie în pod.

Marin Sorescu

Zilele astea nu se arătau prea grozave şi ameninţarea unor ploi venite mai spre amiaza, ne pândeau oricând. Hotărâm deci să facem plimbări scurte. Şi pentru aşa ceva, muchia stâncăriilor Călineştilor, ni s-a părut cea mai potrivită. Trenul luat din Vâlcea, oarecum dimineaţa, ne-a lăsat pe peronul Beţelului, singherit de oaspeţi aşa de matinali. De aici şi până la Gura Văii Călineştilor, am traversat podul din şosea şi am coborât la firul pârâului cu acest nume, pe malul său stâng. Aveam de urcat micul abrupt al începutuului de traseu.

Deloc dificil, dar parcă ceva mai cu atenţie străbătut de mine, decât în alţi ani. Când am sfârşit urcuşul am intrat în pădurea de pini, străpunsă de un colos de stâncă, parcă înfipt în baierele cerului. Am poposit o clipă, cât să savurăm ceaşca de cafea aburindă din termosul Florianei.

Era vreme frumoasă şi temerile noastre de peste noapte şi din dimineaţa înnourată, s-au cam risipit. Nu ne rămânea de făcut decât să străbatem poteca din creasta pe care ne-o dorisem. Păşeam prin păduricea care acum, la orele dimineţii începea să fie străpunsă, prin coroanele de frunze deabia apărute, de soarele care le dădea strălucirea întâielor zile de mai. Câteva stâncării întâlnite în cale, câte o încurcătura a potecii cu hăţaşele pădurii, câte un mic ocoliş, câte o coborâre prin pădurea de amestecătură de fagi şi stejari şi iarăşi în creastă. Cam ăsta ne era mersul din ziua aceea.

Trecuse un an de când pe aici fusesem singur şi alţii în care străbătusem poteca însoţit, dar gps-ul mental tot nu ştia tot încâlcişul potecii care mai era străbătut de caprele oamenilor din vale şi acelea arareori. Ştiam că într-un anume loc, poteca era înşelătoare şi te ducea tot înainte. De acolo trebuia să te abaţi la dreapta, cam fără urmă de potecă, să mai încaleci ceva copaci doborâţi şi deabia mai sus, aproape de coama cu stânci, aveai să o regăseşti, odată cu semn turistic – o cruce albastră –, îmbătrânită de cei aproape 40 de ani care trecuseră peste ea. Prin luminişul pădurii răzbăteau stâncării înalte. Către ele s-a îndreptat Floriana, acum ca şi altădată, când era mică-mică. Ştiam că acolo erau pereţi de piatră, verticali, brăzdaţi de fisuri, cu piatră mărunţită la poale, poate srăbătută de animalele pădurii şi deasupra lor cu copăcei înfipţi acolo în bătaia vântului, dar dornici să primească mereu, întâiele raze de soare. Ne-am regrupat mai apoi în strunga pietroasă, locul nostru preferat pentru popasul pe care ni-l îngăduiam la fiecare trecere pe aici şi fuseseră şi acestea destule. Se vedea de aici, în zile senine, firul strălucitor al Oltului.

Şi tot din ‘ntr-astea, crestele Făgăraşilor ni se înfăţişau mereu semeţe, în ipostazele anotimpurilor pe care le adăposteau crestele lor. Ne-am gândit că poate ne-am fi putut repezi în josul muchiei care părea să se prăvălească în repezişul iute care ne-ar fi condus la Peşterile Zmeilor, cum le spun localnicii. Sfredeliturile acestor stâncării atârnate deasupra hăului de peste văi, erau atât de frumoase şi de atâtea ori le văzusem cu ochii minţii viaţa lor ajunsă poate la bătrâneţea înţelepciunii, oferite nouă de câte ori fusesem până acolo....Acum însă timpul hărăzit plimbării era cam limitat şi nu am mai ajuns până la locul fermecat.

Mai departe, deloc comod la vreme de iarnă, am purces pe drum de brână, până am ajuns din nou pe creastă, pe poteca strecurată statornic printre fagi pitici şi mesteceni temători, zbârciţi de viaţa de care se agăţau mereu când peste locurile înalte ale muchiei se abăteau vântoasele cele mari. Poteca curgea liniştită înaintea noastră, fără să se despartă de coama îngustă pe care mergeam.

Am ajuns într-un loc cu ceva stânci risipite pe coasta muntelui. Poteca părea să continue prin dreapta înălţimii din faţa noastră. La timp, mi-am adus aminte că trebuia să ocolesc prin stânga vârful din faţă. Pe acolo am luat-o şi curând am găsit însăilarea potecii care ne trebuia. Aveam în faţă cea mai mare înălţime a zilei. Ceva peste 900m. Am depăşit-o, am coborât prin locuri ceva mai puţin ospitaliere, apoi am ocolit pe sub el, vârful amintit, prin locuri mai puţin vizibile şi nu prea comerciale, am depăşit o crestuliţă şi ne-am găsit locul momentului de odihnă, la soare, pe iarba molicioasă, cu largă privelişte către adâncul văii. Ne-am potolit setea, am mâncat câte ceva şi iarăşi am sorbit din cafeau purtată peste munte în termosul care o păstrase caldă.

Am intrat repede în răcoarea pădurii, am coborât şi cu ceva temere că nu găsim intrarea în poteca pe care trebuia să coborâm din munte şi prin mijlocul copacilor arar străbătuţi de soarele aproape dogoritor, am început drumul către şaua Ştiubeaua. Când am ajuns acolo soarele se lăfăia în strălucirea ierbii proaspăt apărută şi prin ea am început coborâşul prelung. Doar că în scurtă vreme am întâlnit un drumeag scormonit de curând, cu curbe strânse ce păreau doar însăilarea unuia veritabil. Să fi fost unul croit de săteni să-şi uşureze aducerea fânului, pe cale mai lesnicioasă în satul de jos, sau mai curând embrionul unuia pe care aveau de gând să-şi coboare copacii, doborâţi din fălnicia pădurii.

Nu mult de când începusem coborâşul am ajuns în preajma unui „conac”, pe care-l ştiam zdravăn înfipt pe întinsul poienii. Acum era atins de bătrâneţe şi stătea cam într-o rână. Să fi trecut atâta timp de când îl văzusem întâia oară ?.

Am coborât repede, am trecut pe lângă izvorul şipoţit din cale, am mai ameţit pe ceva serpentine repezite pe coasta muntelui şi însfârşit am ajuns la drumul forestier. Doar puţini paşi ne-a trebuit până la Gura Suliţei, cea de la care pornea drumul spre înalta poaiană cu acelaşi nume. Apoi ne-am înscris pe drum, printre casele rare de pe aici. Câte una din ele părea mai răsărită, mai înfrumseţată oarecum şi bănuiam în ea câte unul care o folosea drept casă de vacanţă. O casă anume, din satul care era pe vremuri, am găsit-o acum şi mai dărăpănată de cum o ştiam. Avea să se aştearnă curând uitarea peste ea. Doar stâncile coborâte din cele pe care fusesem, coborau până aproape de malul apei şi unele din ele păreau să facă un fel de pavăză desupra caselor. Ne-am întâlnit în cale cu o turmă de capre, mai bine zis de iezişori curioşi de aşa vizitatori, care nu s-au mulţumit să ne vadă mai de departe, ci au venit până lângă noi, să-şi frece botişorul umed de picioarele noastre.

Cum eram prin ţigănia locului, ca o pată de cuoloare, a apărut un puradel, care până la urmă ne-a spus cum îl chema: Severus !.

Când ne-am apropiat de capătul văii, drumul s-a lărgit, casele începeau să fie mai arătoase, unele chiar noi, aşa cum era şi cea cu piscina vizibilă tocmai din susul crestei pe care fusesem. Curând, tocmai când primii stropi de ploaie începuseră să-şi facă apariţia, ne-am întâlnit cu ducipalul lui Andrei care ne-a scos din lumea basmului pe care-l trăisem.

~~~~~~

Cam într-o doară, cam alene, dar până la urmă tot am plecat. De data asta încercând să ajungem în Poiana Suliţei. Cu ajutorul lui Andrei şi a maşinei lui zburătoare, am prins timpul din urmă şi dacă n-am plecat dis-de-dimineaţă cu trenul, tot la ora când ar fi trebuit să ajungem la începutul traseului, am început urcuşul. Am luat-o pe uliţa satului, aflată lângă staţia de autobuz şi am pătruns pe drumul de curând croit printre livezile oamenilor, acum cu cireşi în floare. Altădată pe aici era un drumeag noroios şi să te ferească dumnezeu să vii pe aici la vreme de ploaie. Acum locul era uscat şi ne-a fost mai mare dragul să păşim printre gardurile ce stăpâneau verdele pur al primăverii. Când am ajuns la oarecare plai, am mai ocolit meandrele drumului şi undeva mai sus, aprope de curmătura locurilor, ne-am oprit o clipă, să sorbim cafea caldă. Apoi am coborât la apa Beţelului, pe care am traversat-o, ca să putem continua pe drumul deocamdată domol. Ar fi trebuit să fie acesta în lungul vechii poteci marcate cândva cu punct albastru, dar din urma ei romantică, nu mai rămăsese nimic.

În pofida prognosticului meteo, cerul era senin şi era destul de cald. Drumul larg, fără noroi pe el, urca mereu. Ar fi trebuit să dăm de vechea potecă ce urca spre casa lui Teodorof, abătută cumva din drumul pe care eram. Nici urmă de ea, dar poate nici nu fusesem prea atenţi, luaţi de conversaţia care nu mai contenea. Pe nesimţite am ajuns într-o culme scurtă, cu copaci mai rari şi cu vizibilitate către Poiana Suliţei. Ajunsesem cam acolo unde poteca ce străbătea culmea stâncoasă a Beţelului, se îmbina cu drumul nostru. Era cerul senin şi soarele era stăpânul locurilor. Prin rariştea copacilor din culmea pe care ajunsesem, începeau să se zărească crâmpeie din plaiul fermecat al Poienii Suliţei. Trecuseră ceva ani, nu mulţi la număr, când până pe aici, ajunsese pârjolul ce bântuise cetatea stâncilor măiastre ale Beţelului. Acum primăvara aceasta şi celelalte care poposiseră pe aici, îndepărtaseră amintirea aceea neagră de atunci şi deabia de mai zăream pe ici pe colo - noi cei care ştiam de năpasta abătută peste pădure -, câte o umbră neagră a flăcărilor de atunci, care mai zăbovea şi acum pe coaja vreunui copac. Focul îl stinseseră oamenii, pe care poate tot ei îl puseseră şi mă întreb, ca şi în multe alte locuri, de ce se osteniseră, dacă tot aveau de gând să doboare pădurea cu drujbele, aşa cum făcuseră ceva mai pe la poale. Erau gânduri ivite în mijlocul pădurii, din primăvara care însufleţea locurile, ca şi cele despre soarta crudă pe care oamenii mari ai zilelor noastre îl hărăzeau munţilor, în imensa lor inconştienţă şi rapacitate.

Am păşit împreună pe drumul care luase locul vechii poteci, de sub pădurea ce venea tocmai din Beţel, cu fagii ei bătrâni şi câte-o făgoaică cu coaja aproape albă. S-a terminat repede poiana şi am intrat sub umbrarul bătrân al pădurii. Era drumul lat şi mergeam teleleu, fără griji, când m-am trezit dintr-odată pe un coborâş care sigur mă îndepărta de locurile înalte ale Poienii spre care mă îndreptam. Am privit atunci deasupra drumului şi am zărit altul, cel bun, care avea să ne ducă în locurile dorite. Pe aici, prin câte-un luminiş, cu mesteceni proaspăt înverziţi, câte un petec din zăpada căzută de curând mai zăbovea, cât aveau să-i dea voie zillele însorite care soseau năvalnic. Deocamdată cerul nu prea mai era senin şi veniţi din toate zările, norii începuseră să se înghesuie prin peticele rămase încă albastre. Am trecut pe lângă o potecă pe care parcă nu o ştiam. Părea bătută îndelung şi mă întrebam cam pe unde duce mândra asta. Pe cealaltă de mai sus, cu săgeată ruginită de anii grei şi mulţi pe care-i înfruntase până acum, o ştiam bine şi pe firul ei coborâsem adeseori către Gura Suliţei şi mai apoi printre casele Călineştilor, cuibărite sub stâncăriile multe, care parcă le apărau.

Până la urmă am ajuns şi lângă poarta casei lui Nea Niţă, unde, după anii mulţi ce trecuseră de când acesta părsise meleagurile pe care le îndrăgise, încă mai pâlpâia viaţa. Un hăulit prelung a trezit din amorţeală vreo doi dulăi, vajnici paznici ai locurilor. Din casa de sub deal, o femeie a ajuns până la noi.

Acum vreo doi ani ne mai întâlnisem cu ea, Ileana, femeia cu care stăteam de vorbă, pe când poposisem pentru prânzul la iarba verde care ne înconjura. Pe vremea aceea, Mihai, cel ce avea în grijă casa amintită, cam de vreo unsprezece ani, ne primise în prispa ei, cu ochii rămaşi încă vii, într-un trup care se împuţinase de atâta singurătate câtă trecuse peste el. Acum femeia cu care stăteam de vorbă, ne povestea ce se mai petrecuse de când trecusem pe aici ultima oară.

Şi-a adus aminte că ne văzuse când ne ospătam sub cireşul din poiană. De omul acela, Mihai, ne-a spus doar că se dusese în locurile depărtate ale Moldovei de unde venise, să-şi sfârşească zilele printre fraţii săi. Acum se încăpăţâna să ţină în viaţă casa lui taică-su.

Am mai pălăvrăgit câtăva vreme, înconjuraţi de dulăii deveniţi paşnici. Ciobănică şi Florica, acum ne înconjurau cu prietenie şi curând aveau să-şi ia rămas bun de la colega lor, Novăcica, ce avea să păzească acareturile până avea să se întoarcă Ileana, care se pregătea să coboare cu noi.

Când am plecat, Ileana avea să ne conducă pe poteca pe care o întânisem în cale. Femeia avea să vorbească tot timpul, ne mai contenind să spună din poveştile multe pe care le ascundeau locurile.

Coboram neîntrerupt pe muchia pe care încă mai urcau sibienii, poate goniţi pe aici şi acum, de tragedia Zenoviei, sfârşită prin locurile mai dure ale Beţelului. Într-un loc ne-a arătat stâncăriile cu amintire tragică şi parcă fusese atunci acolo, aşa ne povestea cum se prăvălise femeia pa panta aspră a muntelui şi cum se oprise într-o tufă de ienupăr. Pe acolo, spunea Ileana, sunt tufe de lămâiţă şi locurile sunt mereu înmiresmate. Şi câte ceva din acestea mai ştiam şi noi, din peregrinările petrecute pe sub stâncile sub care se cuibărise lămâiţa. Am mai făcut o pauză şi ne-a arătat alt loc, tot tragic, al unui urs prins în capcana pusă acolo de un braconier. Şi ursul se zbătea neputincois şi se legăna parcă cerându-i ajutor. Şi „ajutorul” venise de la un glonţ de la cel care auzise că în cursa lui mişelească se prinsese ceva. Poteca se strecura printre copaci bătrâni, cu rădăcini întinse prin locurile mai uscate prin care-şi duceau viaţa.

Am străbătut un pâlc de brazi, apoi am coborăt ceva mai repezit printre ceva stâncării roase de vremuri şi curând după aceea am ajuns în poiana verde, de unde Ileana ne-a îndrumat spre casa ei. I-am străbătut curtea cu raţe ce măcăiau nerăbdătoare şi ne-am îndreptat către maşina lui Andrei care ne aştepta în şosea în locul convenit. Ne-am luat rămas bun şi femeia ne-a condus cu privirile, din poarta casei, pănă ne-am pierdut în forfota şoselei.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez

07-08.05.2011