AMINTIRILE ÎNCEP DIN IEZER

Moto: Așa aș vrea
Pe gândurile mele,
Să urc până sus de tot,
Unde e posibilă liniștea.

   Marin Sorescu

    Ți se întâmplă de multe ori lucruri de nebăgat în seamă. Deabia după trecerea anilor, îți dai seama că ți-au marcat viața. Mi-a fost dat să trăesc o astfel de întâmplare, petrecută în anii copilăriei, în orașul aflat într-un anume fel, aproape de poalele munților Iezerului.
Îmi petreceam vacanțele copilăriei în Câmpulungul Muscelului și nu arareori vedeam prin preajmă grupuri de oameni, ce-și pregăteau pe îndelete excursii în munți apropiați ai Iezerului. Gândul meu de copil, le considera adevărate expediții, prin locuri cu întunecimi și pericole la tot pasul. Și fremătam gândindu-mă la aventurile trăite pe înălțimile acelea depărtate. Și asta mai ales când se întorceau din munții cărora le vedeam aevea contururile înalte, mai adesea de lângă trunchiul bătrân al teiului din gruiul de deasupra orașului. Întruchipate mai apoi în imaginația mea de copil, le ascultam cu emoție povestirile și așteptam cu nerăbdare clipa când mă vor lua cu ei. Și când într-o zi mi-au spus că vom merge împreună în Iezer, am țopăit de bucurie.
    Pe vremea aceea, pornind din Câmpulung și până la Voina, tot vreo 20km erau. Așa că în afara unui marș lung și obositor, puteam recurge doar la ,, trancar “. Mai puteai găsi trăsuri sau vreo căruță întâmplătoare. Dar trancarul era cu totul altceva. O bizară căruță relativ încăpătoare, ca un fel de vagon al circului de la bâlciul Sfântului Ilie, ce se ținea an de an în mahalaua de sub dealul Flămânzii. Cu locuri pe ambele părți, trasă de cai, făcea curse regulate, zilnic, nu prea multe și străbătea până la capăt, cele două frumoase sate muscelene: Voineștii și Lereștii. Frumoase erau și pe vremea aceea, cum sunt și astăzi. Casele aspectuoase, rod al muncii la pădure și oierit, le făceau să nu se deosebească prea mult, pe vremea aceea, de cele destule din orașul din care tocmai plecai. Până la podul de peste Râul Târgului, de la capătul Lereștilor, mergea trancarul. Apoi până la cabana Viona, mai erau kilometric buni. Treceai de Valea Ursului, pe la poalele Boldului cel împădurit, pe lângă valea Râușorului, cea de nepătruns – astăzi, treci peste barajul locului și vechiul drum pastoral este înlocuit de unul forestier, care urcă până aproape de crucea Atenelui, la cca 2300m – și într-un târziu, ajungeai la vechea cabana Voina – mai scundă, mai modestă, dar există și astăzi . Era întuneric de-a binelea când am ajuns acolo. Doar o fereastră luminată de o lampă cu gaz, trăda existența omului.     Aici, la casa altfel înunecată, alături de susurul râului ce frământa noaptea, ne aștepta nea Petrică Jderarul, cabanier al acestor locuri. Era cunoscut drept un mare braconier și mulți jderi or fi nimerit în bătaia puștii lui, de vreme ce așa îi era porecla. Ne-a întâmpinat cu așternut curat, cu vorbă bună și bucurie, pentru oaspeții pe care îi aștepta adeseori. După odihna nopții, ne-am trezit devreme și ne-am spălat cu apa rece a izvorului din apropiere. Astăzi și-a pierdut importanța, dar tot acolo se află – și am luat calea văii Bătrânei. Țin minte că eram în anul ’48, anul jocurilor olimpice de la Londra. Mă luase cu el un unchi prin alianță, venit de departe, gonit de prigoana războiului și stabilit în Câmpulung, doar datorită munților. Numele îl trăda ca fiind de pe alte meleaguri, dar toți îi spuneam ,, Moșu “.
    Avea treabă multă în dimineața aceea. Își propusese să marcheze valea Bătrânei și mai departe pe cea a Cățunului și când avea să ajungă la refugiul de lângă lacul Iezer, vroia să monteze acolo o yală, să nu rămână căsuța în bătaia nevolnicilor. De vroiai să înoptezi acolo, cereai cheia de jos, de la cabană. Cum am intrat pe vale, a scos Moșu din rucsac, cutia cu vopsea și a început să marcheze poteca cu un punct albastru. Avea să dăinuie punctul peste ani, până în vremea de acum, desigur refăcut de alte mâini. Dar semnul are în el și acum, o parte din sufletul acelui entuziast. În marea lui dragoste pentru munte, făcuse în Grădina Publică a orașului, orientată cu fața către bulevardul târgului - bulevardul Pardon -, o hartă a masivului Iezer, aflată alături de barometrul, pe care un doctor șugubăț – doctorul Băbiceanu -, îl mai lovea din când în când cu bastonul, ca s-o mai ia și el din loc. Mai sunt acele locuri și acuma, dar lumea grăbită tare, când trece pe lângă ele, habar nu are câtă istorie cuprind.
    Cum arăta valea Bătrânei pe atunci, nu prea îmi aduc aminte. Nu seamăna cu cea de astăzi, care are pe ea un drum forestier. Doar apa, venită de sus, din munte, mereu alta și veche de când e lumea, a rămas aceeași. Marca mereu Moșu, așternând punctul albastru în așa fel încât să-l vezi mereu în față. Amintirea văii, așa cum arăta în vremea aceea - 1948 și țin minte anul, pentru că acesta era cel al olimpiadei de la Londra, prima din ciclul de după război -,  s-a pierdut în mulțimea anilor care au trecut de atunci. Valea era îngustă și poteca trecea de multe ori peste apa repede, pe punți improvizate. Spunea Moșu că pe vale sunt 33 de astfel de punți. Așa o fi fost, le știa bine și numărul lor l-am pierdut repede, dar peste ele treceai cu spaima unei băi strașnice. Străbăteam în liniște valea îngustă, cu zgomot de apă vijelioasă, când deodată, în fața noastră, un funduleț de ursuleț speriat alerga cât îl țineau picioarele. Speriat de prezența noastră, apărută prea repede ca să se ascundă din timp, nu-i rămăsese decât să fugă pe potecă, până a găsit locul prielnic să dispară înghițit de nepătrunsul pădurii. Nu ne-am speriat mai deloc, dar îl bănuiam că stătea ascuns undeva în pădure, uitându-se la noi cu ochii aprinși de spima intrușilor apăruți pe neașteptate. Apoi a venit urcușul pe malul drept al Cățunului. S-au pierdut fagii cu trunchiuri groase, unele îmbrăcate cu mușchi întunecat și au apărut brazii. Erau vestitori ai înălțimilor și printre vârfurile lor înalte, parcă se deschidea cerul.  Se transformau repede locurile și au apărut în cale jepii. Mlădioși, ne mângâiau de câte ori ne apropiam de ei. Așa ceva nu mai văzusem. Alături, torentul Cățunului, despre care mi se spunea că vine tocmai din lacul Iezer. S-au terminat și jepii și fără cine știe ce pregătire, muntele și-a arătat o altă față, cea a morenei. Coasta muntelui era stăpânită de stânci care de care mai colțuroasă. Intrasem în căldarea cea veche a ghețarului. Pe deasupra ei, cine știe cât fusese bătucit locul, stătea poteca ce ducea la refugiul Iezerului. Și dacă tot veni vorba despre el, e bine de știut că primăria orașului, făcuse cu mult timp înainte, un anunț mare. Într-o anume zi, în fața primăriei, se vor găsi materiale de construcție și mijloace de transport, care să ducă până la Voina, oameni și materiale. De acolo, fiecare după puterile lui, să le ducă sus pe munte, unde urma să se construiscă refugiul. Nu știu mai multe, dar cam așa s-a construit refugiul !!. Dar asta era înainte cu puțin de 1948 și cine mai are astăzi năstrușnica idee să care materiale cu spatele în vârful muntelui, necum să mai întruchipeze cu ele un refugiu. Doar helicopterul zilelor noastre a izbutit să înlocuiască entuziasmul de atunci. Dar și structura construcției unei case de adăpost din vârful vreunui munte, cea de astăzi, nu mai seamănă cu cea din vremurile acelea !.
    Pe nesimțite am ajuns la refugiu. Arăta cum îl aflăm și astăzi. O casă de piatră, cu ferestre și obloane, cu ușă metalică, la care Moșu s-a apucat să monteze yala adusă în rucsac. Nu simțeam oboseala și am mai avut timp să urcăm prin spatele refugiului, pe semnele discrete cu punct alb, puse tot de Moșu și care pe poteca priporoasă, duceau până în vârful Iezerului Mare. Nu știam atunci că vârful are 2463m, dar triumful a fost total. De acolo am privit peste volbura munților Făgăraș și atunci am știut prima dată că trebuie să le străbat crestele !. Până ne-am întors și-a făcut Moșu treaba și ne-am îndreptat către muchia de peste lac, acolo unde zăream silueta unei cruci. Era crucea Ateneului din Voinești. În accepțiunea de atunci, un fel de cămin cultural de peste puțini ani. Poate era pusă acolo în memoria dispăruților din războiul ce tocmai se sfârșise, sau cine știe ce alt motiv să fi avut. Au trecut ani mulți și monumentul ăsta modest și-a găsit nașul. Venise vremea haidamacilor puși pe gâlceavă și stricăciuni și până n-au distrus crucea și au aruncat-o undeva pe coasta muntelui, nu s-au lăsat. Dar până atunci au trecut mai bine de 20 de ani. Plecasem târziu de la refugiu și trebuia să coborâm repede spre cabană. Eram pe muchia Văcarei și înserarea ne-a prins unde era pădurea mai întunecoasă. Avea Moșu o lanternă firavă și cu ea ne-a luminat poteca râpoasă. Când am ajuns la cabană, era întuneric de-a binelea și nea Petrică Jderarul era îngrijorat. S-a interesat de refugiu și de ce meșterise Moșu pe acolo, că doar devenea păstrătorul cheilor, pe care mai târziu urma să le înmâneze turiștilor care vroiau să înopteze în munte. Sau poate aflase el câte ceva din cele ce aveau să se petrecă în curând. N-a trecut multă vreme, la cabana cea veche de la Voina, a apărut un alt cabanier, mai în pas cu vremurile și nea Petrică a luat cale muntelui, păstorind ani buni refugiul. Găseai acolo ceai cald, bun la vreme burnițoasă sau la cea cu zloată, cum nimereai pe acolo, pe la sfârșitul lunii august. Lemne însă, trebuia să ți le aduci singur, de la jnepenișul de sub refugiu. Dar serile erau plăcute și poveștile se însăilau repede, între oameni necunoscuți, nimeriți acolo din întâmplare.
    Multă vreme Moșu, de câte ori mă întorceam din Iezer, mă întreba de marcajul lui, de refugiu și de nea Petrică. Și de atunci, Iezerul copilăriei, mi -a fermecat  orizontul vieții și munții de pretutideni mi-au fost prilej de bucurii și vârfurile lor înalte, mi-au alinat necazuri de tot felul. Rând pe rând, s-a dus și nea Petrică, ceva mai târziu și Moșu și munții tot acolo sunt. Să se sprijine lumea pe ei, la bejenia fiecăruia dintre noi.

                                         Dinu  Boghez / august 1948