Balada de hoinar

Moto: Cu nesfârşită grijă/ deschideti poarta lumii/ şi-ngăduiţi să treacă/ şlefuitori de gânduri/ şi hoţii de poveşti

George Ţărnea

Să vină odată zilele de vară, cu cer senin şi vârfuri sclipind în bătaia soarelui, să pot urca din nou spre crestele Făgăraşilor, gândeam în zilele din urmă. Şi parcă acum, la anii mulţi care s-au adunat, parfumul suav al înălţimilor mă cheamă mai cu deosebire. Aşa s-a născut, din dorul aprins al tuturor acestea şi încă multora, o altă hoinăreală pe meleagurile înalte ale munţilor îndrăgiţi.

Din noianul zilelor închiondorate, cu îmbulzeală cerească cu fulgere şi nori plângăcioşi, iată, s-au ivit şi zilele frumoase pe care le aşteptam. Noi, cei patru călători, ne-am aşezat comod în scaunele autobuzului care avea să ne ducă până la Sâmbăta de Jos. La coborâre, rucsacii în spate, o vizită scurtă la magazinul de la care aşteptam plăcinţele cu brânză, delicioase, pe care le ştiam de mult şi iată-ne ajunşi la marginea drumului care avea să ne ducă spre locurile mult visate. Ne-a cules repede o maşină, apoi alta şi curând am ajuns la poarta mânăstirii Sâmbăta. Ca şi în alte împrejurări, de aici a început periplul nostru. Mai întâi pe drumul cel bun, către pensiunile de pe vale şi mai apoi pe cărăruia de pe malul apei şi mai rar pe câte-o bucată de drum rămasă întactă de pe urma furiei apelor. Am ajuns repede la vechiul capăt de drum, cu bătrâna băncuţă încă supravieţuitoare a timpurilor trecute peste ea. De aici încolo am intrat în poteca muntelui, când agăţată de coasta împădurită, când traversând apa înspumată a Sâmbetei.

Până la cabană am ajuns repede, poate puţin peste timpul indicat pe săgeţi şi poate făcut altădată, dar nici anii nu mai erau aceeaşi. Pe băncuţa de deasupra izvorului cabanei, un puşti ne-a şi luat în primire, întrebându-ne cam ce ne dorea sufletul şi coca-cola şi ciorba de fasole – se pare un fel de emblemă culinară a cabanei -, ne-au sosit repede la masa din poiană. Am aflat că pe aici avuseseră loc oarecari schimbări şi noul patron al cabanei, avea vechi state de servici montan, încă de pe vremea fostei cabane Mălăeşti, din Bucegi. Şi poate acum, la altă tinereţe, îi trecuse amarul cabanei amintite, mistuite de foc. Numai că acum, aici, în Valea Sâmbetei, îl pândea un pericol, poate chiar iminent. Un culor de avalanşă, coborât parşiv din înaltul muntelui, cu brazi cu tot, ameninţa de-a binelea existenţa cabanei. Dar poate năpasta asta s-o răzgândi şi o apuca-o prin alte locuri. Încolo totul era cum îl ştiam din toamna trecută şi pisica cu blana tărcată, din gena motanului sălbatec cu care strămoaşele sale se avuseseră bine, era tot aici şi tot aşa de flămândă.

Am mâncat, ne-am odihnit cam o oră, după parcursul alert de până atunci şi iar ne-am pregătit de plecare. Am mai luat în drum oarecari informaţii de la salvamontiştii din cabana de mai sus, am ajuns repede la răscrucea de poteci din vale şi iată-ne începând urcuşul către prima treaptă a căldărilor din drumul către Fereastra Mare. Ce s-o fi petrecut cu urcuşul ăsta de anul trecut până acum, nu prea ştiu, dar s-a dovedit mai greu, cu momente de odihnă mai multe şi parcă a fost...mai lung. Poate o fi fost de vină umezeala excesivă din atmosferă, din ceaţa care domnea pe creste şi uneori cobora până mai jos. Sau poate cine ştie, pe deasupra rucsacului se mai adăugase încă un an între timp. Când am ajuns la săgeata de răscruce din cale, am fost mai toţi fericiţi că trecusem cu bine încercarea asta primă, la care ne supusese muntele.

Intrasem în căldarea înaltă, de unde poalele Colţului Bălăceni, cât se vedea din acoperământul ceţos şi acum, drumul printre tufele de bujor şi stâncile mari din cale, ni s-a părut un adevărat balsam.

La cabană erau doi tineri, care-şi aduceau aminte că ne mai întâlniseră prin Făgăraş şi anul trecut, iar prin căldarea pietroasă pe alţii, puţini la număr, care ne dăduseră ceva informaţii despre refugiul din Gălăşescu Mic spre care ne îndreptam. Încolo doar căldarea pietroasă şi doar uneori strigăte de marmotă mai însufleţeau locul. Pe nesimţite potecă şi-a apropiat priporul şi smuceala ei, mereu repede, când la dreapta, când la stânga, ne-a scos sus în creastă, în Fereastra Mare, la 2188m, numai bine când s-a risipit şi ceaţa. S-a risipit cât să ne dea prilejul să ne fericim ochii cu imaginile crestelor înalte pe care de atâta vreme nu le mai văzusem. Apoi când să trecem Slănina – 2268m -, ne-am întâlnit cu un stingher călător, având în dotare doar o umbrelă roşie şi pe buze curiozitatea de a-mi afla anii pe care-i duceam cu mine. Apoi boaghea iar ne-a înlănţuit şi până în pragul noului refugiu din Fereastra Mică – 2191m -, ne-a tot ţinut învăluiţi.

Nu eram singuri în refugiu, şi cu cei doi tineri de acolo, s-au înfiripat repede conversaţii şi şirul întâmplărilor pe care ţineam să ni le povestim, se răspândeau prin refugiu de parcă se băteau turcii la gura noastră. Până la urmă a venit înserarea şi ne-am adus aminte că fiecare avea a doua zi de făcut alte drumuri lungi şi poate grele. A trecut noaptea, cu cer senin, cu ceva stele şi un pic de lună, cât avusese timp să-şi înceapă rotunjimea. Dimineaţa a venit cu cer albastru şi pe coaste cu o turmă mărişoară de capre negre, alergând după iarba proaspătă, înrourată, pe care şi-o doreau. Şi fiecare dintre noi şi-a urmat drumul său.

Am urcat panta lină a Slăninei, am ajuns din nou în Fereastra Mare şi de aici încolo, ne-am început drumul către Zârna.

Poteca, privită de aci, din urcuşul către Cheia Bândei – 2382m - pe sub care aveam să trecem, părea domoală. Dar drumul până la celelate vârfuri ţuguiate, ţâşnite din firul crestei, era încă lung şi soarele începuse încă de dimineaţă să dogorească. Undeva în cale ne-a răsărit săgeata care ne arăta poteca de peste muchia Trăznită şi calea până la noul refugiu din aceste locuri. Cunoşteam poteca, fusesem pe acolo prima oară cu un vechi prieten, vroind să scurtăm calea spre Iezer şi să prindem din urmă timpul pierdut cu furtuna năpraznică care ne oprise din drum. Şi parcă nici nu-mi vine să cred câţi ani trecuseră de atunci...Dar şi cu fiica mea mai trecusem pe aici, când într-o zi cu ceaţa şi cam târziu, pornisem de la cabana din Valea Sâmbetei, cu gândul de a ajunge tocmai pe Dara.

Mai întâi orbăcăind prin ceaţă şi mai apoi pe crestele însorite dintr-odată, ne-am continuat drumul pe coaste. Acum, pe negândite ne-a stat în faţă vârful lui Mogoş - 2398m – şi acolo într-una din şeile înalte am poposit prima oară. Ne-am apropiat de stâncăriile sale, din marginea nordică abruptă şi ne-am desfătat privirile către locurile depărtate din care parcă nici nu venea să credem că veneam. Ne-am luat din nou rucsacii în spate şi ne-am continuat calea pe poteca urcătoare către vârful Urlea – 2473m. Căutam din priviri locul pe unde o potecă cobora în căldarea cu ochi cereşti, sclipitori, ce priveau către albastrul luminos de deasupra lor. Dintre toate, iezerul cel mare al Urlei, stâpânea căldarea cea verde.

Pe lângă noi, pe coaste cu stâncării înnegrite de vremuri şi tufele de bujor încă înflorit, însufleţeau muntele. Am trecut pe sub vârful Urlea – 2474m -, apoi pe lângă cel al Iezerului – 2423m –, acolo unde un cioban care-şi păzea turma numeroasă, a coborât repede în speranţa că poate o găsi la noi vreo ţigară.

Când am început să coborâm brâna cu grohotiş mărunţit de sub vârful Fundul Bândei - 2454m -, de unde se despărţea drumul spre Dara şi Hârtopu, ultimele mari înălţimi ale Făgăraşilor, ne aştepta măreţul spectacol al căldării Leaotei. Câtăva vreme am privit de sus măreţia căldării, cu ochiurile de apă, lacurile risipite pe întinderea adâncului de munte, cunoscute din alte nu prea îndepărtate excursii.

Străjuiau deasupra căldării, creasta care cuprindea ultimele vârfuri înalte ale munţilor pe care-i străbăteam. Dara – 2500m -, Muşatescu – 2495m - şi Hârtopul – 2506m -, erau paznicii veşnici ai minunilor albastre. Apoi ne-am îndreptat paşii către şesul înalt – 2364m – al Şeii Leaotei.

Când urcasem altădată din adâncurile căldării, de la stâna acelor locuri, un cioban ne-a sfătuit să urcăm spre creastă pe un hăţaş de-al lor, marcat cu roşu, cu litera H, de la hăţaş, ne spuneau ei cu mândrie. Pasă-mi-te pădurarii marcaseră locurile special pentru ei !. Acum ajunsesem tot pe acele meleaguri, cu poteca sfoară înaintea noastră şi iarba mare care ne mângăia paşii, pe când străbăteam platoul făgărăşan, atât de neobişnuit în aceşti munţi. Când am ajuns la capătul acesatuia, eram sub vârful Leoatei – 2312m . Acolo am găsit la locul ei săgeata care ne îndruma spre refugiul Zârnei, arătându-ne şi timpul până acolo, de doar 30 minute. Numai că şi acum, vârful ei arăta spre locurile din care tocmai veneam, ca şi atunci când o găsisem aici prima oară. De data asta chiar am întors-o şi poate acum nimeni, nici măcar vântul nu i-o mai schimba direcţia.

Să fiu sincer eram cam obosit, desi tura de pana atunci nu fusese prea lungă. Căldura de pe drum fusese apreciabilă şi când am văzut pe săgeata întâlnită cele 30 minute până la Zârna, ar fi trebuit să fiu încrezător în forţele mele. Ştiam însă că aveam în faţă un drum încă lung, cu coborâre zdravănă până la refugiul mult râvnit şi care se vedea de aici, într-o şa îndepărtată, ca un punct minuscul pierdut în locurile înverzite. Am coborât drumul pe coasta zgrunţuroasă. Am privit de sus iezerul Zârnei şi mai departe, după ce poteca a străbătut o muchie scurtă, ne-am angajat pe o înşiruire de hornuri. Erau acestea presărate cu stânci ce trebuiau ocolite, cu câteva limbi de zăpadă încă prezente şi cu multe tufe de bujor înflorit, care mai îndulceau oboseala şi căldura dată de soarele amiezii ce-şi pusese în minte să ne prăjească de-a-binelea. Şi până la urmă am ajuns şi ne-am aruncat rucsacii pe pajiştea din faţa intrării în refugiu.

Eram primii călători, care ajungând aici, îşi propuseseră să rămână peste noapte. Nici chiar mai târziu nu se oprise nimeni aici. Eram străpânii de-o noapte al căsuţei din şaua Zârnei!. Ne-am lăfăit de-a binelea pe pajiştea dinaintea refugiului. Am mâncat pe îndelete, chiar am adormit sub cerul albastru şi soarele darnic de după amiază, cu căldură ceva mai molcomă. Dintre ochiurile de apă nivale, ne-am ales câte unul pentru fiecare şi în cel din spatele refugiului, în ce mă priveşte, m-am bucurat de binefacerile soarelui care le încălzise special pentru noi.

Mai târziu am plecat agale către valea adâncă, prin care se strecura fuiorul de apă înspumată, venită tocmai din lacul Zârnei pe lângă care trecusem la coborâre. Era în apropiere şi bordeiul ciobănesc, al mioarelor agăţate pe coastă şi de la el, răzbătea până la noi, lătratul câinelui rămas de pază. De acolo ne-am luat apa pentru seara care urma. Peste noapte, doar luna trecătoare peste creste ne-a mai scos un pic din culcuşuri, cât să ne bucurăm de lumina aruncată peste creste şi până când a început să se lumineze, nici că ne-am mai sculat. Peste munte se lăsase liniştea.

De data asta ne-am sculat aproape cu noaptea’n cap. În refugiu domnea încă întunericul zorilor. Ne-am strâns lucrurile, ne-am aruncat rucsacii în spate şi încă înaintea orei 6, am plecat în ultima noastră etapă. Soarele mai avea încă de mers până să dea peste creasta munţilor. Am urcat panta vârfului Zârna – 2223m -,
am dat peste cele două izvoare cu apă limpede şi rece, acolo unde ne-am înviorat feţele arse de soarele pe care-l înfruntasem în zilele de dinainte. Apoi am mai trecut şi peste vârful Fundu Langa – 2242m -. Acolo, pe pajiştea întinsă de sub el, am privit cu nesaţ înalta culme a Iezerului, care-şi sfârşea înlănţuirea de vârfuri descrescătoare cu rotunjimea Păpăului, ultimul din cele de peste 2000m al piciorului de munte aruncat către valea Doamnei. Coborâşul până în Şaua Radului – 2185m -, am făcut-o pe nesimţite, după care puţin ne-a trebuit să urcăm către cele două vârfuri ale Ludişorului, ultimul dintre cele două, doar puţin peste 2300m. De aici am zărit, adâncită sub noi, marea Curmătură a Brătilei. Eram singurul dintre cei ce alergaseră pe crestele munţilor până aici, care mai fusese de câteva ori prin aceste locuri şi la odihna din creastă, n-am pregetat să le povestesc câte ceva din acele împrejurări.

Toate acestea petrecute în treceri peste munţii înalţi ai Iezerrului şi Făgăraşului. Am început lunga coborâre, în serpentine line şi ne-a luat ceva timp până a ajunge lângă noul refugiu sferic aşezat la 2125m.

 Ajunşi aici, am hotărât o pauză mai lungă. Eram pe cumpăna Făgăraşilor, în locul înfrăţirii a două importante masive. Refugiul nu era chiar gata, dar la nevoie se putea utiliza şi aşa. Lângă el oglinda unui lac nival. Poteca ce ducea mai departe, pe ultimă parte a Făgăraşului, urca domol spre stânga, către vârful Berevoescu. Alta, cea către Iezer, urca şi ea, pe coasta golaşă a Brătilei şi mai departe creasta aceasta din urmă, era puncată de vârful Călţunului şi după el de vârfurile Mezei. Mai departe drumul ducea peste Curmătura Oticului, cea care avusese bunăvoinţa să adăpostească izvorul cel mai înalt al Dâmboviţei şi la urma urmelor, din el să potolească setea bucureştenilor. Pe plaiul însorit al acestor locuri pline de amintirile anilor, de la tinereţe până la bătrâneţe, am lenevit aproape o oră.

După atâta odihnă, ne-am hotărât să începem coborârea prin căldarea Dejamilor, aşternută la picioarele noastre. O cunoşteam bine spuneam eu, din alte împrejurări, cu nu prea mulţi ani în urmă. Venisem într-una din ele tocmai din Iezer. Fusese o zi de sfârşit de septembrie cu cer albastru şi căldura molcomă a zilei de toamnă, petrecută peste vârfurile multe, îngălbenite de soarele care le stăpânise meleagurile înalte. Aproape de Brătila mai întâlnisem o turmă întârziată, cu mirosul de fum tomnatec, venit de la stâna pe care tocmai se pregăteau să o părăsească. Am coborât apoi prin căldarea cu umbrele înserării coborâte peste cleanţuri înalte. Într-un târziu, am ajuns la o gazdă primitoare, cu pat înfoiat de cearceafuri albe, cu duşul cald care a aşternut liniştea peste oboseala unei zile lungi şi frumoase şi a doua zi cu vorbă bună şi cafea aburindă. Cealaltă ne adusese aici dintr-un periplu minunat, întortochiat printr-o căldare cu cerul oglindit în cleştarul ochiurilor de apă şi pe firul crestelor înalte, stăpânite deopotrivă de limbi de zăpadă prelungi şi postate de bujor proaspăt înroşit, ce-şi găsea locul prin pajiştea care deabia mijea a viaţă. Şi mai erau şi altele, unele cu ceaţă, altele cu soarele venit după vreme rea, cu prieteni de neuitat, care acum mă privesc, poate, din locuri şi mai înalte.

Acum intram din nou în căldarea strânsă între crestele stâncoase, stăpânite de puterea soarelui amiezii. Primii paşi ai coborârii erau năpraznici, cât se strecurau prin grohotişul mişcător al serpentinelor dese, agăţate de coasta repede a muntelui. Dintr-o stâncă întunecată, dintr-un cotlon al muntelui, ţâşnea Izvorul Radului. Trecuseră ploi multe peste munţi şi acum izvorul avea undă puternică, risipită în fuioare înspumate şi zbuciumul albului pur, se împletea cu stânca întunecată. Acolo ne-am oprit, să-i sorbim un strop din apa dătătoare de viaţă. De aici ne-am refăcut rezerva de apă pentru mai târziu şi peturile noastre s-au înfiorat îmbrobonate de răceala şi limpezimea ei de cleştar. Mai apoi am coborât prin căldarea care-şi aduna fuioare înspumate de apă de prin toate ungherele muntelui. Se strecurau acestea prin verdele pur al pajiştii montane, alunecând în funii albicioase pe coastele repezite ale muntelui şi până în vale s-au tot adunat, transformându-se în râul puternic al Dejanilor.

Trecuseră două ore de când tot ne strecuram pe poteca muntelui. Mai sus printre stânci, mai apoi prin pajiştea alpină cu tufe de rododendron, uneori pe malul pârâului înspumat şi alteori pe coaste lăstărite, poteca ne-a condus către capătul potecii, acolo unde brazi puternici stăpâneau locurile. Pe o punte firavă şi cam alunecoasă, am traversat râul năvalnic, după care drumul forestier ne-a fost tovarăş multă vreme.

O casă cochetă cu hărmălaie mare de turişti străini şi iată-ne înscrişi pe cei aproape 10km de drum ars de soare peste tot, încercând să ajungem cât mai repede la vreuna din pensiunile din Dejani. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea a caniculei care ne împresura din toate părţile. Am început cu pauze rare, apoi din ce în ce mai dese şi mai tirziu cu una cu răcorire deplină pe malul râului. Oarecari oameni întâlniţi în cale ne-au amăgit, spunându-ne că mai avem puţin până la pensiuni. Poate ei or fi avut dreptate, dar picioarele noastre obosite, au schimbat puţinul ăsta într-unul foarte lung. Una din pensiuni ni s-a părut prea scumpă şi altele parcă intraseră în pământ. Până la urmă ne-a scos norocul în cale una şi mai pe măsura buzunarelor noastre şi sleiţi de puteri, în camera răcoroasă, ne-am aruncat din spate povara rucsacului, devenit mult prea grea. La un fel de bar văzut ceva mai sus, ne-am răcorit cu ceva licori corespunzătoare. Apoi ne-am îndreptat spre duşul cald şi seara plăcută alături de gazdele noastre primitoare. Când însfârşit ne-am aruncat în pat, nimic nu ne-a mai clintit până când soarele ne-a intrat pe fereastră.

A venit dimineaţa, una cu privelişti minunate din balconul casei, către creastele pe care deabia le părăsisem şi cu briză răcoroasă, bătând dinspre munţii cei mari. Părea şi acum că suntem pe depărtările înalte şi doar toaleta matinală din locurile civilizate în care eram, ne-a anunţat sfârşitul zilelor petrecute în munţi. Ne-au întâmpinat gazdele, cu zâmbet şi cafea aburindă, pe terasa însorită de pe care încă mai puteam îmbrăţişa munţii. A venit despărţirea, cu alte gânduri despre Făgăraşii dragi nouă şi urcarea în maşina care avea să ne îndepărteze câtăva vreme de munţii pe care speram să îi revedem curând. Drumul până în Făgăraş a fost scurt şi curând am coborât din maşina răcoroasă chiar în centrul oraşului, în apropiere de catedrala impozantă, încă neterminată 242.

Ne-am luat rămas bun de la gazda primitoare care ne întovărăşise până aici, promiţându-i amfitrionului, o nouă vizită, atunci când ne vom îndrepta din nou către căldarea Dejanilor. Mai aveam câteva ore bune de hălăduit prin oraş. Îl cunoşteam, de când cu ani buni în urmă lucrasem aici pe şantierul răposatului combinat chimic. Era pe atunci un orăşel mohorât, parcă un pic adormit. Dar pe atunci viaţa tumultoasă a şantierului, care ne ţinea acolo cam toată ziua, ne lua tot timpul şi doar arareori ne aflam pe străzile oraşului. Dar şi aşa viaţa liniştită şi bine trăită a ardelenilor, se desfăşura fără să ţină seama de aspectul mohorât al străzilor. Acum însă l-am găsit animat, fremătător, cu toată căldura toridă care-l acoperea. Un prânz petrecut într-un restaurant cu înfăţişare plăcută, apoi câteva momente petrecute la umbra parcului din centru, în apropierea zidurilor vechii cetăţi cu ascunzişuri medievale, autobuzul care a venit la ora anunţată şi iată-ne despărţindu-ne de meleagurile făgărăşene.

Şoseaua mergea prin şesul transilvan, pe la poalele munţilor şi ne-am tot uitat către crestele înalte, doar-doar le-om mai vedea din nou. Dar sus se aşternuseră norii şi din înalturile măreţe printre care fusesem, nu se mai zărea nimic. Doar amintirile ne mai înfrumuseţau gândurile. Până acasă, pe valea Oltului, ne-a mai prins şi o ploaie zdravănă, aici pe şoseaua întinsă, nu sus, unde ne bucurasem de răgazul de vreme frumoasă oferit de crestele înalte. În autobuz, cu aer condiţionat, nu ne-a păsat de nimic. Doar când am coborât pe asfaltul încins al oraşului, drumul până acasă mi s-a părut un infern. Dar peste acest neajuns stăruia amintirea munţilor înalţi de care avusesem parte în zilele însorite petrecute.

Text şi foto: Dinu Boghez

Luna și doi bani jumate

Moto: Mai dăm răgaz o noapte

să pot visa ce-mi place...

George Ţărnea

Ne-am îmbarcat într-o maşină, aspirând către culmile munţilor Lotrului, dincolo de ora 9 dimineaţa. Cam târziu pentru temperaturile caniculare anunţate. Nu eram numai cei patru călători din maşină, dar şi un al cincilea, care neputând călători odată cu noi, urma să plece cu trenul. Au decurs lucrurile cu bine şi înăuntrul maşinii, cu aer condiţionat, ne-am lăfăit pe pernele acesteia. Ne-am oprit câteva clipe la casa unuia dintre noi, aflată în Robeşti, locul de unde mai departe aveam să intrăm în lungul drumului forestier de pe valea cu acelaşi nume. Îmi erau bine cunoscute locurile. Urcasem de câteva ori către Piatra Gorganelor, alteori către creasta Lotrului, către care tindeam şi acum, dar şi în drumuri mai scurte, unele de iarnă, spre Zăpodioarele aceloraşi munţi. Acum drumul mi s-a părut schimbat. Exploatările forestiere încetaseră de mult şi drumul începuse să se înierbeze, dovadă că omul se hotărâse să lase în pace muntele. O carieră veche de piatră mai producea din când în când câte o surpare. Am lăsat în urmă calea spre Zăpodioare, acolo unde un învăţător, rămas doar în memoria bătrânilor la vârsta senectuţii îşi avea o casă cu privelişiti spre culmile înalte ale Făgăraşilor. Într-alt loc, prin despicătura îngustă a Văii Mici, se strecura drumeagul şi mai apoi poteca spre culmea împietrită a Gorganelor. Locul unei vechi case forestiere, pâraiele Jangului, Fetii Popii, care străbăteau năvalnic coasta muntelui şi alte amănunte, însufleţeau amintirile multe de prin aceste locuri. Mai în susul văii, muntele, de pe care copacii fuseseră înlăturaţi şi versantul zdruncinat de exploziile care creaseră loc drumului, îşi mai arunca stânci până spre calea noastră şi ne-a mai îngreunat de câteva ori înaintarea. Am înlăturat pietrele din drum, până când acestea au devenit prea multe. Şi aşa m-am minunat cât curaj avea conducătorul maşinii, să-şi hurducăne bietul Volkswagen pe coclaurile astea. Până la locul unde însfârşit ne-am oprit, străbătusem 5,7km. Ne-am aruncat rucsacii în spate şi ultimii aprope 2 km i-am parcurs repede. Un pod aruncat peste apa Robeştilor, agăţa drumul pe coasta altei muchii pe care o traversa şi până la urmă se întâlnea cu locul în care potecuţa priporoasă pe care am urcat de la firul apei, scurta mulţi kilometrii. O clipă m-am uitat în urmă, gândind că Ionică, avea să ne ajungă prin locurile astea. Nu se vedea şi noi am început urcuşul pe vechiul drum forestier, de taf, cu pantă mare şi făgaşuri peste tot. De la firul apei Robeştilor, părăsite de curând, până în creasta muntelui de unde coboram la stâna care avea să ne fie „hotel” peste noapte, aveam de înfruntat cam 1300m de urcuş, aproape fără întrerupere. Şi peste drumul pe care-l aveam în faţă se aşternuse canicula, pe care vrând nevrând, trebuia să o înfruntăm. Pentru mine mai greu, pentru ceilalţi mai uşor. S-au terminat multele serepentine, uneori cât decât umbroase, alteori cu ochiuri de poiană cu soare înţepător. Până la urmă am ajuns la capătul uneia dintre ele, de unde o potecuţă vizibilă, dar nu prea umblată, ne-a condus printre fagii pădurii. Ceva mai mult de ½ oră am umblat prin desişul pădurii până să ajungem în Şaua Izvorului Frumos, cea cu iarbă mătăsoasă şi izvor în apropiere. Din capătul văii Robeştilor, de unde apucasem drumul urcător, trecuseră cam 2 ½ ore. Când am ajuns aici eram într-adevâr obosit, cel puţin faţă de colegii mei mai tineri. Am făcut pauza mare, am mâncat câte ceva şi mai ales ne-am odihnit. O clipă m-am gândit că ar fi fost mai bine să rămân aici, în foişorul de vânătoare existent şi să-mi aştept tovarăşii de drumeţie până a doua zi. Dar am continuat drumul, a cărui pantă o ştiam bine, era şi mai dură.

Era drumul acesta, cel pe care ciobanii de la stânele de mai sus, îl foloseau din plin, mai pe jos întovărăşind turmele, mai călări, mai cu maşini de teren şi m-am gândit că-l voi înfrânge şi eu. Când străbătând pădurea, când ochurile de poiană din ce în ce mai dese, cu soarele dogoritor al orelor prânzului deasupra capului, mai cu câte un popas făcut de înaintaşi să aştepte şi pe nevolnicul din urmă, până la urmă am ajuns la pădurea de brad de sub vârful Murgaşului. Poteca era acum umbroasă, mai potolită în urcuş şi până la plaiul înverzit, parcă nu mai era mult. Am poposit la izvorul din Zănoagă, pe care tot aşa de zglobiu şi rece l-am găsit. Şi prospeţimea lui, ca mereu altădată, ne-a înviorat.

Ar fi trebuit ca prin aceste locuri să ne întâlnim cu turme de oi, cu cai risipiţi pe plai, dar nimic nu trăda existenţa unei vieţi pastorale. Nici stâna ceva mai alături de drumul pe care ne aflam nu trăda o astfel de viaţă. Doar casa stânei, stătea stingheră într-o pată de pământ fără verdeaţă.

Am continuat urcuşul şi când ne-am aproipat de pâlcurile de brazi, mi-am amintit drumul unei zile de iarnă cu cer senin şi vizibilitate totală, până spre crestele mari ale Fâgăraşilor, strălucind în lumina soarelui. Acum pe aici bătea doar vântul, ceva mai răcoros, iar pâcla cerului şi norii îngrămădiţi, doar cu slabe petice de albastru printre ei, nu ne lăsau să vedem nimic din spectacolul măreţilor. Doar înaintea drumului nostru silueta apropiată a Robului, trăda apropierea înălţimilor munţilor Lotrului. Mai aveam puţin de mers până la locul de unde începeam coborârea către stâna aleasă ca mas peste noapte.

Din faţa mea, am auzit un zvon de glas „uite-l pe Ionică” şi când m-am întors chiar l-am văzut în urma mea. Dar de ajuns nu ne-a ajuns deplin decât atunci când am ajuns la stâna noastră, cea din poiana Danului, aşezată la cota 1630m, care parcă aştepta oaspeţi.

Curată, aşezată într-o poiană cu pâlcuri de brazi care o înconjura, cu lemne de curând tăiate şi aşezate pe prispă, ne-a întâmpinat parcă bucuroasă. Nu eram chiar singuri, de pe Robu mai coborau încă doi călători, dintre cei pe care-i ştiam că hălăduesc ca şi noi prin aceste locuri.

Aici a sosit odată cu noi şi Ionică. Ne-a povestit că urmase până a ne întâlni, un drum diferit de al nostru. Urmase calea pârâului Robeşti, prin valea sălbatecă şi plină de surprize, oferită muritorului care îndrăznise să-i calce nemurirea.

A întâlnit în cale cocoşi de munte grabnic–zburători şi o găinuşe-cloşcă, cu cârd de puişori pe care nu a izbutit să-i ascundă cu totul privirior iscoditoare ale obiectivului aprataului fotografic.

A urmat o seară plăcută, cu îndeletnicirile unei tabere montane, cu aşternut de cetină, cu împrospătatul apei de la izvorul vechii stâne, cu un mic foc de tabără cu oarecare cântec împrejurul lui, fără pretenţii fonice deosebite, după care fiecare şi-a găsit culcuşul pe care şi-l pregătise.

Câţiva, dacă cerul tot îşi îndepărtase norii închiondoraţi, şi-au luat sacii de dormit şi s-au aşezat sub pâlcul brazilor bătrâni din apropiere. Peste noaptea liniştită, am mai ieşit pe afară, cât să ascult vorba şoptită a brazilor, sub clarul lunii roşietice, ce-şi arunca lumina îngheţată pe pajiştea cu umbrele bătrânilor străjeri aruncate peste ea.

A venit o dimineţa însorită. Cei doi călători, înaintaşi ai noştri, s-a sculat mai devreme aveau alte planuri, legate de trenul pe care trebuiau să-l prindă. Noi ceilalţi, am mai tras un pui de somn, cât îi stă bine celui din zorii zilei.

Apoi întreaga tabără şi-a făcut rucsacii şi ni i-am aruncat în spate. Până în creasta pe care o părăsisem ieri, am ajuns repede.

Acolo ne-am despărţit de Ionică. Avea el drumul lui stabilit încă de când plecase pe munte. Multă vreme avea să-şi însoţească paşii de culmile înalte ale Şasei Mândrei şi Mândrei, până sub Coasta Câinenilor, de sub care avea să prindă drumul ce-l ducea către lumea pe care o părăsise pentru prea puţină vreme. Venea de acolo cu ochii îmbogăţiţi de privelişti pe care prea puţini muritori aveau prilejul să le vadă.

Noi ceilalţi, aveam să luăm drumul înapoi, trebuind să ajungem din nou la maşina părăsită pe drumul de pe valea Robeştilor.

Ne-am înviorat la izvorul din poiana Zănoagei, am coborât iute drumul ciobanilor şi cu unul din ei, călare, mergând tocmai la stâna cu donjon de sub vârful Robului, ne-am întreţinut câtăva vreme şi curând am ajuns din nou în Şaua Izvorului Frumos. Acolo am lenevit câtăva vreme, până a ne afunda din nou în nepătrunsul pădurii de fag, pe poteca un pic scorminită de copitele calului ciobanului, care parcă ne-a punctat odată în plus drumul sinuos de prin pădure. Apoi am ajuns pe drumul cu serpentine multe şi până la urmă la apa pârâului Robeşti. Acolo ne-am odihnit, încălziţi zdravăn de coborâşul repede făcut până aici. Într-un smoc de iarbă mai înalt, am găsit şi un smoc de păr de mistreţ, trecut de curând pe aici şi nu departe şi locul scormonit al acestora. Făceau şi ei parte din lumea îndepărtată de muritori descoperită de Ionică. Mai aveam puţin până la locul în care ne aştepta maşina şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să ne urcăm în ea şi să părăsim locurile minunate pe care le văzusem. Şi pentru mine şi gândul că nu ştiu când am să le mai revăd.

Text: Dinu Boghez

Foto: Ionică Lera

Magia cetății Pricopanului

Moto:

Treci şi treci, mergând pe-o punte

Peste cer şi peste munte.

Marin Sorescu

A fost odată un gând, apărut ca un intermezzo în noianul altora, ce priveau ascensiunile mele montane. Erau acestea mereu cu munţi de prin preajma mea sau chiar mai departaţi, dar cu înălţimi care-i făceau întotdeauna mai atractivi. Şi la urma urmelor, ce-mi trebuia mie să aflu acum, ce se petrecuse în răstimpul amarului de ani, cu aceşti munţi hercinici, care acum se învârteau în jurul a 3-400m. Poate că aşa gândeam de fiecare dată când omonimul meu într-ale munţilor dobrogeni, brăilean, îmi povestea cu mult entuziasm, despre frumuseţile ascunse de crestelor Măcinului, „măcinaţi” şi astăzi, implacabil, de oameni sau de anii care trec peste ei. Şi am tot amânat invitaţia de a face o tură prin Măcinul zilelor noastre. N-am prea făcut vreo documentare cât de cât, din surse care să-mi facă excursia mai apropiată mie. Ghidul pe care-l aveam, stătuse ani mulţi în bibliotecă, aproape fără să-l deschid, necum să-i desluşesc slova. Acum, când excursia mijea la orizont, m-am lăsat în grija celui care cu atâta amabilitate îmi adresase invitaţia de a vizita minunile dăruite de munţii Măcinului.

Iată-mă deci suit într-un autobuz care m-a lăsat pentru o noapte în Bucureşti, de unde cu un tren am purces către Brăila, locul de unde începea pentru mine, necunoscutul Măcinului. O călătorie monotonă prin fâşâitul roţilor de tren. Doar ceaţa neverosimilă aşternută peste câmpie a mai scos din armorţeală călătorii. Mai ales că unul dintre ei, tocmai auzise un comunicat, cum că peste o zonă a ţării, venind din Maramureş şi lungită tocmai pe aci, se abătuse norul de cenuşă al ultimei erupţii a unui alt vulcan din îndepărtata Islandă !. Şi poate chiar aşa o fi fost, devreme ce ceaţa se abătuse peste câmpie, aşa, dintr-odată.

Când am coborât pe peronul gării din Brăila, repede m-am întâlnit cu amabilul meu amfitrion. Apoi lucrurile au mers aproape fără să-mi dau seama. Un taxi, un bac, o Dunăre, din care am ieşit fără a-mi dau seama, un microbuz şi iată-ne coborâţi în autogara, parcă improvizată, a oraşului Măcin.

O scurtă aranjare a harnaşamentului pe care urma să-l urcăm în spinările fiecăruia, o împărţire a cortului şi la drum, deocamdată pe străzile Măcinului. Oameni rari, o mică piaţă improvizată, turnul unui minaret aflat în apropiere, un panou care înfăţişa „parcul national Măcin” şi iată-ne pe drumul prăfuit care avea să ne ducă pe culmile Pricopanului. Părea Pricopanul ăsta, privit de aici din drumul ars de soare al şesului din care ţâşneau munţii, un fel de Făgăraş, cu vârfuri îndrăzneţe şi şei adânci. Câteva fotografii făcute de aici, aveau să-mi amintească, dacă cumva aveam să uit, înfăţişarea acestei cetăţi magice.

Câtăva vreme am urmat drumul ars de soare şi nu numai el suferea de dogoarea lui. Cu coada ochiului, urmăream creasta aproape uluitoare, până când am părăsit drumul şi am început urcuşul pe dealul Viţelarului. Era pajiştea de pe deal, cu iarba aproape coaptă, numai bună de cosit şi m-am întrebat dacă pe aici fânul nu se strânge pentru iarnă. Erau şi flori pe întinsul pajiştii. Cam puţine după mintea mea. N-am izbutit să reţin pe ici pe colo, decât zorelele, parcă mai numeroase şi ceva mai puţine, florile codiţei şoricelului, dar nu albe cum bine le ştiam din locurile fânaţelor din alţi munţi, ci galbene şi de ce să nu recunosc şi mai frumoase. Şi mai fâşâiau prin iarba păioasă, şopârliţe zburdalnice, al cărui mers iute deabia de puteai să-l urmăreşti.

Nu era greu urcuşul, dar dogoarea soarelui era năpraznică şi cele câteva stânci întâlnite în cale, mi-au prins numai bine pentru odihnă. Până la urmă am ajuns în vârful dealului – 173m - şi prin pajiştea încă verde am ajuns lângă primii copăcei din ziua aceea. Acolo, la primul coborâş, ne-am întins la odihnă şi la masa de prânz. Era zăpuşeală mare şi umbra copăceilor, cât ar fi fost ei de năpârstoci, ne-a prins bine. De aici încolo începea pădurea !. De fapt umbra unor copăcei nu prea înalţi, totuşi dătători de iluzia unei atmosfere mai răcoroasă. Pe jos ceva foşnet de frunze uscate şi din loc în loc câte un păducel ţepos. Arareori am întânit câte un ochi de poiană şi câte un bloc de stâncă cu formă ciudată, ajuns aici de cine ştie unde. Aproape o oră am urcat vârtos prin pădurice şi până la urmă am ajuns în creştetul muntelui Cheia, la 260m. Era aici prima îngrămădire de stânci uriaşe, aruncate haotic.

Marcau vârful mai mult nişte pietroaie imense, rotunjite, parcă înadins aruncate de undeva, tocmai pe crestetul vârfului pe care ajunsesem. Aruncate, pentru că până aici, prin păduricea pe care o străbătusem, mai întâlnisem arareori, stânci risipite printre copăcei. Aveau acestea felurite forme rotunjite şi specatcolul lor, aici, în chiar creştetul muntelui, alcătuia o adevărată surpiză. M-am învârtit printre ele, încercând să găsesc cele mai favorabile poziţii de fotografiat. Nu ştiam că de acum încolo astfel de fenomene, ba încă şi mai interesante, vor umple locurile prin care aveam să trec.

A venit vremea plecării, vremea coborâşului, umul din cele vreao 3-4 câte mai aveam în cale. La început stercurându-ne printre copăceii întâlniţi în cale. Apoi pe muntele golaş. Am început şi urcuşul, cam greu sub razele soarelui care nu glumea deloc. Am întâlnit în cale câteva rânduri de vlăstare tinere de viitori copăcei şi am aflat că într-adevăr fusesră plantaţi cu o anume intenţie. În urcuşul nostru vârtos, colegul meu a simţit oarecare mişcare pe sub noi. Un turist singuratec cobora pe acolo pe unde noi urcasem, dar nici vreun semn de viaţă că ar fi fost pe acolo, nu a vrut să ne dea. Apoi am ajuns însfârşit pe căciula vârfului Cheiţei, la doar 247m. Dar câtă sudoare lepădasem până atunci. Pe vârf câteva lespezi cocoţate una peste alta te făceau să gândeşti că eşti în apropierea monumentului de la Stohenengen. Mai apoi popasul dintre stâncăriile vârfului, adăpostiţi la umbra câtorva rotunjite de vreme, am avut surpriza să întâlnesc prima mea broască ţestoasa aflată în libertate. Am început alt coborâş, cu alte stâncării aflate în cale, mai interesante decât până acum şi am avut timpul să le admir pe îndelete, ocolinndu-le pe mărunţişul mişcător de pe la poale.

Părea că sunt pe la poalele zidurilor unui castel rupt dintr-o poveste. Tot de acolo am zărit nişte turişti ce coborau diin vârful Caramalăului, printre stâncile muchiei pe care se afla şi marcajul turistic.

Apoi am început să urcăm vârful Carmalăului – 277m.

Nu i-am atins vârful, dar nici mult n-am avut. Prin stâncăriile coastei Carmalăului şi erau destule, am întâlnit şi marcajul bandei albastre, cu care de aici înainte am călătorit împreună. Mersul prin stâncăriile coastei Carmalăului, a avut şi locuri mai dificile, cum ar fi un horn scurt, pe care a trebuit să ne întindem serios – mai ales eu. Apoi drumul prin stâncării a devenit aproape comod şi până la urmă am coborât în poiana îmbrăcată în iarbă proaspătă şi de aici încolo tot prin locuri de astea am mers. Am coborât ca deobicei într-o şa adâncă, poate cea mai adâncă de până acum. Din şa am urcat pe urmele unui tractor, care s-a dovedit până la urmă chiar drum pentru un astfel de vehicol. Din vârful Vrajului -335m- cobora un grup de oameni, eterogen, dar probabil obişnuit cu locuri de genul ăsta. Când am depăşit muchia, am privit îndelung locurile care duceau spre vârf. Erau presărate cu stânci rotunjite, multe şi până spre locul somital erau şi altele care ornau cât se poate de frumos şi interesant locurile. O clipă mi-a părut rău că am fost promotorul unei coborâri uşoare, prin spatele muntelui, dar şi puterile mele erau aproape de sfârşit. Poate dacă m-aş fi aşternut la drum...

Intrasem prin dosul muntelui. Pe aici soarele îşi mai arunca doar raze paşnice. Prinprejur, iarba era de-un verde crud, odihnitor şi parcă un pic răcoroasă. Erau şi stânci doborâte din înaltul muntelui şi sub noi pădurea din copăcei aproape miniaturali, răspândeau mirosul diafan al salcâmilor înfloriţi, pe care de multă vreme adierile vântului, îl aduceau până la noi. M-am aşezat pe o stâncă şi parcă nu mi-a venit să cred că până la şaua cu popas, făgăduită de ceva vreme, mai era atât de puţin.

Când am ajuns acolo, în iarba verde, mângâietoare, cu crestele stâncoase însorite din preajmă, ale Vrajului, pe sub care deabia intrasem, eram într-altă lume. Pe deoparte stâncile Vrajului intrate în penumbră, cu doar creştetul lor însorit, pe cealaltă parte Piatra Râioasă cu stâncăriile ei ruiniforme. În plină lumină, una bătând în galben-roşcatul scăpătatului de soare, cealaltă îngălbenită că şi celelalte întâlnite până acum. Aici mi-am aruncat rucsacul, fericit că am scăpat de povara lui şi am început să ne aranjam masul peste noapte, întinzând cortul. De pe creasta muntelui Piatra Râioasă - 346m -, coborau doi turişti. Cu ei am întreţinut câtăva vreme ceva conversaţie. Aşa am aflat că se pregătesc pentru o tură în Piatra Craiului şi poate le-ar fi a râs celor care aud că aici îşi fac antrenamentul final pentru drumul fain la care jinduesc. Dar numai cei ce n-au încercat să urce şi să coboare vârfurile din calea Pricopanului şi cine nu i-a umblat crestele stâncoase, află că antrenametul are noima lui. E aici şi o mică exagerare, dar nici departe nu-i.

Apoi turiştii s-au îndepărtat, coborând spre valea Ţulucului, acoperită de pădure, acolo unde îşi aveau tabăra cu cort, aşezată lângă bordeiul vânătoresc de aici. Peste ceva timp, pe aici am coborât şi noi, îndreptându-ne spre mirajul izvorului, unic din locurile străbătute până atunci. Prin pădurea cu salcâmi înfloriţi cu mireasmă îmbătătoare şi adieri din cele ale sălcioarei, care şi ea tot atunci îşi găsise să înflorească, drumul a părut scurt.

Izvorul era tot acolo şi tot apă rece avea, strânsă parcă între zidurile unei cetăţi-rezervor, anume construită. Altfel, picăturile venite cu trudă din coastele munţilor, nu aveau cum să se strângă şi aveau să se risipească în van.

Am avut o noapte liniştită şi posibilii coioţi al căror strigăt parcă îl aşteptam, nu ne-au deranjat. Dimineaţa ne-a fost însorită şi crestele înalte ale Vrajului şi Pietrei Râioase, se luminau pe nesimţite cu razele soarelui. Şi locurile ţineau cu tot dinadinsul să ne spună că prin Făgăraş tot aşa arată dimineaţa.

Ne-am aranjat rucsacii, am strâns cortul deabia umezit peste noapte şi cu regretul de a ne despărţi de frumoasele privelişti ale crestelor din preajmă, Vraju şi Piatra Râioasă, am luat drumul văii din faţă, a Şerparului.

Dar şi pe vale au mai fost minunăţii. Un izvoraş, surpriză a locurilor acestea care mă obişnuiseră cu ariditatea lor,

o altă broască ţestoasă dobrogeană şi mai ales crestele care duceau spre Sulucul Mare, punctate cu magia cetăţilor doborâte de anii mulţi trecute peste ele, mi-au încântat privirile.

Curând am sfârşit drumul printre creste şi din valea răcoroasă am ajuns la şesul Dobrogei. Undeva în dreapta se zăreau rănile carierei

şi cam pe lângă ea, biserica albă a mânăstirii acelor locuri – Izvorul Tămăduirii. Poate pentru iertarea păcatelor, că prea ne ostoiam să distrugem natura. Am trecut pe lângă canalul care altădată iriga şesul ars de soare, uşurând poate munca lui Dumnezeu, în a cărui nădejde rămăsese ditamai câmpia înverzită încă câtăva vreme şi poate chiar întreaga ţară. De aici încolo începea greul drumului. Pe nicăieri nu se zărea vreun copac. Eram încă în toiul dimineţii, dar soarele începuse să dogorească. Drumul doar pietruit, al carierei, era acum duminica, doar uscat, dar fiecare maşină care trecea pe lângă noi stârnea valuri de praf. Doar lângă staţia de pompare a vreuneia din alimentările cu apă din zonă, ne-am oprit îndemnaţi de copacii umbroşi din preajma ei. Câtăva vreme ne-am întreţinut cu şeful staţiei şi de la el ne-am răcorit cu niscaiva pahare cu apă rece. Acolo ne-am întâlnit şi cu căţeii staţiei. Unul mai pufos, mai scandalagiu, mai marele şatrei canine era Ţuţuş şi consoarta lui se numea Pamela şi cu ea, zburdânnd prin verzitura câmpului, ne-am însoţit drumul ars de soare până la şosea. Până acolo acesta aproape că şi-a bătut joc de noi, atâta ne-a dogorit creştetele.

Ne-am aşezat la umbra deasă a unui copac din marginea şoselei şi odihna ne-a fost mângâiată de câmpul de maci din preajmă.

Microbuzul strângător de călători din şoseaua dobrogeană, arşi de soarele nemilos, ne-a luat de pe drum şi ne-a lăsat la ramificaţia Izvoarelor, acolo unde era un vârf săltat peste câmpia cu suliţe de soare, care ne chinuise atâta până acum. Era vârful Consul, mai împădurit oarecum şi pâlcurile de copăcei agăţaţi de coastele lui promiteau umbră odihnitoare. Iar priveliştile din creasta înaltă, cum spunea tovarăşul meu de drum, erau unele cu totul deosebite. Doar că puterile mele ajunseseră la sfârşit. Poate şi din neobişnuinţa mea cu meleagurile dobrogene, pe care până acum nu le cunoscusem decât de pe nisipul de pe malul mării, şi dacă stau să-mi mărturisesc ascunzişurile, poate şi anii destui adunaţi, să-şi fi spus cuvântul. Aşa că purtând cu mine regretul locurilor deosebite pe care mi le oferea Măcinul şi pe care acum renunţam să le mai văd măcar o bucată de timp şi supărarea pricinuită colegului meu care spera să-mi împărtăşească din cele ce-l învăţaseră „hercinicii” ăştia frumoşi, am luat hotărârea să mă întorc. A urmat despărţiea rapidă din zorul altui microbuz care tocmai venea, valurile Dunării pe care aluneca bacul şi lunga aşteptare a trenului care avea să mă despartă de meleagurile deabia îndrăgite. În lunga mea aşteptare, am mai avut surpriza să-mi revăd amifitrionul şi tovarăşul meu de-o clipă minunată, sosit din ascensiunea rapidă de pe Consul-ul ale cărui poale poate le părăsisem prea repede. Până la sosirea trenului am mai avut timp cât să punem la cale alte peregrinări prin aceşti munţi, mai tomnatece şi mai răcoroase. Doar timpul, care trece peste toţi oamenii, să nu hotărască altceva.

În îmbulzeala de pe peron, în forfota plecării trenului, nici n-am mai avuit timp de-o fluturare de mână şi peste zilele ce vor urma, doar internetul să ne mai ţină de urât.

Text: Dinu Boghez

Foto: Andrei Raftopol

         Dinu Boghez

S-a deschis o fereastra

Moto: Acum am ajuns într-o poiană.

Puteţi călca pe iarbă,

Ca pe-un covor sau o blană.

Marin Sorescu

Aşa, mai mult într-o doară, iată-ne plecaţi către Valea Mănăilesei. Astăzi, în ziua încă însorită, avem în gând o excursie scurtă, cât să ne desmorţim un pic picoarele. Pe Valea Oltului, prin Brezoiul care deabia îşi întindea ciolanele adormite, prin Voineasa, staţiune de care deabia de-ţi mai aduci aminte, atât a ajuns de pricăjită şi mai apoi pe calea Mănăilesei. Pe drumul însorit, cu serpentine multe, era linişte. Arareori mai întâlneam vreo maşină şi până la vechea colonie a hidrotehnicienilor de la Despina, doar frunzişul primăvăratec, strălucind în soarele care străpunsese valea, ne-a mai ţinut tovărăşie. Pe alocuri, drumuri proaspăt tăiate în coasta muntelui, prevesteau viaţa scurtată brutal a brazilor, care curând vor lua calea gaterelor şi nici măcar a celor româneşti, judecând după plăcuţele aflate la vedere – Cascade Empire -, care arătau noul stăpân al pădurilor. În urma lor, muntele va fi mai trist, aşa cum devenise mai prin toate pădurile, care altădată îţi dăruiau liniştea şi răcoarea lor.

Dar drumul a fost scurt şi gândurile întunecate s-au sfârşit când, depăşind locul coloniei amintite, am ajuns în acul de păr al serpentinei care continua drumul. Am tras maşina pe marginea drumului, pe platforma de unde mai departe urca unul vechi, forestier – uite că mai sunt şi astea bune şi la altceva, nu numai la hăcuirea pădurii. Ne-am luat cele trebuincioase pentru drum şi tatăl şi fiul, au început drumul către creasta muntelui, acolo unde în îndepărtarea sa, se zărea o şa îngustă între brazii încă în picioare.

Am trecut mai întâi pe lângă una din captările secundare ale lacurilor hidroenergetice. Apoi câtăva vreme am mers în lungul drumului, până când acesta s-a înscris pe coasta muntelui spre apropierea unei tăieri mai contemporane. În faţa noastră, din curba drumului, un altul învechit şi străbătut de firul de apă al pârâului Plaiul Poienii, urca direct, din greu, fără mofturile serpentinelor. Pe el am apucat şi până am ajuns în creastă, printre brazii răriţi cu mâna omului şi unii aruncaţi pe ici pe colo, nu ne-am mai oprit. Doar în apropierea crestei, scurtă vreme, am urmărit poteca cea veche, cât mai rămăsese din ea. O coborâre de câţiva metri şi iată-ne ajunşi în drumul alpin construit în preajma primului război mondial.

Spre stânga, mai puţin de ¼ ora ne-a trebuit până să ajungem la cabana din Plaiul Poienii. Ne-au întâmpinat, de cum am ieşit din adăpostul brazilor, lătratul câinilor şi când am ajuns la portiţa împrejmuirii cabamei şi Săndel, cabanierul de când îl ştiu, ne-a aşteptat în pragul casei şi şi-a potolit dulăii cei mari, deveniţi dintr-o dată prietenoşi.

Am mai stat de vorbă, aducându-ne aminte din întâmplările de peste mulţii ani ce trecuseră peste noi. Dar parcă tot peste mine trecuseră mai mulţi. Apoi ne-am îndreptat către iarba verde smălţată cu florile galbene ale piciorului cocoşului şi pe alocuri cu albastrul pur al trâmbiţei ciobanului. Am ajuns repede în vârful Plaiul Poienii. Acolo am zăbovit oleacă, cât să ne aruncăm privirile peste cununa munţilor din preajmă. În faţa noastră se înălţau vârfurile înalte dinspre Fratoşteanu Mare - 2053m -, spre cel Mic -1970m -, până spre cel al Repezilor -2013m. Spre creasta munţilor Lotrului, cam pâcloşi acum, ştim că se înalţă alte vârfuri semeţe şi dacă ar fi fost vizibilitate ne-am fi pierdut privirile spre Balindru şi Sterpu. Nici crestele apropiatei Mănăilese nu se vedeau cine ştie ce, dar locul vechiului releu, tot se deosebea.

Pe iarba strălucitoare a vârfului, printre stâncile încălzite de razele soarelui, ne-am mai depănat din amintirile statornicite prin aceste locuri. Până când volbura norilor cam întunecaţi, s-au apropiat de noi, cât să ne facă să ne temem de niscaiva ploi. Aşa că am coborât la cabană, am mai schimbat câteva vorbe de rămas bun şi altele de revedere dacă s-o putea şi repede am luat calea coborârii, către maşina care ne aştepta cuminte, acolo unde o lăsasem. Plimbarea noastră scurtă se terminase şi pe drum câţiva stropi de ploaie ne-au mai umplut parbrizul, până ca cerul să se răzgândească şi să ne trimtă din nou razele soarelui, care nu ne-au părăsit până ce am ajuns acasă.

Şi pentru că poiana aceasta fermecată ce îmbie la popas şi odihnă, aflată pe cununa munţilor Latoriţei, e bine de ştiut ce drumri duc până aici şi mai ales ce altele îţi stau în calea spre farmecul montan ce te întâmpină mai departe.

Iată-le:

- pe întreaga cunună a munţilor există un drum alpin, accesibil mijloacelo auto de teren; acesta datează din timpul primului război mondial sau poate puţin înaintea acestuia; ar fi de menţionat că sub vârful Ştefanu, care închide lanţul vârfurilor Latoriţei, pe versantul sud-estic se mai află încă fundaţia – probabil – a unui fost pichet, poate al unor grăniceri, români sau austro-ungari; poate chiar clădirea fostei „căşerii”, să fi fost adăpostul mai complex al grănicerilor, cu odăi şi grajduri şi atunci aceştia nu erau de-ai noştri; oricum în zonă era graniţa ţării de tristă amintire; drumul începe în cătunul Valea Măceşului şi are 32 km;

- din Voineasa, urcă spre plaiul Balţurilor, poteca marcată cu CR, prin pădure mai întâi, uneori cam priporoasă şi ajunsă acolo, urmează mai departe drumul alpin amintit mai sus;

 - din Ciunget, urcă pe valea Rudăresei, vreo 8km, un drum care mai către început trece pe lângă câteva pensiuni şi se ramifică înaintea captării hidro, spre dreapta, săpat în muntele de calcar, un altul care după circa 4km ajunge la cabana Plaiul Poienii; tot din drumul din vale, după 5 km, se ramifică spre stânga drumul ce urcă la Castelul de Echilibru al hidrocentralei şi lângă acesta se află cabana turistică Luminiţa;

- din şoseaua Mănăilesei, după ce treci de locul numit Despina, urcă drumul cel mai scurt către creasta muntelui, pe care am ajuns şi noi la cabană;

- iar de treci de Plaiul Poienii, drumul alpin urmează pe sub cununa muntelui, calea lungă până în Şaua Ştefanului şi din acesta se ramifică felurite poteci, ducând spre crestele înalte ale Latoriţei, dar şi spre văile muntelui care ascund minunăţii de tot felul.

Şi munţii Latoriţei, beneficiind şi de cabana ospitalieră din cale, îşi dezvăluie una câte una minunăţiile risipite pe întinderile sale.

Text: Dinu Boghez

Foto: Andrei Boghez

Zile frumoase pe la poalele Lotrului - Stâncăriile Călineștilor și Poiana Suliței

Moto: Zilei acesteia făceţi-i un nod,

să n-o uitaţi ce pe-o jucărie în pod.

Marin Sorescu

Zilele astea nu se arătau prea grozave şi ameninţarea unor ploi venite mai spre amiaza, ne pândeau oricând. Hotărâm deci să facem plimbări scurte. Şi pentru aşa ceva, muchia stâncăriilor Călineştilor, ni s-a părut cea mai potrivită. Trenul luat din Vâlcea, oarecum dimineaţa, ne-a lăsat pe peronul Beţelului, singherit de oaspeţi aşa de matinali. De aici şi până la Gura Văii Călineştilor, am traversat podul din şosea şi am coborât la firul pârâului cu acest nume, pe malul său stâng. Aveam de urcat micul abrupt al începutuului de traseu.

Deloc dificil, dar parcă ceva mai cu atenţie străbătut de mine, decât în alţi ani. Când am sfârşit urcuşul am intrat în pădurea de pini, străpunsă de un colos de stâncă, parcă înfipt în baierele cerului. Am poposit o clipă, cât să savurăm ceaşca de cafea aburindă din termosul Florianei.

Era vreme frumoasă şi temerile noastre de peste noapte şi din dimineaţa înnourată, s-au cam risipit. Nu ne rămânea de făcut decât să străbatem poteca din creasta pe care ne-o dorisem. Păşeam prin păduricea care acum, la orele dimineţii începea să fie străpunsă, prin coroanele de frunze deabia apărute, de soarele care le dădea strălucirea întâielor zile de mai. Câteva stâncării întâlnite în cale, câte o încurcătura a potecii cu hăţaşele pădurii, câte un mic ocoliş, câte o coborâre prin pădurea de amestecătură de fagi şi stejari şi iarăşi în creastă. Cam ăsta ne era mersul din ziua aceea.

Trecuse un an de când pe aici fusesem singur şi alţii în care străbătusem poteca însoţit, dar gps-ul mental tot nu ştia tot încâlcişul potecii care mai era străbătut de caprele oamenilor din vale şi acelea arareori. Ştiam că într-un anume loc, poteca era înşelătoare şi te ducea tot înainte. De acolo trebuia să te abaţi la dreapta, cam fără urmă de potecă, să mai încaleci ceva copaci doborâţi şi deabia mai sus, aproape de coama cu stânci, aveai să o regăseşti, odată cu semn turistic – o cruce albastră –, îmbătrânită de cei aproape 40 de ani care trecuseră peste ea. Prin luminişul pădurii răzbăteau stâncării înalte. Către ele s-a îndreptat Floriana, acum ca şi altădată, când era mică-mică. Ştiam că acolo erau pereţi de piatră, verticali, brăzdaţi de fisuri, cu piatră mărunţită la poale, poate srăbătută de animalele pădurii şi deasupra lor cu copăcei înfipţi acolo în bătaia vântului, dar dornici să primească mereu, întâiele raze de soare. Ne-am regrupat mai apoi în strunga pietroasă, locul nostru preferat pentru popasul pe care ni-l îngăduiam la fiecare trecere pe aici şi fuseseră şi acestea destule. Se vedea de aici, în zile senine, firul strălucitor al Oltului.

Şi tot din ‘ntr-astea, crestele Făgăraşilor ni se înfăţişau mereu semeţe, în ipostazele anotimpurilor pe care le adăposteau crestele lor. Ne-am gândit că poate ne-am fi putut repezi în josul muchiei care părea să se prăvălească în repezişul iute care ne-ar fi condus la Peşterile Zmeilor, cum le spun localnicii. Sfredeliturile acestor stâncării atârnate deasupra hăului de peste văi, erau atât de frumoase şi de atâtea ori le văzusem cu ochii minţii viaţa lor ajunsă poate la bătrâneţea înţelepciunii, oferite nouă de câte ori fusesem până acolo....Acum însă timpul hărăzit plimbării era cam limitat şi nu am mai ajuns până la locul fermecat.

Mai departe, deloc comod la vreme de iarnă, am purces pe drum de brână, până am ajuns din nou pe creastă, pe poteca strecurată statornic printre fagi pitici şi mesteceni temători, zbârciţi de viaţa de care se agăţau mereu când peste locurile înalte ale muchiei se abăteau vântoasele cele mari. Poteca curgea liniştită înaintea noastră, fără să se despartă de coama îngustă pe care mergeam.

Am ajuns într-un loc cu ceva stânci risipite pe coasta muntelui. Poteca părea să continue prin dreapta înălţimii din faţa noastră. La timp, mi-am adus aminte că trebuia să ocolesc prin stânga vârful din faţă. Pe acolo am luat-o şi curând am găsit însăilarea potecii care ne trebuia. Aveam în faţă cea mai mare înălţime a zilei. Ceva peste 900m. Am depăşit-o, am coborât prin locuri ceva mai puţin ospitaliere, apoi am ocolit pe sub el, vârful amintit, prin locuri mai puţin vizibile şi nu prea comerciale, am depăşit o crestuliţă şi ne-am găsit locul momentului de odihnă, la soare, pe iarba molicioasă, cu largă privelişte către adâncul văii. Ne-am potolit setea, am mâncat câte ceva şi iarăşi am sorbit din cafeau purtată peste munte în termosul care o păstrase caldă.

Am intrat repede în răcoarea pădurii, am coborât şi cu ceva temere că nu găsim intrarea în poteca pe care trebuia să coborâm din munte şi prin mijlocul copacilor arar străbătuţi de soarele aproape dogoritor, am început drumul către şaua Ştiubeaua. Când am ajuns acolo soarele se lăfăia în strălucirea ierbii proaspăt apărută şi prin ea am început coborâşul prelung. Doar că în scurtă vreme am întâlnit un drumeag scormonit de curând, cu curbe strânse ce păreau doar însăilarea unuia veritabil. Să fi fost unul croit de săteni să-şi uşureze aducerea fânului, pe cale mai lesnicioasă în satul de jos, sau mai curând embrionul unuia pe care aveau de gând să-şi coboare copacii, doborâţi din fălnicia pădurii.

Nu mult de când începusem coborâşul am ajuns în preajma unui „conac”, pe care-l ştiam zdravăn înfipt pe întinsul poienii. Acum era atins de bătrâneţe şi stătea cam într-o rână. Să fi trecut atâta timp de când îl văzusem întâia oară ?.

Am coborât repede, am trecut pe lângă izvorul şipoţit din cale, am mai ameţit pe ceva serpentine repezite pe coasta muntelui şi însfârşit am ajuns la drumul forestier. Doar puţini paşi ne-a trebuit până la Gura Suliţei, cea de la care pornea drumul spre înalta poaiană cu acelaşi nume. Apoi ne-am înscris pe drum, printre casele rare de pe aici. Câte una din ele părea mai răsărită, mai înfrumseţată oarecum şi bănuiam în ea câte unul care o folosea drept casă de vacanţă. O casă anume, din satul care era pe vremuri, am găsit-o acum şi mai dărăpănată de cum o ştiam. Avea să se aştearnă curând uitarea peste ea. Doar stâncile coborâte din cele pe care fusesem, coborau până aproape de malul apei şi unele din ele păreau să facă un fel de pavăză desupra caselor. Ne-am întâlnit în cale cu o turmă de capre, mai bine zis de iezişori curioşi de aşa vizitatori, care nu s-au mulţumit să ne vadă mai de departe, ci au venit până lângă noi, să-şi frece botişorul umed de picioarele noastre.

Cum eram prin ţigănia locului, ca o pată de cuoloare, a apărut un puradel, care până la urmă ne-a spus cum îl chema: Severus !.

Când ne-am apropiat de capătul văii, drumul s-a lărgit, casele începeau să fie mai arătoase, unele chiar noi, aşa cum era şi cea cu piscina vizibilă tocmai din susul crestei pe care fusesem. Curând, tocmai când primii stropi de ploaie începuseră să-şi facă apariţia, ne-am întâlnit cu ducipalul lui Andrei care ne-a scos din lumea basmului pe care-l trăisem.

~~~~~~

Cam într-o doară, cam alene, dar până la urmă tot am plecat. De data asta încercând să ajungem în Poiana Suliţei. Cu ajutorul lui Andrei şi a maşinei lui zburătoare, am prins timpul din urmă şi dacă n-am plecat dis-de-dimineaţă cu trenul, tot la ora când ar fi trebuit să ajungem la începutul traseului, am început urcuşul. Am luat-o pe uliţa satului, aflată lângă staţia de autobuz şi am pătruns pe drumul de curând croit printre livezile oamenilor, acum cu cireşi în floare. Altădată pe aici era un drumeag noroios şi să te ferească dumnezeu să vii pe aici la vreme de ploaie. Acum locul era uscat şi ne-a fost mai mare dragul să păşim printre gardurile ce stăpâneau verdele pur al primăverii. Când am ajuns la oarecare plai, am mai ocolit meandrele drumului şi undeva mai sus, aprope de curmătura locurilor, ne-am oprit o clipă, să sorbim cafea caldă. Apoi am coborât la apa Beţelului, pe care am traversat-o, ca să putem continua pe drumul deocamdată domol. Ar fi trebuit să fie acesta în lungul vechii poteci marcate cândva cu punct albastru, dar din urma ei romantică, nu mai rămăsese nimic.

În pofida prognosticului meteo, cerul era senin şi era destul de cald. Drumul larg, fără noroi pe el, urca mereu. Ar fi trebuit să dăm de vechea potecă ce urca spre casa lui Teodorof, abătută cumva din drumul pe care eram. Nici urmă de ea, dar poate nici nu fusesem prea atenţi, luaţi de conversaţia care nu mai contenea. Pe nesimţite am ajuns într-o culme scurtă, cu copaci mai rari şi cu vizibilitate către Poiana Suliţei. Ajunsesem cam acolo unde poteca ce străbătea culmea stâncoasă a Beţelului, se îmbina cu drumul nostru. Era cerul senin şi soarele era stăpânul locurilor. Prin rariştea copacilor din culmea pe care ajunsesem, începeau să se zărească crâmpeie din plaiul fermecat al Poienii Suliţei. Trecuseră ceva ani, nu mulţi la număr, când până pe aici, ajunsese pârjolul ce bântuise cetatea stâncilor măiastre ale Beţelului. Acum primăvara aceasta şi celelalte care poposiseră pe aici, îndepărtaseră amintirea aceea neagră de atunci şi deabia de mai zăream pe ici pe colo - noi cei care ştiam de năpasta abătută peste pădure -, câte o umbră neagră a flăcărilor de atunci, care mai zăbovea şi acum pe coaja vreunui copac. Focul îl stinseseră oamenii, pe care poate tot ei îl puseseră şi mă întreb, ca şi în multe alte locuri, de ce se osteniseră, dacă tot aveau de gând să doboare pădurea cu drujbele, aşa cum făcuseră ceva mai pe la poale. Erau gânduri ivite în mijlocul pădurii, din primăvara care însufleţea locurile, ca şi cele despre soarta crudă pe care oamenii mari ai zilelor noastre îl hărăzeau munţilor, în imensa lor inconştienţă şi rapacitate.

Am păşit împreună pe drumul care luase locul vechii poteci, de sub pădurea ce venea tocmai din Beţel, cu fagii ei bătrâni şi câte-o făgoaică cu coaja aproape albă. S-a terminat repede poiana şi am intrat sub umbrarul bătrân al pădurii. Era drumul lat şi mergeam teleleu, fără griji, când m-am trezit dintr-odată pe un coborâş care sigur mă îndepărta de locurile înalte ale Poienii spre care mă îndreptam. Am privit atunci deasupra drumului şi am zărit altul, cel bun, care avea să ne ducă în locurile dorite. Pe aici, prin câte-un luminiş, cu mesteceni proaspăt înverziţi, câte un petec din zăpada căzută de curând mai zăbovea, cât aveau să-i dea voie zillele însorite care soseau năvalnic. Deocamdată cerul nu prea mai era senin şi veniţi din toate zările, norii începuseră să se înghesuie prin peticele rămase încă albastre. Am trecut pe lângă o potecă pe care parcă nu o ştiam. Părea bătută îndelung şi mă întrebam cam pe unde duce mândra asta. Pe cealaltă de mai sus, cu săgeată ruginită de anii grei şi mulţi pe care-i înfruntase până acum, o ştiam bine şi pe firul ei coborâsem adeseori către Gura Suliţei şi mai apoi printre casele Călineştilor, cuibărite sub stâncăriile multe, care parcă le apărau.

Până la urmă am ajuns şi lângă poarta casei lui Nea Niţă, unde, după anii mulţi ce trecuseră de când acesta părsise meleagurile pe care le îndrăgise, încă mai pâlpâia viaţa. Un hăulit prelung a trezit din amorţeală vreo doi dulăi, vajnici paznici ai locurilor. Din casa de sub deal, o femeie a ajuns până la noi.

Acum vreo doi ani ne mai întâlnisem cu ea, Ileana, femeia cu care stăteam de vorbă, pe când poposisem pentru prânzul la iarba verde care ne înconjura. Pe vremea aceea, Mihai, cel ce avea în grijă casa amintită, cam de vreo unsprezece ani, ne primise în prispa ei, cu ochii rămaşi încă vii, într-un trup care se împuţinase de atâta singurătate câtă trecuse peste el. Acum femeia cu care stăteam de vorbă, ne povestea ce se mai petrecuse de când trecusem pe aici ultima oară.

Şi-a adus aminte că ne văzuse când ne ospătam sub cireşul din poiană. De omul acela, Mihai, ne-a spus doar că se dusese în locurile depărtate ale Moldovei de unde venise, să-şi sfârşească zilele printre fraţii săi. Acum se încăpăţâna să ţină în viaţă casa lui taică-su.

Am mai pălăvrăgit câtăva vreme, înconjuraţi de dulăii deveniţi paşnici. Ciobănică şi Florica, acum ne înconjurau cu prietenie şi curând aveau să-şi ia rămas bun de la colega lor, Novăcica, ce avea să păzească acareturile până avea să se întoarcă Ileana, care se pregătea să coboare cu noi.

Când am plecat, Ileana avea să ne conducă pe poteca pe care o întânisem în cale. Femeia avea să vorbească tot timpul, ne mai contenind să spună din poveştile multe pe care le ascundeau locurile.

Coboram neîntrerupt pe muchia pe care încă mai urcau sibienii, poate goniţi pe aici şi acum, de tragedia Zenoviei, sfârşită prin locurile mai dure ale Beţelului. Într-un loc ne-a arătat stâncăriile cu amintire tragică şi parcă fusese atunci acolo, aşa ne povestea cum se prăvălise femeia pa panta aspră a muntelui şi cum se oprise într-o tufă de ienupăr. Pe acolo, spunea Ileana, sunt tufe de lămâiţă şi locurile sunt mereu înmiresmate. Şi câte ceva din acestea mai ştiam şi noi, din peregrinările petrecute pe sub stâncile sub care se cuibărise lămâiţa. Am mai făcut o pauză şi ne-a arătat alt loc, tot tragic, al unui urs prins în capcana pusă acolo de un braconier. Şi ursul se zbătea neputincois şi se legăna parcă cerându-i ajutor. Şi „ajutorul” venise de la un glonţ de la cel care auzise că în cursa lui mişelească se prinsese ceva. Poteca se strecura printre copaci bătrâni, cu rădăcini întinse prin locurile mai uscate prin care-şi duceau viaţa.

Am străbătut un pâlc de brazi, apoi am coborăt ceva mai repezit printre ceva stâncării roase de vremuri şi curând după aceea am ajuns în poiana verde, de unde Ileana ne-a îndrumat spre casa ei. I-am străbătut curtea cu raţe ce măcăiau nerăbdătoare şi ne-am îndreptat către maşina lui Andrei care ne aştepta în şosea în locul convenit. Ne-am luat rămas bun şi femeia ne-a condus cu privirile, din poarta casei, pănă ne-am pierdut în forfota şoselei.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez

07-08.05.2011