Numărând anii ce-au trecut...

Moto:
.....Aievea, în închipuire sau ca prin vis,
Îmi amintesc de trecutul departe şi-închis.
Pe laiţă, sub scorţele moi,
Cu murmure line
Torcea un pisoi,
Uitându-se ţintă la mine.
Serghei Esenin

Iată-ne într-un alt Ajun de Crăciun, urcând din nou în Cozia. Parcă acum, la anii cei din urmă, s-a împământenit obiceiul de a urca muntele la cabana dintre vârfuri, la vremea marilor Sarbatori. Vom fi probabil tot singuri şi dorim să avem zile la fel de frumoase, ca cele din anii săvârşiţi atât de repede şi de care să ne bucurăm la fel. Fiecare dintre noi a mai adăugat un an. Dintr-ai maturităţii Floriana, fiica mea cea muntomană şi pentru mine, dintre cei ai bătrâneţii anilor, care pe nesimţite mă vor îndepărta de munţii mei cei dragi.
Coborâm în staţia Păuşii când lumina zilei începea să se arate. Pe drumul forestier din lungul văii Păuşii, zăpada era la locul ei. Parcă ceva mai umblată de când, cu puţine zile în urmă, coborâsem din Cozia înzăpezită de curând. Pe urma unui tractor, poate cel ce coborâse de la mânăstirea Stânişoarei, urcăm fără zăbavă. Ajungem curând la cabana din Valea Mărului, stăpânită doar de singurătatea locului.

Poposim la Troiţa cu izvor, de din sus de cabană şi cât ne luăm noi apă pentru drumul cel lung şi ne mai odihnim oleacă, apare şi câinele cel credincios al cabanei singuratice. Amuşină după ceva mâncare, atât de rară în locurile unde sălăslueşte, Racheta, paznicul credincios al locurilor.

Doar un scurt popas ne permitem şi pornim din nou la drum. Aveam să urcăm prin locurile pustii, trecând pe lângă cel în care poteca aninată pe coasta muntelui, urcă spre schitul Sălbatecului şi mai apoi pe lângă scurtătura ce ducea spre mânăstire. Noi însă urcăm mereu pe drumul ce ne va scoate în curând la grajdurile mânăstirii, pe deasupra bisericii sălăşluite în găoacea muntelui, unde-şi ducea veacul, cu zbuciumul anilor ce trecuseră peste ea. Urcăm fără potecă, prin zăpada de la început mare, până către începuturile pădurii. Facem un prim popas la masa cu băncuţe de deasupra ogoarelor bisericeşti. Mai departe doar muntele singuratec ne stă în faţă.

Depăşim ramificaţia ce ne-ar fi dus în zile de vară pe poteca plină de mistere şi satisfacţii de pe Fruntea Oii, apoi trecem peste valea Şipoţelului şi mai departe peste cea a Şipotului, la vremea asta cu un firicel de apă statornicit printre pietrele muntelui. De aici încolo începem să urcăm, la început pe nesimţite, prin stejerişul cu serpentine multe, ce ne depărtează de ultimele locuri cu oameni sălăşluiţi prin aceste coclauri. Aflasem întrebând la cabană, că de curând coborâseră turişti şi astfel am avea poteca croită de alţii. Dar pe aici prima surpriză avea să fie cea locurilor neumblate sau cel puţin ultimul viscol, le aduseseră ca şi cum pe aici nu mai trecuse nimeni. Poteca se strecoară printre primele stâncării, coboară prin locuri obturate de trunchiuri de copaci răsturnase peste ea şi însfârşit ajunge în valea mai largă a Bulzului. Mai jos de potecă, valea se strecoară printr-una din porţile fermecate ale Coziei şi mai sus, vine tocmai din înaltul de piatră al hornurilor ce străpung străvechiul vârf al Bulzului, vizibil din depărtările şesului.
De aici încolo ne-au rămas doar serpentinele lungi ale potecii, înscrise pe faţa muntelui, acoperită de strat gros de zăpadă, în toiul de iarnă pe care ni l-am dorit.

Urcăm mereu şi poteca pe care-o bănuiam deabia croită prin noianul de zăpadă, rămâne doar o părere. Ultimul viscol abătut pe aici, din poteca croită de înaintaşii noştri, lăsase doar umbra celei care-o fi fost. Şi până spre Poiana Vlădesii tot aşa am ţinut-o. Floriana înainte, înfigând ,,plasticii” în zăpada mare, cu gândul de a se obişnui cu ei, până la încercarea cea mare din munţii înalţi şi depărtaţi pentru care se pregăteşte şi cu mine urmând-o îndeaproape.

Din poiana amintită, poteca şi-a mai domolit panta şi într-o strungă pietroasă şi însorită, ne-am tras oleacă sufletul. Apoi a urmat coborâşul ceva mai lung, care vestea apropierea de stâncile Bulzului. La firul hornului din care se înfiripau întâile izvoare ale muntelui cel mare, am traversat brâna stâncoasă, cu cablu pe margine, aşezat acolo să te ajuţi cu el. Începea de aici încolo, urcuşul pe serpentinele aproape brutale, pe faţa muntelui ce străjuia poteca. Se încolăcea poteca, prin grohotişul mişcător vara, dar acum, aşa cum era acoperit de zăpada mare, nici că ne păsa de hăul pe care-l lăsam în urmă. Până ‘ntr-un loc am tot urcat, alături cu crăcuţele arborescente aplecate de zăpada care le încărcase şi uneori cu ţepii la vedere ai măceşului, Rugul Domnului, vara cu flori rozalii, care atâta înfrumuseţează Cozia. După urcuşul cel greu de până acum, a venit şi un coborâş. Scurt şi care ne-a purtat repede în locurile din care mai departe trebuia să învingem abruptul stâncos al muntelui. Multe amintiri mă leagă de acest loc, din iarnile cu zăpezi ce-ţi ajung până la brâu şi te silesc să o rupi cu genunchii, dacă vrei să mergi mai departe. Dar nici cu cea de acum, nu-mi e ruşine!.
Am străbătut până la capăt locurile priporoase, uneori mai ajutându-ne de cablul întins aici de când lumea. Am bătut urme zdravene în zăpada prăfoasă, cu steluţe sclipind în lumina muntelui acoperit de razele soarelui, ne-am mai agăţat de vreun colţ de stâncă ivit în cale, am înfipt zdravăn pioletul, cât să ne bizuim pe el şi până la urmă am ieşit în şeuţa din care într-o toamnă, nu prea depărtată, sfârşisem drumul întortochiat de pe Fruntea Oii.
De aici mai aveam puţin până la băncuţa de deasupra hăului, de unde stâncăriile cele frumoase, unele cu înfăţişări închipuite şi adâncurile văilor din care veneam, se lăsau privite nestingherit. Acolo unde ne-am hotărât să desfacem merindea din rucsac şi să ne potolim cât de cât foamea. Aici am vorbit şi cu Vasile, cabanierul de serviciu, căruia i-am spus cam pe unde ajunsesem şi că în curând vom ajunge sus. Şi-a făcut el socotelile, după care ne-a spus că peste vreo două ore suntem bine veniţi şi camera o să fie caldă.
Am pornit din nou la drum. Acum poteca avea să fie mai domoală, doar zăpada avea să fie la fel, ba poate şi mai mare şi paşii s-au adâncit mai mult în stratul viscolit de curând. Am depăşit primele serpentine, mai scurte şi mai priporoase şi am ajuns la cele lungi, întinse printre brazi, cu soare strecurat prin crengile nemişcate. Pe aici, nici cea mai mică adiere de vânt nu tulbura liniştea pădurii.

Eram pe sub vârful Durducului şi când am ajuns în strunga pietroasă, cu rădăcini încolăcite peste stâncă, scoase la lumina zilei de viscolul de mai ieri, ştiam că mai avem puţin de mers până în Şaua Durducului. Floriana s-a agăţat de coasta Durducului şi s-a repezit până spre vârful cu cruce înălţată între pământ şi cer.

Din şa, privirile ni s-au oprit pe înălţimile mari ale Iezerului mai ales, dar şi pe cele ale Făgăraşului, cât se vedeau din ele. La noi soarele se revărsase peste munte, dar acolo, pe vârfurile cu semeţia înălţimilor, ceaţa deabia de dezvelea frânturi din piscurile înalte şi albe, atât de bine cunoscute.

Până la drumul pe care-l ştiam dezăpezit de curând, mai aveam de străbătut poteca cu troian mare, aşa cum îl ştiam dintotdeauna după viscol, care acum, deabia bântuise locurile. Era linişte, dar pe deasupra noastră un şuier cunoscut se făcea auzit.

Ultimul troian a fost învins şi am ajuns la marginea drumului, în lungul căruia adierea de vânt şuierător ne-a condus până la cabană.

Către stâncăriile Colţilor Foarfecilor, înălţate până la cerul Coziei, privirile alunecau pe întinsul albit de plaiul iernii. Undeva departe, în adâncul văii din care venisem, poiana mânăstirii Stânişoarei din care plecasem în toiul dimineţii, deabia de se zărea. Vârful cel mare al Ciuhei stâtea nemişcat în faţa noastră şi peste toate cele, frânturi din antenele săltate peste munte defilau prin feţele noastre. Amintiri de tot felul, din iernile de mult trecute defilau prin faţa ochilor mei şi parcă atunci, pe vremea când pe aici erau doar brazi şi vârfuri şi vara în poiana din faţa cabanei creşteau genţienele şi viaţa părea altfel. De la cabană ne-au întâmpinat lătrături şi câinii cei mulţi ne-au ieşit în întâmpinare. Steluţa, Geambaşica, Martinel, Bela, Lupi şi ceilalţi, erau prietenii noştri care ne întovărăşau de multe ori în drumurile coborârilor şi doar când ajungeam la locuri mult umblate se întorceau la cabană. Erau cu toţii umblători ai ascunzişurilor Coziei, pe care parcă o ştiau mai bine decât noi. Doar că din când în când, câte unul mai dispărea în misterul muntelui, rămânând doar amintirea clipei prietenoase pe care ne-o dăruise.
Eram singurii turişti ai Coziei în ziua aceasta de dinaintea Crăciunului. Soarele după amiezii timpurii de iarnă, apropiată zilei celei mai lungi, stăpânea cerul senin, pregătindu-şi luminile apusului. În cabană era cald, Vasile cât era el de morocănos, tot cu căldura omului trăit în singurătate ne-a întâmpinat. Anişoara ne-a adus câte un ceai firbinte, cu câte-o felie de lămâie, o ciorbă caldă şi o cană de vin fiert şi....oboseala drumului lung şi cam greu, parcă a dispărut. În apropierea sobei încinse, cu flăcări jucăuşe, amintirile oamenilor ce se cunosc de mult, despre cei ce străbat potecile Coziei, despre cei ce mai sunt, sau nu mai sunt şi poate vor mai fi, s-au scurs una după alta. Luminile apusului erau în toi şi Floriana, ca ’n obiceiul cel împământenit, a plecat să mai prindă câteva imagini cu lumini roşietice, aici pe Cozia, mereu altfel.

Şi când am simţit clipa odihnei, ne-am îndreptat către camera cu soba incinsă dătătoare de căldură molcomă.

Când am ieşit afară, ne-a întâmpinat prin droia de căţei cu semne de prietenie veşnică, ni s-a încolăcit printre picioare, pisica cabanei, cea cu zbenghi negru pe botic şi albă ca zăpada prin care umbla nestingherită. Era făuritoarea de dinastii din care pisoi jucăuşi apăreau cu ritmicitate prin ascunzişurile cabanei. Câte unul mai supravieţuia zilelor grele. Acum parcă-şi cerşea oleacă de căldură şi am luat-o cu noi să-şi mai dezmorţească lăbuţele, reci ca zăpada prin care tropăia şi să toarcă şi ea ferictă, măcar o clipă.
Peste noapte, pe cerul întunecat, au mai apărut stele şi de undeva de departe şi luna părea să-şi arunce lumina peste munte. Era linişte şi locurile erau învăluite în taina nopţii.

Când am plecat dimineaţa, l-am lăsat pe Vasile pregătind Craciunul în Ajunul căruia eram. Îşi fixa un brad într-un colţ al cabanei. Ne-am luat rămas bun pentru un alt an în care doream să ne mai întâlnim şi ne-am hotărât să apucăm calea Turneanului. Racheta, câinele care ne întovărăşise la urcare, avea la ora asta când plecam, alte treburi şi prin prejma locurilor, nu se vedea. Sau poate uitase să ne mai întovărăşească. S-a arătat cam sceptic nea Vasile, spunându-ne că pe acolo pe unde vroiam să coborâm, pe muchia Turneanului, nu prea avem potecă, dar noi tot pe acolo am luat-o.

Până la Piatra Rea, doar zăpada mare, ne-a întâmpinat, dar când am ajuns să trecem pe acolo, lucrurile s-au schimbat. Aici vântul bătea necontenit şi iuţeala lui, aducătoare de ger, tencuise muntele şi piatra rea peste care trebuia să trecem, ne adusese în cale zăpada întărită, peste care trebuia să trecem.

Fiecare pas era o încercare şi nu odată pioletul a fost cel care ne-a făcut să păşim mai departe. Până la urmă am depăşit locurile riscante pe care eram şi ne-am avântat către cele liniştite de sub stâncăriile Vamvurei. Floriana s-a repezit către creasta de pe care priveilştile către un colţ de Făgăraş, înălţimile Lotrului şi adâncurile văii Oltului îşi arătau frumuseţile celor care ştiau să le preţuiască.

Mai departe drumul tot prin zăpadă mare era şi tot cel bine ştiut. Ne strecuram pe poteca largă, printre brazi încărcaţi de zăpadă. Câte unul îşi mai scuturau coama grea, de zăpadă, pe spatele nostru şi ceva din răceala ei albă, se mai strecura pe spatele nostru. Câte o exclamţie spontană, însoţea evenimentul copilăriei venite din anii mai mulţi şi mai puţini ai celor care şi acum tot atâta se bucurau. Am mai lăsat pe de lături poteci ascunse şi marcate, către alte locuri din cele fermecate ale Coziei. Ne-au întovărăşit stâncile singuratice ale Colţilor Foarfecilor, statornicite acolo ca să poată fi cucerite de cei ce se încumetă. Mai încolo, dintr-o şa anume, piatra singuratecă din poiana stânei din Rotunda, străjuia relicva acesteia, trecătoare prin lumea muntelui. De undeva, dintre fagii adormiţi după ce i-a părăsit frunzişul, vine şi poteca stânei. Ceva mai jos, o poiană adâncită în pădurea brazilor, ascunde în ea, „urlătoarea lupilor”, loc de joacă iernatecă a dragostei ce stăpâneşte vietăţile pământului. Mai departe stâncile aşezate pe culmea înălţată deasupra zărilor, ne lasă să privim până spre locurile în care ochii se împăienjenesc de dorul înălţimilor. Pe aici pe undeva, printre tufele de ienupăr, vine şi poteca de pe muchia Scorţarului, cea plină de florile rare ale primăverii. Când coborâm, străbatem hora nuntaşilor, mestecenii cei mulţi, rotaţi pe coasta Coziei, ce-şi flutură spre cer crengile firave, golite de cântători şi haina văratecă.

Ajungem în Şaua Turneanului

şi de aici încolo, pătrundem în pădurea deasă, din care uneori labe de urs ce-şi părăseşte bârlogul „brăzdează” locurile. Mai jos, de sub stâncăriile ivite în cale, susură izvorul Turneanului. Poteca umblă pe coasta muntelui şi din misterul ei, stâncile Turneanului şi adâncurile văii sale se lasă privite de pe balcoane stâncoase. O altă Piatră Rea ne stă în cale şi de aici nici mult nu mai avem până la izvorul din coastă, cu băncuţe aflate la îndemâna drumeţului însetat. Cam tot pe aici ne-a ajuns din urmă şi Racheta, câinele cu care urcasem şi care poate o fi rămas mirată când nu ne-a mai aflat la cabană. Un prăvăliş de stânci desprinse din înaltul unui abrupt, stă în calea unei văiugi ce-şi pierde urma spre înaltul muchiei Scorţarului. O zonă mai stâncoasă, mai împletită pe coasta grăunţoasă a muntelui, ne scoate într-o strungă golaşe, luminată de raze de soare năvalnic. Apoi poteca străbate locuri de pe coasta muntelui, până pe drumul ce duce spre mânăstirea Stânişoarei şi cea a Turnului. Urcăm puţin şi când ajungem la băncuţa din drum, fără potecă, doar cu urmele ce se mai văd prin zăpada frâmântată cu o săptămână în urmă, începem să coborâm către valea Păuşei. Ne întovărăşeşte şi câinele nostru cel credincios potecilor Coziei şi chiar ne-o ia înainte şi la cabana din vale aveam să-l găsim dând din coadă prietenos. Prindem închipuirea unui vechi drumeag de exploatare pe care pădurea se pregăteşte să-l ia în stăpânirea sa şi coborâm dintr-o bucată până către calea Păuşii.
Drumul Păuşii ne era cunoscut şi când am ajuns la firul lui, aproape de Troiţa cu izvor, închisesem circuitul excursiei noastre, acum, ca şi în ceilaţi ani pe care-i petrecusem pe Cozia în preajma Crăciunului. Ne-am odihnit o clipă şi am plecat mai departe. La cabana din Valea Mărului, ne-a întâmpinat Racheta, care ajunsese aici înaintea noastră. Un personaj fără nume, cunoscut mereu pe meleagurile astea, ne-a întrebat câte ceva despre cabană, zăpada de acolo şi cea de pe potecă. Ne-am urat „Sarbători Fericite” şi ne-am dus pe drumul nostru, în calea oraşului pe care-l părăsisem pentru atât de puţin timp. Când am ajuns în halta Păuşii, doar câteva minute a trebuit să aşteptăm până când năluca trenului ce aluneca către noi, ne-a cuprins, şi ne-a adus din nou în forfota locurilor pe care doar Sărbătorile pe care le aşteptam, în preajma celor dragi, ne-au făcut să le simţim altfel luminate.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

La multi ani!

Drumuri prin muntii Baiului

Moto:
Colo prin mărăcinişul dintre râpi şi ultimul crâng,
Toamna, iapă roaibă, paşte scărpinându-şi coama, lung.
Serghei Esenin

Ninsese demult prin munţi, pe la sfârşitul lui octombrie, când toamna era mai frumoasă ca nicicând şi dintotdeauna. Se dusese repede zăpada, tot aşa cum venise. Acum, la începutul lui decembrie, în ajunul sfântului Nicolae, coastele munţilor înalţi, rămăseseră ochiţi de petice albe şi doar crestele cele înalte mai erau înfofolite cu strat gros de nea. Plaiurile întinse ale Baiului, cu repezoi mult către necunoscutul văilor adânci, speram să le găsim doar îngălbenite de toamna care le părăsise cu nu prea multă vreme în urmă şi noi tocmai de aceea plecasem către ei.
Dimineaţa devreme, ieşim în Bucureştiul stăpânit de luminile nopţii, străbătut doar de fâşâitul mai rar al zănaticelor ce răspândeau miros de benzină şi de paşii grăbiţi ai vreunui om, către cine ştie ce loc de muncă îndepărtat.
Cu rucsacii în spate, traversăm repede bulevardul şi intrăm în staţia de metrou, unde primul tren al dimineţii, aştepta să-şi înceapă munca de-o zi întregă. Ajungem repede la gară şi pornim către valea Prahovei, când noaptea se îngâna cu ziua. Am coborât în gara Azugăi, i-am traversat liniile înierbate, parcă aproape părăsite şi am intrat în lungul străzii bătrâne, cu puţine urme de înnoire. Doar când ne-am apropiat de capătul ei, cel dinspre telegondola pârtiei Sorica, mulţimea pensiunilor şi hotelurilor terminate şi altora ce doar se construiau, ne-au arătat zbuciumul zilelor de iarnă ce se apropiau. Unele din ele, din vară de când mai trecusem pe aici, aproape se terminaseră şi işi arătau forme arhitectonice interesante. Dar prin preajmă, locurile erau noroite şi pline de resturi de materiale şi străbaterea lor nu a fost deloc îmbietoare.
La capătul de jos al telegondolei, locurilor erau stăpânite doar de liniştea dimineţii. Ne-am aşezat la una din mesele de afară al restaurantului încă închis. Ne-am luat micul dejun şi l-am mai împărţit şi cu dulăul care ne întovărăşise până aici. Apoi am aşteptat cuminţi timpul când telegondola avea să ne ducă spre locurile înalte de unde începeam periplul nostru de-o zi.

Când ne-am început zborul către înălţimi, aşezaţi comod în telegondola elegantă, am privit către versantul Bucegilor, de cum s-a lăsat privit peste coroanele copacilor desfrunziţi. Erau cam întunecaţi, cam înceţoşaţi şi pe acolo pe unde se vedeau, cu petice de zăpadă agăţate de coastele abrupte şi în rest parcă pudraţi proaspăt de altă nea, care anunţa că pe acolo iarna avea să se statornicească în curând. Când am coborât la capătul pustiu al telegondolei, ne-a întâmpinat plaiul Baiului, stăpânit doar de ceţuri vremelnic umblătoare, care străbăteau când şi când, drumul tăiat în coasta muntelui. În vară, când mai trecusem pe aici, drumul stăpânit de grohotişul vremurilor ce trecuseră peste el, încet-încet, părea să-l contopească cu muntele, dar acum urma proaspătă a buldozerului îl scormonise din nou şi iară muntele trebuia să o ia de la capăt, până şi-o intra în drepturile statornicite de natură. Pe pământul reavăn, înnoroit de curând, am părăsit locul stingher parcă, capul de pod cucerit de om şi am început să străbatem culmea Orjogoaia, ce despărţea munţii Baiului de cei ai Neamţului.
Nu bătea vântul, nu era prea frig şi nici ceaţa nu ne deranja. Doar pâcla coborâtă de sub acoperământul norilor, nu ne lăsa privirilor locurile îndepărtate către care ne îndreptam. Coasta abruptă a Bucegilor, mai ieşea uneori din ceţurile aşternute peste ele şi câte o fotografie, altfel de cât ast ‘vară, tot s-a mai lăsat prinsă.
Ne-am îndreptat către bradul stingher, mort în picioare, cu crăcile ţepoase, părăsite de viaţa verde de altădată, ce stătea aninat de coasta vârfului Urechii. Am străbătut pe sub el, înălţimea vârfului Cazacu, de unde coborând, ne-am despărţit de culmea Orjogoaia şi de începuturile munţilor Neamţului, pe care la altă vreme, însorită şi cu cer albastru, le străbătusem în vară. Am trecut pe lângă prima dintre înălţimile munţilor în care intrasem, vârful Băiuţului, cel mai înalt de până acum. O coborâre lungă faţă de cele scurte de până acum, ne-a dus până în Şaua Băiuţului. Pe coasta muntelui, văzută de departe mogâldeaţa neagră a unui ciot, ni s-a părut ciudată şi doar când am ajuns aproape, spaima animalului pe care-l bănuiam s-a risipit. Am trecut şi pe lângă Baiul cel Mic şi am ajuns în Şaua Baiului. Mai apoi drumul proaspăt răvăşit, a făcut o curbă elegantă şi s-a îndreptat către o stână, poate cea din Picior. Nu mai aveam în faţă decât vârful Baiul cel Mare. Până acolo o potecă deabia conturată pe coasta muntelui părea o cale numai bună de coborât, dar noi care nu prea ştiam locurile nu ne-am avântat pe ea şi de altfel noi doream să ajungem pe vârful înalt pe care-l aveam în faţă.
De la locul unde drumul cel nou părăsea cununa muntelui, cel vechi a mai continuat şi părea să se abată pe coastele estice, cine ştie până unde. Noi însă am apucat creasta muntelui, către vârful cel mare. Nu mai era deloc ceaţă şi cei câţiva funigei care ne înţepaseră feţele din când în când, dispăruseră şi ei. Am terminat urcuşul prelung până pe vârf. În drum am întâlnit forma specifică a unei borne de hotar şi mai sus, chiar pe vârf, alta. Erau acestea borne cunoscute din alţi munţi şi acolo, dar poate şi aici, tot graniţa de altădată, trebuie să fi împărţit ţara, dar nu-mi închipuiam cam pe unde arătau acestea hotarul nemilos, care la vremea lor sfârtecaseră tărâmul pe care-l străbăteam acum. Pe vârf am stat puţin, până să îmbucăm ce mai aveam prin rucsac. Ceţurile se îndepărtaseră. Am încercat să desluşim înălţimile ceva mai depărtate, cât ne lăsa pâcla aşternută peste munţi. Lanţul Grohotişului părea mai apropiat şi ceva mai clar. Ciucaşul doar ne închpuiam că îl vedem şi nici Bucegii nu se luminaseră cât de cât. Crucea Caraimanul se vedea când şi când. Turnul tv de pe Coştila îl privisem mai tot timpul şi nici acum nu ne părăsise.
Era vremea să stabilim calea întoacerii. Doream să coborâm pe Valea Rea. Ceţurile rămăseseră undeva departe, pe alte meleaguri. Valea era doar stăpânită de cerul întunecat şi doar un petec de cer senin a apărut întâmplător. Doar clinul versantului, care părea că ne aruncă într-un hău fără fund, părea să-mi dea oarecare temeri. M-a mai încurajat Floriana, spunându-mi că pe aici, alţii au venit la narcisele primăverii, dar panta tot atât de dură-mi părea. Am încercat mai întâi să începem coborârea pe versantul drept al hăului, încercând să mai domolim repezoiul adâncurilor. Mai apoi am traversat valea, pe lângă un pâlc de brăduţi, aninaţi aici, pe panta aspră a locurilor. Pe lângă ei o limbă de grohotiş şi un loc mai domol, ne-a mai dat răgazul unei odihne. Am traversat valea, ne-am mai întors către firul subţire, pietros, al locului prin care muntele îşi arunca la vremuri năpraznice, valurile de apă ce năvăleau spre adâncuri. Acum pe aici era un firişor nevinovat, care doar susura discret. Am ajuns şi lângă el şi ne-am mai potolit setea pentru o clipă. Apoi coborâşul a continuat, pe valea ceva mai lată şi plină de aluviuni colţuroase, mai mari, mai mici şi printre ele ne-am continuat drumul.

Apa dispăruse de mult, îşi croise drum subpământean. Pe malul drept al pârâului, revenit de curând la suprafaţă, părea a se înfiripa o potecuţă. Pare mai batută, dar uneori dispare. Par a fi şi urme de bocanc şi nu-mi închipui că localnicii, se urcă în căutare de locuri neştiute. Tot niscaiva turişti s-or fi aventurat pe aici. De jur împrejur copacii au o bună parte din tulpină, acoperită de aluviunile acestui năpraznic torent. Pe măsură ce înaintăm, apar şi fragmente ale unui vechi drum de exploatare, rupt şi el de viiturile năpraznice. Poteca mai mult închipuită, ne conduce către traversarea firului de apă, acum blândă ca un mieluşel. Când îl traversăm, apare o şosea, forestieră cred, cu o platformă a sa, atât de bine compactată, cu strat de piatră spartă, cu şanturi pe margini, de-mi vine să cred că e numai bună de asfaltat. Să fie vorba de viitoare vile intrate în munte ?. Sau numai de o viitoare exploatare ?. Oricum, muntele tot va avea de suferit. Ceva mai încolo, către mijlocul distanţei ce ne desparte de Sinaia, valea a rămas undeva jos, în adâncurile din care până la noi razbate doar susurul discret al pârâiaşului, acum domesticit. Pe vale apar şi amenajări, menite să mai domolească furia pârâului, când i-o veni să fie năpraznic. Una din ele mai ales, are în spatele micului baraj care-l stăpâneşte, liniştea apei, verzuie, cristalul unei oglinzi liniştite, ici-colo cu câte un ciot, statornicit aici din cine ştie ce vremuri de restrişe. Mai departe pădurea cu frunze rare prin fagii înalţi şi covorul celorlalte, aşternute în cale, începea să arate capătul drumului. Curând apar urmele oarecărei civilizaţii: o barieră şi rămăşiţe de barăci nu prea arătoase. Minunea locurilor prin care fusesem se termină brusc la apariţia căii ferate şi până în staţie doar o droaie de căţelandri înfriguraţi, se mai dezmorţesc, lătrându-ne de mama focului. Până acasă, doar surpriza întârzierii nedorite a trenului avea să ne mai tulbure puţin, dar şi cu asta până la urmă a trebuit să ne obişnuim. Până la primăvara ce va mai veni pe meleagurile astea, vom duce dorul altor locuri de pe aici, la care râvnim încă de pe cum.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

Surpriza unei zile de toamna intarziata

Moto: Vântul-schivnic, furişându-şi recea vraişte de fum,
Macină frunzişul galben de pe coşcovitul drum.
Serghei Essenin

Ne-am adunat în gara Râmnicului, la vremea încă a întunericului, aşteptând trenul sforăitor. Ne-am urcat în vagonul cu miasmele locurilor prin care trecuse şi în prag de ziuă, am coborât în halta Păuşei. Ne aşteptau 6km de drum forestier, strecurat deasupra firului de apă firav al Păuşei. Am trecut pe lânga cabana Valea Mărului, apoi pe lângă Troiţa cu izvor, la care am poposit oleacă, cât să ne tragem sufletul şi să ne luăm ceva apă pentru drumul lung care ne aştepta. Am ajuns curând în poiana de deasupra mânăstirii Stânişoarei, dominată de silueta impresionantă a Colţilor Foarfecilor. Pe iarba încă verde ne-am odihnit câtăva vreme. Apoi am luat drumul înălţimilor. Am depăşit poteca ce urca spre muchia Fruntea Oii, am traversat valea uscată a Şipoţelului, apoi pe cea cu un firicel de apă pe ea, a Şipotului şi am început urcuşul dur, prin stejerişul uneori noroit la vreme de ploaie. Am coborât poteca ce se strecura într-un loc, pe sub fagi doborâţi de furtuni şi ne-am îndreptat către valea Bulzului.
Când am ajuns acolo, în valea acum seacă şi acoperită de covorul frunzelor uscate, am zărit piatra lânga care, cu ani mulţi în urmă, Chissy, atât de bună camaradă de munte, îşi sfârşise zilele, alunecând într-un mod atât de surprinzător, de pe înălţimea primelor stâncării care-ţi apar în cale urcând poteca Coziei. Şi doar din acest loc, strecurată pe lângă o mică peşteră, cobora o potecă, o scurtătură, pe care o ştia bine, că doar o făcusem împreună şi chiar de câteva ori. Şi tot la piatră sub care o găsisem atunci ajungea. Acolo sus, pe odihna peretelui ucigaş, ascuns de privirile altor muritori, stă pitit printre copăcei, un modest monument, aşa cum i-a fost şi viaţa, atât de scurtă. O ingrămădire zidită din piatra Coziei, cu întruchiparea unui piolet, fixat în ea, are tot acolo, pe o placă, versurile unui poet italian, Quasimodo:
„Fiecare stă singur pe inima pământului,
Străpuns de o rază de soare
Şi deodată se face noapte”.
Un moment de pioşenie şi sigur de aducere aminte a atâtor întâmplări nemuritoare pentru mine, petrecute prin munţii ţării şi pe îndepărtul Elbrus, m-a stăpânit o clipă, atâta cât să mi se umezească ochii.
Şi am trecut mai departe, gândindu-mă cât de aproape poate fi un moment pe care nu l-ai aşteptat şi cât de repede poţi ajunge doar o amintire.
Am urcat apoi pe serpentinele potecii, uneori mai apelând la căte o scurtătură, cât sa-mi amintesc anii tinereţii când pe aici doar zburam. Am trecut pe lângă stânca lui Damaschin, apoi pe lângă nodul potecii din care se desprindea lungul şi frumosul drum al Călimanului, dar şi rămăşiţele vechii poteci ce cobora altădată pe pârâul Păteştilor.
Am ajuns pe tăpşanul din poiana Vlădesii, ochit de soarele atâtor zile frumoase de pe meleagurile Coziei. Nu mult mai departe, când urcuşul pare potolit şi abruptul Bulzului înălţat până la ceruri din cremenea muntelui, începea coborârea prelungă spre adâncul spintecăturii din lăuntrul căreia ia fiinţă pârâul Bulzului.
Poteca cu covorul de frunze foşnitoare coborâte din toamna muntelui, te scoate pe neaşteptate pe un brâneag suspendat, după care repede ajungi la unul din puţinele izvoare ale Coziei şi acesta doar dacă seceta nu s-a prelungit peste măsură.
Acum izvorul secase, cu toate ploile antediluviene care acoperiseră până de curând muntele. Aşa că am trecut mai departe. Începea urcuşul întortochiat de pe faţa pietroasă a muntelui. Erau serpentine mai scurte şi mai lungi, aflate pe marginea deloc îmbietoare a potecii. Era şi destul grohotiş măcinat din peretele înalt care te străjuia. Erau şi rădăcini aflate la vedere de care uneori te mai ajutai. Mai erau şi frunze stinghere purtate de vânt, care sporeau acoperământul potecii.
Şi până la urma am coborât o altă vale, parcă mai adâncă şi strâmtorată de copăceii atârnaţi pe abruptul pe care aveam să-l înfruntăm.
Ne stătea în faţă abruptul cel mai de temut al Coziei, în lungul căruia stătea atârnat un vechi cablu de care te mai ajutai, când şi când. Îl ştiam aici de mai bine de 40 de ani şi parcă peste el trecuseră aceştia fără urme. Îl lăsaseră doar puţin mai ruginit. Fuseseră pe aici şi lanţuri întinse cu migală în lungul peretelui, dar unii gândiseră că şi în alte locuri aveau ce face cu ele şi le luaseră de acolo, fără să se gândească cât rău puteau să facă şi câtă muncă aruncau de-a surda.
Am depăşit repede abruptul şi am ajuns în locurile din care poteca şi hăţaşul frumoasei muchii a Frunţii Oii razbătea din adâncurile pădurii şi stâncăriilor, ce păreau aproape de nepătruns. Câţiva metri mai încolo se afla şi băncuţa aşezată deasupra abisului. Poteca urcătoare a mai străbătut câtăva vreme stâncării şi când a ajuns sub vârful Durducului, s-a transformat în aleea din parcul Coziei, prelungă şi adăpostită de brazii pe care-i ştiam de-o viaţă. O mică strungă pietroasă, un hăţaş abătut la dreapta, care te scotea în abruptul Bulzului, pe care de acolo puteai să-l învingi şi poteca curgea mai departe spre Şaua Durducului nu departe de vârf. În apropiere, pe o vreme dintr-odată devenită rece şi un pic vântoasă, ne-am aşezat la masa de prânz. Ne-am şi odihnit oleacă după atâta drum, făcut fără prea multe pauze, până ne-a prins răcoarea şi ochiul soarelui care ne mai încălzise până atunci, s-a stins cu desăvârşire.
Din Şaua Durducului, Scoaca Ursului cobora spre adâncurile peretelui Gardului şi spre minuni alpine ale Coziei. Poteca, acum acoperită de pădurea renăscută, părea că îşi cerea drepturile. Până la cabană mai aveam un fleac de potecă urcătoare şi când am ieşit în drumul releului, eram ca şi acasă. Din urmă ne-a ajuns un grup de tineri, cu care am mai sporovăit până în preajma cabanei, unde doar lătrături stinghere de câini, cu care ne ştiam de mult, ne-au însoţit până la uşa primitoare a cabanei.
După ceaiul băut la repezeală şi încălzirea la duduila sobei cu flăcări jucăuşe, grupul cu care urcasem atâta vreme, avea să se despartă. La refugiul din poiana fermecată unde trebuia să ajungem cu toţii, se adunaseră mai mulţi decât încăpeau pe priciurile acestuia şi eu am hotărât să rămân aci peste noapte.
S-a dovedit o hotărâre înţeleaptă. La cabană seara a fost liniştită, ba chiar frumoasă, dominată doar de vocile celor ajunşi aici pentru că iubeau muntele şi de poveştile venite de departe. Doar că peste noapte s-a abătut peste munte, venită de undeva din Făgăraşul îndepărtat, furtună mare, cu bubuieli năpraznice si zbiceală de lapoviţă, picuri de ploaie şi streaşini plângătoare. Se aşternuse şi ceaţa deasă peste poiana cabanei şi părea că ziua care urma, nu avea să fie prea generoasă.
Dar nu avea să fie aşa şi când am ieşit afară din camera care-şi mai păstra căldura sobei incinse de-cu-seară, ceaţa începea să se retragă spre vârful Ciuhei Mari. Afară, iarba îngălbenită de toamna târzie, începea să-şi răspândească culoarea sub lumina difuză a soarelui care se chinuia să răzbească boghea cea deasă. Când m-am pierdut pe firul potecii, lumina peretelui Ciuhei stătea să lumineze calea pietroasă de peste Piatra Rea. Când am ajuns în poiana covăţită de sub creasta Vamvurei, bruma de vânt rece a căzut cu desăvârşire şi plaiul s-a luminat dintr-odată. Apoi am pătruns pe aleea dintre brazi şi curând şi în micuţa strungă de unde trebuia să mă despart de drumul marcat al coborârii obişnuite. M-am abătut la dreapta, pe potecă mai greu de aflat, strecurată prin noianul de brazi iviţi în cale. Am mai urcat, am mai coborât, am străbătut locurile brazilor tinerii risipiţi în cale, printre care trebuia să te strecori şi am ajuns la pădurea celor bătrâni, trecuţi prin multe furtuni, cu trunchiuri groase, cu ţăpuşe mai către poale şi doar spre vârfurile înalte cu ramuri încă verzi. Supravieţuirea nu era o treabă uşoară nici pentru ei şi cei tineri, aveau să le ia în curând locul. Dar curândul ăsta nu aveam să-l mai apucăm. Printre trunchiuri bătrâne, pe şnurul de potecă dintre ei, întortochiată, pierzându-se uneori, trebuia să strecor şi să ajung la poiana cu căsuţa fermecată. Am zărit lumina dintre brazi şi am coborât să văd cum o mai duc cei de acolo. Şi până la urmă am ajuns, acolo unde dimineaţa unei nopţi lungi, petrecute la căldura sobei drăgăstoase, în zumzetul brazilor ale căror vârfuri s-or fi zbătut cam tot aşa ca la cabană, îşi făcea auzite primele vorbe de oameni. La căldura încăperii, la focul cu flăcări jucăuşe şi fierbinţeala unei ceşti de licoare de prună bătrână, dreasă cu bobiţe negre de piper şi oleacă de zahăr, limbile erau ca şi dezlegate. Numai că pe unii din noi îi mai aştepta şi drumul coborârii. Aşa că am băut mai mult o cafea neagră, din mâna care ştia s-o facă amară. Când am plecat pe lângă noi s-au gudurat câinii cei mulţi, veniţi de la cabană şi Lupi, Martinel, Bela şi Geambaşica – avea fiecare numele lui şi când îi strigai veneau fiecare în parte – s-au gudurat în semn de rămas bun, dar au rămas locului, lângă cei care aveau să le mai dea vreo două zile, mâncarea aşteptată.
Noi, cei trei, am apucat firul altei poteci, strecurate tot printre brazi, până am ajuns la poteca marcată ce venea dinspre Vărateca. Am admirat depărtata Builă, ce-şi etala ascuţişul Vioreanului deasupra pâclei matinale dinspre văi. Am trecut cele trei văi, am depăşit stâncăriile cele rele şi am ajuns în poiana fostei stâne din Rotunda, ajunsă acum doar un schelet şi acela pe ducă. Avusese şi stâna epoca ei de glorie. În depărtări, pudrate cu nea proaspătă, vărfuri din cele mari ale Lotrului se lăsau privite pe îndelete. Ascuţişul piramidei Sfărcaşului, acoperişul prelung al Sterpului sau rotunzimea Floarei, se lasau admirate în lumina zilei tomnatece de iarnă.

Am zăbovit oleacă sub steiul cel mare din mijlocul poienii, pe lângă care miros de lămâiţa încălzită de soarele lăfăit pe seninul cerului, te mâna la cules de iarbă de ceai cu aroma muntelui adus acasă. Mai apoi ne-am avântat printre fagii cu umbre prelungi, am străbătut poteca de sub creasta înaltă şi iarăşi ne-am oprit în poiana cu privelişte măreaţă spre Colţii Foarfecii. Am coborât în curmătura adâncită în culmea muntelui, în locul altfel numit Stâna Măriei, acolo unde o poiană ce-şi pierde conturul în inima pădurii, adăposteşte „urlîtoarea lupilor”, mai către timpul când zăpezile cele mari tind să dea locul primăverilor nerăbdătoare. Am urcat muchia înaltă, până în locul cu stâncării de pe care admiri înălţimile munţilor care stăpânesc zările. Din munţii Căpăţânii, spre cei ai Parângului, Lotrului şi chiar un pic din cei ai Şureanului, privelişti atât de bine cunoscute se lăfăiau pe orizontul senin.

Şi iară am pornit la drum şi la căsuţa din Şaua Turneanului am mai zăbovit un timp, cât să ne moleşească soarele amiezii care tocmai începea. Ne-au ajuns din urmă şi alţii ca noi şi câtăva vreme am străbătut locurile împreună. Am coborât locurile unui horn cu „Piatră Rea”, ne-am potolit setea la izvorul La Troc, am străbătut valea cu stânci prăvălite din înaltul muntelui şi când am sfârşit panta dură strecurată printre pietrele din cale, am mai zăbovit odată, în strunga de sub muchia Scorţarului.

Ne-am adunat şi mai mulţi în zăbava muntelui şi de acolo am ajuns repede in drumul Stânişoarei, de unde iar ne-am împuţinat, despărţindu-ne cu lumina zilei însorite pe feţe. Când am ajuns la băncuţa din vărful urcuşului, ne-am abătut la stânga, prin locuri mai puţin umblate, căutând urma unui vechi drum de exploatare a pădurii. Şi pe el am ajuns repede în valea Păuşii, nu departe de Troiţa cu izvor unde poposisem dimineaţa, la începutul turei. Şi acum am zăbovit puţin şi ne-am potolit setea cu apa proaspătă a izvorului. Mai apoi drumul a sfârşit la şoseaua cu staţie de autobuz. Când am suit scara autobuzului, inserarea pusese stăpânire pe locurile, din care nu ne mai rămânea altceva de făcut, decât să ne întoarcem acasă.

Text: Dinu Boghez

Prietenie

O seara de minune petrecuta pe muchia Raiosu-Museteica...

Foto: Floriana Boghez

La sfat cu lupii

Moto: „zăbranicul lumii şi al tăcerii se pierdeau in tainele de dincolo de zarea noastră”
Vasile Voiculescu

Intr-o zi din toamna capricioasa a acestui octombrie, cu zăpada timpurie a acestor zile, iată-mă coborând din tren la halta mânăstirii Turnu. Se îngâna ziua cu noaptea şi sus, pe creasta Coziei, ceaţa stăpânea vârfurile înalte. Eram singur şi încă de pe peronul gării din care plecasem dimineaţa, ştiam că nimeni nu va mai urca muntele. Era ora 71/2 când am coborât în gara pustie. Am luat-o spre mânăstire, i-am traversat curtea adormită, străbătută doar de ecourile slujbei ce răzbateau din biserica. La uşa bucătăriei păstorită de Dionisie, ciurda de pisici îşi aştepta tainul dimineţii. Un câine stingher, străbătea incinta mânăstirii. Când am urcat cei câţiva metri până la poteca largă ce străbătea muntele în drum spre cealaltă mânăstire a locurilor, Stânişoara, m-a înconjurat pădurea încă întunecată, îmbrăcată aici jos, în culorile toamnei. Mai departe eram doar eu şi muntele. Urcam repede. Întunericul se risipea văzând cu ochii. Dar cerul stătea încă acoperit de nori compacţi şi nu se întrevedea vreo şansă să fie altfel până spre înaltul muntelui. Mergeam repede, fără alte pauze decît cele scurte, cât să-mi trag sufletul. La bancuţa din primul cot al drumului, am făcut cunoscută halta de ajustare a echipamentului. M-am mai descotorosit de ceva din hainele groase de pe mine. Mai departe am trecut pe lângă căsuţa din cale, din ce în ce mai părăginită, apoi ceva mai departe pe lângă troiţa de la răscrucea de drumuri ce veneau dinspre Poiana Nuceţelului şi refugiul de la Lacul Porcului. Mai aveam puţin până când aveam să mă desprind din drumul Stânişoarei. Un fâşâit in spatele meu, avea să-mi atragă atenţia. Un căţel, din cel cu picioare scurte, venea repede în urma mea. Când s-a apropiat, am întins mâna să-l mângâi. Era o vietate, care poate avea să-mi ţină de urât mai departe. Un mârâit surd, nişte dinţi ca mărgelele sub buza ridicată ameninţător, mi-au tăiat elanul. A rămas să vorbesc cu el doar de departe. Când am părăsit drumul lat spre Stânişoara, câinele m-a urmat. Cam de departe. Iar când şi-a dat seama că nu mai fusese pe drumul ăsta, chiar s-a întors şi... dus a fost. Rămăsesem din nou singur. Pe poteca brânoasă de sub începuturile muchiei Scorţarului mergeam cât puteam de repede. Am ajuns la umărul pietros în care de obicei făceam câte o pauză. Am coborât panta repezită, cu lunecuşuri la vreme de iarnă, am traversat vâlceaua obturată acum de stâncile prăbuşite din peretele înalt de deasupra şi m-am îndreptat către izvorul ,,La Troc”. Apă nu prea avea şi de pe fundul izvorului, cu paharul de alături, am scos mai mult mal decât apa. Nici nu-mi era prea sete şi aici m-am oprit mai mult din obişnuinţă. Mai sus altă căsuţă, făcută tot cu bune intenţii şi devastată de neoameni.
Mai departe poteca începea să urce către „balcoanele” de unde priveai Pietrele Roşii şi valea pe care începea să se înfiripe pârâul Turneanului. O coborâre scurtă, un urcuş lent prin locuri pe care ghioceii primăverilor apăreau de timpuriu, apoi strecurarea printre stâncile unei „pietre rele”, cu strunga în care ajungeai urcând din greu şi uneori punctată cu urmele ursului călător, cu bârlog prin apropiere. Însfârşit poteca ajunge pe albia firavă a Turneanului, care de aici începe să se înfiripe, împletită cu frunzişul coborât din înaltul fagilor. La locul unde izvorul ivit din împreunarea văilor ar fi trebuit sa potolească setea drumeţului, doar pietrele uscate mai amintesc de acesta. Începea de aici urcuşul dur, prelung, adeseori noroios, obositor doar, ce sfârşea în Şaua Turneanului. Apar ici-colo petecele de zăpadă. Poteca mai întâi înşurubată pe firul văii, urcă din greu. Mai apoi când trece pe malul drept al văii, îşi mai domoleşte urcuşul si sfârşeşte pe coasta aproape blajină, cu o pospăilă de zăpadă aşternută peste pământul alunecos de-a binelea.
Ajung în Şaua Turneanului şi intru în căsuţa acestor locuri, cât sa-mi trag sufletul. Ceaţa stăpânea muntele şi nimic prin preajmă nu mai dovedea frumuseţea de altadata a locurilor. Acum poteca îşi însăila firul obişnuit prin stratul de zăpadă devenit consistent. În faţă vizibilitatea nu era mai mare de 20-30m. Nici paşi mai proaspeţi nu trecuseră înaintea mea. Pe întinsul zăpezii, doar fire din iarba verii ce tocmai trecuse, îşi mai iţeau lujerele subţiri. Pe alocuri, mai apărea câte o amărâtă de brânduşă care-şi blestema zilele, că nu-şi sfârşise viaţa cum ar fi vrut. Depăşesc prima înălţime care-mi ieşea în cale. Ajung la pâlcurile de mesteceni, aici de când lumea, unii din ei târându-şi bătrâneţele pe plai. Străbat scurtul palier al potecii. Încep celălat urcuş, mai prelung, punctat de alţi mesteceni , adunaţi în pâlcuri de nuntaşi la hora din curtea muntelui. Continui să urc către stâncile din locurile cu belvedere prelungă, către văi şi munţi depărtaţi, acum toate ascunse în marea volbură din care nu vedeai nimic. Încerc să nu urc chiar pe coama muntelui şi o iau prin pădurea cu fagi bătrâni. Merg repede, cu privirile aruncate pe jos, să văd bine pe unde calc. Mai ocolesc câte o creangă doborâtă şi uneori mă mai feresc de câte una apropiată, atârnată din fagii locurilor mai departate de poteca pe care o părăsisem. Din când în când, îmi mai ridic privirile, să mai străpung ceaţa deasă. Deodată, din pâcla locurilor, o mogâldeaţă neagră, mă ţintueşte locului. Se mişcă, nu poate fi vreun ciot de copac. Se precipită faptele, gândind că acolo nu poate fi decât un urs. Alături de mogâldeaţa neagră, mişcătoare, apar şi doua zgaibe, mai mărunte. Se zbengusec în praful de zăpadă proaspătă. Sunt lupi. Nu m-au simţit. Bătea vântul din creastă spre mine. Încremenesc de spaimă. Scot un răcnet venit din rărunchii omului speriat. Apuc cu o mână spray-ul din buzunar şi pioletul îmi încremeşte în cealaltă, dar nu sunt sigur că picioarele chiar mi-ar fi folosit la ceva. Mogâldeţele atât de apropiate, poate doar vreo 30 m, se opresc din zbenguială şi cu cea neagră în frunte ţaşnesc spre înălţimile muntelui. O clipă mă opresc şi dau drumul gândurilor învălmăşite. Lupii nu atacă, dar oare aceştia ştiu regula?. Dacă mă întorc şi ei işi pun mintea cu mine, din două salturi, m-au ajuns. Mai bine merg mai departe. Dar curând am să dau în drumul meu, de poiana „urlătorii” jocurilor din februarie a lupilor. Şi dacă acestea au pornit mai devreme şi mă pomenesc în mijlocul haitei, ce-o să fac eu cu amărâtul meu spray de câini şi pioletul care-mi tremură în mână?. Am semnal la mobil şi sun la cabana. Macar să-i spun lui Marian, cabanierul, cam pe unde sunt, să ştie pe unde să mă caute, dacă.... Nu-mi raspunde şi plec mai departe. Ajung la urmele proaspete, vădit alergătoare in susul muntelui. Trec pe lângă poiana cu urlătoare, pe care altădată am găsit-o frământată de labele lupilor, in hora dragostei lor nupţiale. Acum locurile par acoperite de liniştea înălţimilor, străpunse doar de răcnetele mele, că altfel nu le pot spune şi de ceaţa care le stăpâneşte. Apuc la stânga, către stâna din Rotunda şi in lungul bătrânei poteci aflu alte urme, numeroase, care mă fac la tot pasul să încerc să străpung adâncurile pădurii. Mă sună Marian şi-i spun repede cam ce-am întâlnit in cale, aici, în locul de la Stâna Măriei. Apoi mă înscriu pe drumul bine cunoscut către stâna cea veche – poate mă adăpostesc în ea la o adică – şi când o depăşesc, pe poteca vârstată cu banda albastră, iuţesc cât pot ritmul paşilor. Pe poteca urme multe, dar par a fi doar ale câinior cabanei, care mai mereu bântuie locurile, dar mai ştii ?. Când mă apropii de căsuţa dintre brazi, câinii adunaţi acolo dau semnal prelung şi când ajung lângă ei, mă înconjoară cu prietenie, ca între cei ce se cunosc de mult. Însfârşit ajung la refugiul unde sunt aşteptat. Mă uit la ceas şi constat că de când coborâsem din tren, trecuseră doar 4 ore şi un pic. Nici in tinereţe nu mersesm atât de repede !. Intru în casa cu foc mângâietor, povestesc pe nerăsuflate întâmplarea, dau peste cap un strop cam mare de palincă ce-mi arde măruntaiele şi parcă mă simt în siguranţă. Capăt asigurări că lupii nu mi-ar fi făcut nimic, că ştiau ei bine că trebuie să se ferească din calea oamenilor. Aşa o fi fost, dar dacă ăştia încă nu învăţaseră regula.
Şi în căbănuţă, la căldura focului zglobiu din sobă, poveştile cu lupi sau fără, curg pe îndelete şi seara vine curând şi locurile se înconjoară de poveşti multe din cele ale muntelui îndrăgit.

24-25.10.2009
Text: Dinu Boghez

Când peste munte s-a lăsat iarna

Moto: Brazi împodobiţi de ger
Atârnând ca nişte salbe
Pe grumazii lor de stânci.
Lucian Blaga

Cand am pornit de acasa pe drumul Berislavestilor si mai apoi pe cel al Dangestilor, dorind sa mai urcam odata catre inaltimile Coziei - muntele nostru cel de toate zilele iernatice -, prognosticul meteo nu ne dadea sanse de vreme prielnica. Doar urcam imediat dupa zile cu ninsori zdravene si timpurii, in care toamna trebuia sa nu-si fi terminat zilele frumoase. O pauza la capatul Dangestilor unde schimbam masina cu cea a lui Ite, un ARO cam vechi, mai obisnuit cu drumul muntelui. Urcam printre coaste mai intai aramite de culorile toamnei, pe care zapada inca nu le atinsese, apoi printre palcuri de brazi, unele episodice si pana la urma, ajungem la cabana. Ne extragem cu oarecare greutate dintre rucsacii plini de parca cine stie ce munte mare urcam si ne dezmortim cat de cat in zapada cu strat gros din fata cabanei. Cam luati prin surprindere de frigul iernii care stapanea locurile si de vantul amarnic ce batea dinspre muntii Fagarasului, intampinati de nea Vasile, cabanierul de serviciu si de bine cunoscutii caini prietenosi, intram inauntrul cabanei, doar pentru o clipa. Eram prea multi pentru masul peste noapte din refugiu si mai toti erau oameni lati in spate si inghesuiala prea mare nu ma incanta peste masura. Asa ca am fost singurul care m-am adapostit in cabana primitoare. Ceilalti s-au pierdut in curand pe poteca acoperita de ceata varfurilor, in drumul peste Piatra Rea de sub Ciuha Mare. Am ramas la cabana si doar a doua zi aveam sa ma indrept si eu pe acelasi drum, catre casuta din padure aflata in ochiul de poiana din mijlocul brazilor.
Deocamdata am intrat in cabana linisita, unde doar trei tineri stateau linistiti la caldura sobei cu flacara zglobie. Ceaiul mi l-am baut alaturi de acestia, care amabili, m-au chemat la masa lor, poate sa nu-mi simt singuratatea. S-a insailat o conversatie sprintena, alaturi de trasee cunoscute, de pe meleagurile Coziei sau de aiurea.
Au plecat tinerii, urcasera doar pentru o zi si noaptea venea repede si mai aveau cale lunga pana la Stanisoara, unde vroiau sa ajunga. Mai apoi in cabana au mai intrat si alti oameni, unii un pic euforici, altii asezati, cu vorba unor cunoscatori ai locului. Se petreceau schimbari prin preajma cabanei si casa silvica din apropiere, de unde uneori vara tasneau zgomote electronice de manele si zbierete iesite din gatlejuri incalzite, trecuse in stapanirea „Parcului”, unde poate i-o merge mai bine.
Despre cotloanele mai putin cunoscute ale Coziei, ale mai departatelor Doabre sau ale nepatrunselor cai ale Lotrisorului, s-au infiripat conversatii repezi. Cu ce stiam unii, cu complectarile celorlati si pe nesimtite avea sa ne ajunga vremea noptii. M-am retras in camera cu limbi de foc mangaietor si peste muntele incetosat s-a asternut noaptea. Peste el mai razbatea pana la mine doar latrat de caine si uneori pale de vant ce poposeau aici din inaltul Fagaras, aduse la casa primitoare a Coziei. Mai apoi s-a asternut gerul si uneori si cerul luminat tainic de luna ce strabatea taramul fermecat al muntelui.
Cand a patruns alba-n ferestruica camerei in care-mi petrecusem noaptea, eram de mult cu gandul la plecare. Am coborat spre ceaiul matinal si vorbe de revedere pentru alta imprejurare. Mi-am aruncat privirile spre crestele Fagarasaului, cand incetosate, cand luminate de soarele inca firav. Apoi m-am pierdut pe poteca strecurata printre brazii care stapaneau Ciuha Mare. Din ograda cabanei, un catelandru din generatia mai noua, mai tafalog, mai necopt, pufos inca si cu labe de adevarat urias, s-a luat dupa mine si cu mare greutate l-am determinat sa se intoarca la casa lui pe care o parasise. Zapada acoperea stancariile Pietrii Rele, dar pasii tovarasilor cu care venisem, inca de ieri stabilisera locurile bune de trecut peste stanci si vantul de peste noapte le mai pastrase conturul.

Stancariile Ciuhei Mari, pereti abrupti, inconfundabili, straluceau din cand in cand printre fuioare de ceata, ingalbenite de culorile soarelui scapate peste caciula Ciuhei cea Mica. Cand am depasit strunga inalta – uneori periculoasa iarna, cand pe aici zapada capata pojghite de ghiata si alteori se desprinde in avalanse ce se arunca peste peretele abrupt -, eram sub pavaza plaiului albit de sub creasta Vamvurei. Un scurt urcus, o trecere peste crestulita coborata din inalturi, uneori iarna granita intre viscole napraznice si linistea brazilor cu varfuri vorbitoare si iata-ma strabatand batrana poteca coboratoare spre locurile vaii Oltului. Inca putin si aveam sa ma desprind din locurile atat de mult strabatute. Zapada framantata de pasii celor ce se abatusera pe aici cu o zi inainte, se vedeau bine printre brazii inca rari. Mai apoi urmele se strecurau printre altii, din ce in ce mai desi. Crengile cu ace verzi, acoperite de stelute pufoase, cazute din norii intunecati ce acoperisera mai deunazi Cozia, se mai scuturau pe fata mea infierbantata. Mergeam inainte, strecurandu-ma pe sub crengile brazilor impodobiti pe care-i admiram cu coada ochiului.

Brusc, brazii cei tineri s-au sfarsit si cei mari, teposi, inaltati spre cerul, acum senin, acum incetosat, le-au luat locul. Incepea coborarea. Adesea brutala, cu pasi intortochiati printre trunchiuri doborate de batranete si furtuni, cand la stanga, cand la dreapta, cand repezindu-te direct pe panta cam aspra a muntelui. Parea ca te indrepti spre nicaieri, atat de inselatoare parea brazda adanca, facuta prin zapada pufoasa. Pana cand undeva, parca departe, a aparut un petec de poiana alba si mai apoi o umbra de acoperis de casa de om. Pana acolo m-au purtat pasii repezi si cand am intrat in casuta, farmecul ei, incalzit de lemnele ce trozneau in soba incinsa si vorbele multe, venite dintr-odata din linistea padurii ce ma inconjurase pana atunci, m-au molesit.
Mai apoi, peste zi, ne-am adaptat la cerintele locurilor din cuprinsul padurilor departate de obisnuinta citadina si in care trebuia sa-ti apropii cele trebuincoase. De la izvorul revenit la viata, pe viroaga din fata casutei, am adus apa gospodariri de peste zi. Cu joagarul cantator ne-am taiat lemnele ce aveau sa ne aduca in casa zumzetul flacarilor jucause, cu ochi inrositi de balaur venit din basmele copilariei. Din gospodarela locurilor si rasplata treburilor infaptuite peste zi, a venit si rasplata, cu ciorba de vacuta cu miresme imbatatoare, dreasa cu un degetar de licoare de pruna batrana, care avea sa ne mai dezlege vorbele si mai spre seara, aroma unor clatite cu miez de fructe venite din vara departata.

Cand soarele si-a stins lumina prin despicatura dintre brazii aflati in calea lui, linistea odihnei s-a asternut peste priciul casutei. Asa, dintr-odata si pe negandite.
Ne-am trezit greu din somnul noptii lungi, de iarna. Ne mai scualsem noi, din cand in cand. Ba sa ne aparam de caldura la inceput napraznica, data de soba apropiata si alteori sa admiram lumina argintie, coborata peste locurile strabatute de luna plina ce trecea peste varfurile brazilor cu fosnet de viata vesnica. Acum zorii aruncau peste poiana micului refugiu, cazute din cerul de funingine, scantei albicioase ce se pierdeau in intunericul brazilor, strabatuti de panzele de painjan ale cetii ce cuprindea padurea.
Leneveala casutei cu foc zglobiu in soba, incepuse sa ne stapaneasca de-a binelea. Dar aveam alte planuri si alte doruri ma manau spre casa. Asa ca m-am desprins din locurile, altfel fermecate de nepatrunsul padurii si am pornit catre drumul intoarcerii. Nu eram singurul pe care-l stapaneau ganduri asemanatoare. Am purces la drumul prin padurea incetosata, prin zapada pe aici inca ne ’nceputa.

Brazii au lasat repede locul fagilor batrani. Am strabatut brana ingusta a locurilor – la vremea toiului iernilor ce acopereau muntele, pe aici erau zapezi uneori miscatoare, ce-ti treceau de brau – si curand am iesit la golul stanei din Rotunda. Ma rog, cat ramasese din ea. Avusese aceasta zilele ei de glorie, pe cand izvorul Armasarului acum atat de firav, era parau ca lumea. Din el, cu samarele magarilor, isi aducea apa la stana, Ionel Mohanu. Baciul din Perisanii Tarii Lovistei, salasluit pe aici prin locurile pe care poate le indragea si de la care descifrasem intaiasi data secretul potecii ce cobora pe Gruiul Jangului, catre valea Oltului. Acum din stana mai ramasesera barnele unui schelet parasit. Pe langa steiul aflat prin preajma stanei, am trecut doar banuindu-l, atata ceata cuprinsese muntele. Am strabatut poiana, am intrat printre fagi batrani, am urmat poteca insailata pe coasta muntelui si am ajuns repede la cea care strabatea drumul marcat catre cabana. Am trecut cu teama altor apropiate zile, pe langa poiana cu „Urlatoarea Lupilor” si ne-am avantat catre stancariile de la care la vreme insorita priveam spre munti inalti. Am coborat repede printre mestecenii adunati intr-o hora de nunta cu veselie mare.
Cand am ajuns la casuta pricajita a unui posibil refugiu de stihii aruncate adesori peste munte, drumul inaltimilor luase sfarsit. Ne ramasese doar coborasul pe repezoiul alunecos la vreme de umezeala, catre adancul vailor din care se infiripa paraul Turneanuluii. La vremea secetei zilelor de toamna, ramaseara doar pietrele uscate de dorul lacrimilor de apa tasnite din inima muntelui. Acum insa paraiasul se incropea din nou. Poteca cea veche, indelung strabatuta, statea in fata noastra acoperita de frunze fosnitoare. Peste ele aveau sa se astearna zapezile cele mari si mai tarziu, din acoperamantul jilavit al vremurilor primaverilor ce veneau mereu, nemuritoare, aveau sa tasnesca florile altor tinereti. Acum era doar ceata adanca si poteca curgea linistita inaintea noastra.
Am ajuns pe negandite la stancariile cu balcoane de catre Pietrele Rosii. Am trecut pe langa izvorul „La Troc”, cu apa ce ne potolise de atatea ori setea drumetiilor multe catre inaltul Coziei. Apoi am coborat in vaiuga unde se pravalisera mai de curand stanci din inaltul muntelui si am urcat panta abrupta pana in strunga de sub muchia impadurita a Scortarului. De aici incolo poteca strabatea locuri din ce in ce mai domoale si cand am depasit brana de dupa Saua „La Melita”, am ajuns in calea Stânişoarei. Ultimul urcus al drumului spre manastirea Turnu statea in calea noastra. Urcam alene, întrebându-ne pe unde ne e mai comodă coborârea spre valea Oltului. Era de jur imprejur liniste deplina. Doar cate o frunza, ici-colo, o mai tulbura, alunecata din inaltul vreunui copac. Deodata, din spatele nostru, frecandu-se de picioarele noastre cat sa-si faca simtita prezenta, Haplea, cainele batran care statuse cu noi la vremea iernii din varful muntelui, ne ajunsese din urma. Isi cauta tovarasi de drum catre Pausa, domiciliul lui permanent. Cand a ajuns in varful pantei pe care o urcam, la locul cu bancuta, s-a intors cu fata catre vale, uitandu-se si catre noi, parca rugator. Eram la locul pe care un vechi drum de exploatare, cobora repede catre cabana de la Valea Marului. Am luat-o si noi intr-acolo. Mai fusesem pe aici, urcand si coborand. Doar ca acum, padurea incepuse sa-si intre din nou in drepturi si drumul vechi, care altadata ranise muntele, acum se inierbase si se facuse una cu padurea. Dar urma lui inca se vedea bine si acolo unde ne mai intrebam pe unde sa o luam, Haplea il gasea repede, dovada ca asta era drumul lui obsinuit. Am ajuns curand in valea Pausii si panta mare, inca neinnoroita nu ne-a ingreunat mersul. Coborasem doar putin mai sus de alt drum, cel de la refugiul de la Lacul Porcilor. Pana la troita cu izvor calea era scurta si acolo ne-am odihnit putin. Cat sa bem un pahar de apa si sa ne tragem sufletul dupa coborarea prin padurea cu repezoi. Prin preajma cabanei de la Valea Marului, domnea linistea si nu ne-a mai ramas de cat sa ne continuam drumul inca lung pana la vreun mijloc de transport care sa ne duca spre casa. Mergea Haplea in fata noastra si amusina mereu prin locurile cu gratarele de asta vara si pana la urma si-a urmat drumul spre casa lui, lasandu-ne pe noi singuri pe drumul muntelui. Cand am ajuns la civilizatia soselei, am avut timp sa privim catre trenul care parasea halta Pausii si nu ne-au mai ramas decat mijloacele auto ce strabateau drumul Calimanestilor, cu care repede am ajuns acasa, sfarsind al nu stiu catelea drum prin Cozia noastra cea de toate zilele.

Text: Dinu Boghez
30.10-01.11.2009

Începutul unei povești albe

Foto: Floriana Boghez

Daca e Toamna, e Cozia

Moto:
Las sub vanturi si sub ceti,
Stelelor le las in sama,
Toate-aceste frumuseti,
Toamna asta de arama.
George Lesnea

Hotărâsem să urcăm în Cozia. Eram în pragul unei dimineţi de toamnă molatecă. Pe valea Oltului forfota maşinilor matinale. Din Călimăneşti am apucat drumul de centură şi din el, pe cel de pe valea Păuşii. Puţină vreme am mai mers printre case. Unele de când lumea. Alte câteva noi, erau înghesuite una’ntr-alta, în puţinul loc poienit de pe malul pârâului Păuşei. Apoi în lungul panglicii drumului s-a aşternut liniştea muntelui. Copacii îmbrăcau pe nesimţite culorile toamnei şi parcă şi stânca îşi schimbase înfăţişarea. Am trecut pe lângă cabana Valea Mărului şi ea puţin înnoită şi de lângă ea, doar un câine a catadicsit să ne latre prezenţa. Am ajuns repede deasupra mânăstirii Stânişoarei, acolo unde am părăsit maşina cu care venisem, lăsând-o în paza celor sfinte. Am coborât până spre poarta mânăstirii, singuratecă acum, în pragul dimineţii. Doar ce am apucat să-i trecem acareturile şi de undeva dintr-un cotlon, doi căţei pufoşi, mici de stat, paznici vânjoşi, ne-au lătrat până ne-am îndepărtat către poiana din faţa mânăstirii. De aici a început periplul nostru cozian.

Am intrat repede pe valea Gardului, încă de la început strâmtă şi întunecoasă, nu numai pentru că soarele încă nu ajunsese pe acolo. Poteca se depăna înaintea noastră, însoţind firul de apă al pârâului firav al Gardului, atins de seceta zilelor acestea. Mai apoi am început urcuşul mai dur şi curând a trebuit să ne strecurăm printre stâncile locului. Cascada Gardului – nu ştiu de ce îi zice şi a Urzicii, căci locurile cu acest nume sunt tocmai hăt departe, pe versantul vestic al masivului - firavă, dar căzută din înaltul peretelui, deabia de se făcea auzită. O scurtă pauză şi ne-am angajat pe coasta priporoasă, prin locuri însăilate cu greutate până în şaua crestei pe care am ajuns.

Un scurt popas şi iată-ne angajaţi în căţărarea pragului stâncos pe care trebuia să-l depăşim până a ajunge la poiana Gardului. Nu era chiar uşoară scurta căţărare prin horn şi pe brână şi locurile apropiate acestora, altfel cu privelişti frumoase, pot fi chiar periculoase. Dar am ajuns cu bine în poiana amintită.
De aici am privit către pereţii stâncoşi din Fruntea Oii şi adâncurile văilor, către Puntea Iadului şi mai departe către înaltul Colţilor Foarfecilor.

Din poiană, aparent fără continuare, pentru cei ce cunosc locurile, se despart potecile. Una mai aventuroasă urcă spre Colţii Foarfecii, alta, pe care acum o vom urma, urcă pe Valea Gardului. Nimic nu trădează poteca pe mai departe, dar îndrăznind să înfrângem lăstărişul crescut din belşug, găsim însăilarea potecii ce ne ve călăuzi mai departe.

Un luminiş, vreo câţiva pini ce răspândesc mireasma revănă ce le încălzesc ramurile, fagi înalţi, cu coroane bogate colorate de toamnă şi iată-ne la firul pârâului, care se prăvăleşte în cascada întâlnită mai jos. Când ajungem la firul văii, poate privirile găsesc pe trunchiul unui fag falnic, un triunghi încrustat pe coaja lui. Este semnul lăsat aici de cel mai bun cunăscător al Coziei, dovada trecerii pe aici a celui ce fost doctorul Petre Măldărăscu.
Înaintea noastră poteca pare oarecum umblată, poate de oameni, poate doar de animalele ce vin să se adape la „ceasul oprit de datini şi de lege”. E destul de greu să descrii poteca acestor locuri. Ea urmăreşte firul apei, trece de pe un mal pe celălalt, pe sub un trunchi uriaş, căzut peste poteca ce o traversează şi însfârşit începe să urce. Ici colo mai sunt semne ce te ghidează şi ele urmăresc firul drumului de urmat. Când începem să urcăm, ne îndepărtăm mult de firul apei.

O stâncă boltită mult, atârnă desupra văii, lăsând sub ea locul unei cavităţi nu prea adânci. Câtăva vreme poteca se conturează clar pe malul drept, geografic, al văii. Apoi ne apropiem de pereţii stâncoşi, traversăm talvegul unei văii coborâte din înaltul muntelui, presărată cu rupturi de stânci, prăvălite tot de acolo. Locurile par a se linişti.

Suntem prin ochiuri de poiană pe care razele soarelui zilei de toamnă călduroasă în care suntem, răzbat cu dărnicie. Dar aici sunt şi locurile în care poteca se descifrează mai greu. Găsim totuşi locurile aproape de brână pe care ne strecurăm mai departe. Când am ajuns la un fel de strungă, cu copaci mai serioşi decât lăstărişul din urmă, suntem aproape de locul coborârii din nou către firul apei. Poteca redevine din nou uşor de urmărit. Dar albia pârâului la care ajungem, acum toamna, e din nou seacă. Câteva stânci ocolite de potecă şi iată-ne ajunşi la locul ultimului urcuş.

Puţin înainte, găsim pe peretele stâncos din stânga, o săgeată care arată şi alt mod de a urca. Noi însă evităm varinata arătată de săgeată şi urcăm din greu panta aspră, cu grohotiş mişcător şi locuri năpădite de soarele puternic care ne chinuie un pic până ajungem la locul înierbat, odihnitor, al Şauţei Doctorului. Printre mesteceni, brazi şi stânci, locul de odihnă de aici, este primul pe care ni-l acordăm de când am început traseul.

Suntem în locul de unde putem urca Colţii Foarfecii, printr-un hăţaş cu umbră de marcaj, puţin aventuros. Pereţii Gardului, verticală ameţitoare a Coziei, de aici încep să se zărească.

Prin preajmă se mai află una din „ferestrele” Coziei prin care te strecori de-a buşilea până în Şauţă. Pe faţa unei stânci, dacă privim cu atenţie, zărim placa fixată acolo, deloc ostentativ, în memoria celui ce a fost doctorul Petre Măldărăscu, care şi-a dedicat viaţa montană doar Coziei, căreia i-a străbătut vâlcele, hornurile şi crestele, în întregime.
Plecăm mai departe. Mirosul bradului încins de soare, domină locurile. Poteca aproape nu se mai vede, dovadă că cei mulţi veniţi în Cozia, nu ajung mai deloc pe aici, ci se opresc mai mult la cabană, pentru obiceiurile citadine de care sunt mai mult atraşi. Dar poate aşa e mai bine pentru munte.
Ajungem curând pe creasta însorită unde aflăm vechea stână din Foarfeca.

Privirile nu se mai desprind de pereţii Gardului, înalţi, străpunşi de hornuri şi surplombe şi unul dintre ele, face parte din traseul un pic alpin, dar accesibil, al „amfiteatrului” locurilor.

Stâna, părăsită de câţiva ani buni, îşi trăieşte ultimele clipe şi curând din ea nu va rămâne decât o grămadă de bârne, cât or mai rezista şi acestea. Continuăm drumul prin arşiţa soarelui, pe coasta înierbată şi când ajungem la drumul releului, mai avem câţiva paşi până la cabană. De când plecasem de la mânăstire, trecuseră ca gândul, 4 ore. Găsim cabana atât de familiară, însorită şi însoţită de căldura oamenilor care o păstoresc. Suntem doar noi şi se pare că nimeni nu şi-a mai anunţat sosirea. Vorba multă a celor ieşiţi pentru o clipă din singurătatea cu care de obicei sunt înconjuraţi ne bucură oarecum. Câtăva vreme ne odihnim. Ne ducem rucsacii în camera unde suntem găzduiţi, ne bucurăm încă de pe acum de supa caldă promisă la întoarcerea din locurile în care aveam intenţia să mergem şi plecăm oarecum grăbiţi de ziua scurtă de toamnă în care eram.
Încă de când plecasem eram hotărâţi să ajungem la unul din locurile de interes turistic ale Coziei, la Poarta de Piatră. Era aceasta una din cele nouă asemănătoare ale masivului şi toate se descoperă cu răbdare şi mai apoi cu admiraţie pentru natura făuritoare de locuri minunate. Acum pornim liberi de poverile purtate în spate, pe drumul ce coboară către Dângeşti.

Când ajungem la ramificaţia potecii, începem să urcăm către Babolea, primul vârf al culmii care până la urmă coboară în valera Băiaşului. Trecem printr-o adevărată colonie de larice şi ramurile ei, în prag de toamnă, sunt mlădioase, mătăsoase şi soarele amiezii luminează crengile care în curând vor rămâne pustii. Coborîm, apoi urcăm din nou spre locurile de deasupra stânei din Mocirle – singura activă din întreg masivul – şi poteca vârstată cu punct roşu se abate la stânga.
Când intrăm în pădure, doar punctul roşu pare a ne conduce.
Curând însă, poteca prinde contur şi se strecoară printre fagii înalţi, ale căror coroane îngălbenite de toamna aşternută peste munte, este luminată de soarele blajin al amiezii. Mergem mult ni se pare şi coborâm şi mai mult, până când traversăm un vâlcel, după care urcăm din greu. Apare lângă noi abruptul stâncos care ascunde încă Poarta de Piatră. Ajungem la ultimul urcuş. Unul dur, pe grohotiş şi însfârşit ajungem la locul dorit. Poarta de Piatră reprezintă o mare arcadă care străpunge colosul de stâncă.

Mulţumiţi de cele văzute ne întoarcem pe acelaşi drum. Pare mai scurt şi mai uşor de data asta. Când ieşim în muchia de pe care coborâsem spre Poartă, peste partea asta de munte se lăsase umbra şi răcoarea începea să stăpânească locurile.

În pas alert ne întoarcem la cabană. Lipsisem ceva mai mult de două ore. Suntem aşteptaţi cu supa promisă şi cu focul făcut în cameră. Soarele va apune frumos şi asta determină o mulţime de fotografii. Peste Narăţ şi creasta Căpăţânii, peste Parângul îndepărtat, cerul se pregăteşte de noaptea care va veni. Nu ne mai rămâne decât să adormim cât mai repede!
Toată noaptea Cozia a fost învăluită în ceaţă şi nici acum, dimineaţa, nu era altfel. Intrăm în cabană, ne bem ceaiul şi ne luăm micul dejun. Ne punem rucsacii în spate, ne luăm rămas bun de la cabanier, amintindu-i să ne aştepte în zilele Crăciunului şi ne îndreptăm către drumul Turneanului. Trecem peste Piatra Rea, ocolind Ciuha Mare, coborâm, urmărim drumul marcat şi undeva, pe potecă mai mult închipuită, coborîm la refugiul din inima muntelui, acolo unde am promis cu o zi înainte că le vom face o vizită celor care pregăteau locul pentru zilele de iarnă apropiate. Pădurea stăpânea muntele şi noi urmăream firul invizibil al locurilor.

Ocoleam brazi bătrâni, ne strecuram pe sub ramuri uscate, depăşeam trunchiuri doborâte de bătrâneţe şi coboram mereu.

Până la locul cu ochi de poiană şi căsuţă primitoare, am ajuns repede. Ne-au întâmpinat oameni bucuroşi de oaspeţi şi câteva clipe ni le-am petrecut cu ei. Apoi am început coborârea, peste văi şi brâne, peste stâncării şi până la relicva stânei din Rotunda, nu ne-am oprit.
Era ceaţă deasă peste tot şi pădurea avea înfăţişarea basmului din „Inima rece”, cine şi-o mai aminti de filmul german al copilăriei mele. Aveau copacii înfăţişările basmului de atunci şi coroanele lor se pierdeau în perdeau pâcloasă. În firul potecii trunchiurile apăreau şi dispăreau ca gândul şi umbrele lor ceţoase înfrumuseţeau pădurea. Mare minune ca pădurea asta să nu fi fost pictată mai înainte.

Ne-am unit cu poteca marcată ce cobora pe Turneanu şi pâlcurile de mesteceni, printre fagi cu frunza colorată, căzătoare acum în pragul întâiei ninsori, alcătuiau hore de mirese înlănţuite.

Pe jos mai erau câteva brânduşe, dar atmosfera ce ne înconjura, anunţa marile zăpezi. Am ajuns la refugiul pricăjit din Şaua Turneanului şi de la el mai jos, a urmat coborâşul abrupt, pe poteca umezită de ceaţa zilei.

Prin pădure, pe poteca îndelung bătută de mii de picioare, peisajul întomnit, se desfăşura neîntrerupt.

Izvorul adunat al Turneanului era secat. Mai departe balcoanele de piatră de pe care puteai admira stâncile Roşii, erau tot acolo unde le stătea bine. Mai jos vechiul izvor „La Troc”, avea apă şi din ea mi-am răcorit fierbinţeala coborâşului repede.

Ne-am strecurat pe sub peretele de stâncă prăbuşit de curând şi am urcat din greu până la belvederea de unde stăpâneam locurile înalte şi pe cele adânci. A trecut repede coborâşul până la şaua Meliţei şi până în drumul mânăstirii am străbătut o potecă veche şi neumblată. Drumul spre mânăstire s-a sfârşit repede, prin Cozia nimerită într-o toamnă frumoasă şi odată ajunşi la maşina care ne aştepta cuminte, a venit şi finalul.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez