Buna dimineata, Maramures!

Moto:
Trimis înadins de soartă,
Mi-a trecut pe la poartă.
Vasile Voiculescu

Coborîm în staţia Petrova.

Suntem după o noapte petrecută în tren, doar oarecum odihniţi. Luăm prima informaţie de la şeful staţiei. Dar când aude de Pop Ivan, ne mărturiseşte că a fost pe acolo de mult şi încă odată nu s-ar mai încumeta. Apucăm pe şoseaua principală, apoi în lungul văii Frumuşeaua. Trecem prin satul Crasna şi casele parcă nu se mai termină. Stau risipite în lungul drumului. Urcăm mereu şi simţim din plin apropierea muntelui.

Se înmulţesc poienile cu fâneaţă, aproape de timpul cositului. Poate tocmai de aceea observăm căsoaiele ciudate, cu cei patru pari din colţuri străbătând acoperişul, care sunt aşa tocmite să poată cuprinde cât mai mult fân, prin înălţarea acestuia. Oamenii de pe aici învăţaseră glisarea şi eu mă străduisem în facultate pentru aşa ceva !. Valea se îngustează şi când ajungem din nou la larg, la carieră cum i se spune pe aici balastierii, ajungem la o răscruce de drumuri şi de ape. Aici apa Râpei şi a Tomnatecului se unesc şi mai departe, pe unde tocmai venisem, fac împreună valea Frumuşeaua. Pe valea Tomnatecului pare a fi un marcaj cu triunghi roşu, dar nu pe acesta trebuie să mergem. Oarecari informaţii izbutim să luăm.

Apucăm pe lângă casa silvică, pe drumul de pe muchia dintre văi. Câtăva vreme urcăm din greu pe drumul abrupt, de taf, apoi ni se pare că prin pădure apare o umbră de potecă, răvăşită de curând. Pe acolo apucăm şi multă vreme îi urmărim scormoneala frunzişului jilăvit. Când pare a se termina, apucăm spre dreapta şi iar ajungem la drumul părăsit nu de multă vreme. Curând întâlnim o turmă de oi, ce cobora spre vale. Unul din ciobani, ne spune cum ajungem la stâna lor, cea din Râpa. ,,E singura stână de pe aici şi nu aveţi cum să n-o nimeriţi”. Şi pornim voiniceşte mai departe. Apare plaiul şi curând ajungem la primul reper amintit de cioban, un vechi bordei încă bun de utilizat, aflat într-o lume a şteviei. Poposim, ne facem datoria, telefonică, faţă de grăniceri şi ne anunţăm prezenţa în zonă şi mai departe încercăm să găsim poteca stânei. Urcăm mult şi din greu şi până la urmă chiar găsim o potecă cu urme proaspete de copite. Când ne dăm seama că ne îndreptăm spre creasta muntelui şi stâna tot nu a apărut, apare îngrijorarea locurilor necunoscute în care ne aflăm.

Floriana urcă vârful din faţă, cel al Paltinului, acolo de unde chiar vede stâna la care trebuia să ajungem, atât de jos, de nu ne vine să pierdem bunătate de altitudine, cucerită cu greutate. De unde suntem zărim şi coama alpină a vârfului Pop Ivan, dar pe sub poalele Paltinului şi o potecă, ce pare a duce la un izvor, cel al Grănicerilor, judecând după harta pe care o aveam ( Dănuţ Călin-munţii Maramureşului ) . Până la urmă pe aici o luăm, pe potecă clară şi seara poposim la stâna din Capul Groşilor. Cam amărâţi, de un aparent eşec al zilei ce se termină în luminile molcome ale apusului.

Aflaţi în faţă cu profilul înalt al Farcăului şi Mihailecului,

unul din ţelurile noastre, în spate cu coama înaltă ce ducea spre Pop Ivan, ni se pare că tocmai am ratat excursia. Înoptăm la stâna curată şi chiar confortabilă, cu ţoale maramureşene aşternute pe laviţă, cu sobiţă înăuntru care ne-a făcut să nu simţim răcoarea muntelui şi mai ales cu de-ale gurii, puse pe masă cu dărnicie. Apoi căpătăm şi sfaturi pentru ziua care urma. Cum să ajungem pe Pop Ivan, mai repede şi fără rucsaci în spate. Şi dimineaţa, sub un cer albastru, fără pic de nor, pe la izvoarele de sub creastă, urcăm spre Pop Ivan. Găsim pe creastă, îndată ce ajungem acolo, o potecuţă firavă. Păşim în apropierea graniţei şi nu putem să ne dumirim dacă suntem la ucrainieni sau la ai noştri. Depăşim o zonă cu jnepeni, apoi curând ne aflăm în faţa unei minuni. O poiană cu narcise la aproape 1800m. Urcăm mereu, depăşim vârf după vârf.

Arareori găsim găsim un fel de stâlp de beton, bornă de graniţă, pe el cu nişte dungi colorate, parcă româneşti, parcă ucrainiene. Doar numărul aflat pe ei, 360 şi ceva, aşa cum fusesem informaţi mai de mult, ne fac să ştim că suntem încă în ţara noastră. Parcă nici nu ne este teamă de grănicerii străini, cam răi după cât ni se spusese. Depăşim vârful Râpa ( 1873m ), dar şi altele tot înalte, până a nu ajnuge pe cel dorit. Pe versantul ucrainean, zăpadă multă şi căldări glaciare ce par a ascunde sub neaua aflată din belşug, rămasă de astă iarnă şi cornişele agăţate pe coasta muntelui, lacuri alpine, chiar dacă ele vor fi doar temporare. Coastele nordice ale muntelui seamănă nespus cu cele făgărăşene.

Încântarea este cu atât mai mare, cu cât peste tot locul întâlnim flori dintre cele frumoase. Ici-colo genţiene, pe alocuri clopoţei de stâncă, ciorchine şi răspândiţi printre stânci şi ceva mai aproape de vârful cel mare, ghinţură pătată, galbenă cu picăţele maronii, ce ne stârneşte entuziasmul.

Apoi vine şi vârful şi pe nicăieri nu ne dăm seama în ce ţară suntem. Doar obeliscul din vârful Pop Ivan-ului, aflat la 1937m, cu inscripţii în alfabetul slav, ne amintesc că am cam depăşit graniţa. Peste tot e linişte şi ochii cuprind privelişti în toate părţile. În continuare creasta muntelui Şerban, pare a fi la fel de alpină şi cine ştie, poate cândva ajungem şi acolo. Mai departe imaginea masivă a Farcăului şi Mihailecului, acoperă orizontul şi noi ne gândim şi la legenda lacului Vinderel, cel fară de fund. Apoi sub bătaia vântului de creastă, tăios, începem coborârea spre stâna unde ne lăsasem rucsacii. După amiază acolo ne apucă şi o ploaie cu ceva trăznete, dar noi dormim somn de ne ‘ntors, pe ţoalele colorate. Apoi un rămas bun de la amfitrioni şi coborîm pe drumul de taf, noroios cât cuprinde. Până jos aproape de valea Repedei, lângă casa grănicerilor de la Smereceni, nu ne mai oprim. Nu ne îndurăm să întindem cortul şi cei de la dormitorul lângă care poposisem, ne îmbie la o noapte în podul cu fân proaspăt cosit. Acolo petrecm o noapte cu somn adânc, mai ales că scăpasem de cuibul de viespi aflat la intrarea în pod.
A doua zi încercăm să ajungem pe Farcău şi nu atât pe el cât la Vinderel. Sfaturile luate nu ne îndrumă chiar pe drumul cel mai scurt şi astfel ajungem la unul lung, pe vale, la Piciorul Dancului. Imi dau seama că drumul cu urcuş abrupt şi poate lung, le ingreunează mersul celor tineri dacă i-aş fi însoţit, aşa că mă întorc la rucsacii lăsaţi în podul cu fân. Ei însă ajung până sus, atâta cât să vadă, cam de departe, lacul mult dorit.

Mai către după amiază ne regrupăm, nu înainte de a ne promite o altă ieşire pe aceşti frumoşi munţi, prin care alte locuri minunate se cer umblate.

Ne strângem repede lucrurile şi coborâm alene spre satul Repedea, de unde ultimul lucru care ne-a mai rămas de făcut, este drumul până la gară. Cu imaginile depărtate ale crestelor înalte pe care fusesem, cu cele ale versanţilor apropiaţi, când înverziţi, când acoperiţi de brad, când cu crestele mari ale Ţibleşului sau Rodnei, înălţate spre cer, privim cu părere de rău culorile asfinţitului ce sfârşesc pe ferestrele trenului care ne depărtează de locurile deabia îndragite...

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
27-29.06.2008