Ultima zi de toamna

Moto: Aripile care-au încins pământul
Îşi mută-n tine cântul şi descântul.... / Marin Sorescu.

Iată, suntem din nou în autobuzul care ne lasă în Petroşeni. Privisem îndelung prevederile meteo şi doream nespus ca ele să se adeverească şi zilele pe care le aşteptam să fie intr-adevăr frumoase. Ca un fel de cântec de lebădă al toamnei. Am coborît în micuţa auto-gară, am suit repede într-un taxi şi cam pe la 11¼, am ajuns la frumoasa cabană din Groapa Seacă. Doar un câine ne-a întâmpinat şi într-un târziu şi un paznic morocănos. Acolo nu era nimeni altcineva şi cafeaua pe care ne-o promisesem, am lăsat-o pe altădată. Am prins scurtătura de lângă cabană şi am ajuns lângă prima casă forestieră. Ceva mai departe o alta, cu acoperiş proaspăt renovat, ne-a adus la gura drumului forestier ce urca în susul văii Jieţului. Eram întovărăşiţi, acum la început de drum, de marcajele cu punct roşu, cruce galbenă şi roşie. Nu mult mai departe, cele două cruci le-am părăsit. Ele urcau pe potecile laterale, către muchia Sliveiului, cel puţin prima dintre ele. Cam 4 km am urcat în lungul drumului forestier, care se sfârşea în dreptul captării secundare a Jieţului, cea care ducea apa către acumularea de la Vidra. De aici încolo, doar poteca muntelui avea să ne întovărăşească. Am trecut de puntea peste apa Ghereşului şi am început să urcăm prin pădure, către refugiul Agăţat, unde aveam să ne petrecem noaptea. Am ajuns repede şi când am traversat apa Jieţului, tumultoasă ca întodeauna, îndreptându-ne spre poiana refugiului, deabia de trecuseră două ore de când părăsisem cabana forestieră. Refugiul era tot aşa cum îl ştiam, căţărat pe stânca imensă, înconjurată de brazi.

Am găsit înăuntru joagărul şi toporul, cu care o bucată de vreme ne-am tăiat lemnele bune pentru noaptea geroasă care ne aştepta. Într-un cui stătea agăţat caietul cu impresii, bun prilej de aduceri aminte. Pe negândite a venit înserarea şi ne-am restras în adăpostul înalt. Să recunosc, de când fusesem pe aici prima oară, îmi dorisem o noapte petrecută în aceste locuri. Acum, într-o toamna târzie, îmi vedeam visul aevea şi pe deasupra mă aştepta o noapte cu lună plină şi cerul cu nori risipiţi, îmi dădea speranţa luminii argintii risipite pe întinsul poienii şi a clonţanilor stâncoşi de peste ea. Am intrat in cabană şi am aprins lumânările din fereastră, aşa, ca să se vadă că aici, în mijlocul muntelui, imens, era un loc de adăpost. Sobiţa de tablă, cu lemnele arzând din plin, până la urmă a dat şi căldură şi peste noapte n-am simţit răcoarea gerului de afară. Sau poate doar flăcările jucăuşe, cu limbi năzdrăvane aruncate în încăpere, ne-or fi dat amăgirea căldurii !. Şi când târziu am ieşit pe prispa refugiului, în noaptea cu lună plină, să-i privim razele aruncate în poiana cu brumă groasă, peste brazii înalţi, cu profil enigmatic şi creasta luminată ca ziua, parcă nici nu ne mai venea să intrăm în refugiu. Şi nu ne-am mai trezit, până când a sosit alba-n sat şi a dat semne că trebuie să ne pregătim de plecare. Focul se stinsese de mult şi răcoarea din ,,casă”, ne-a zorit să strângem tărhatul repede şi să coborâm din înaltul refugiului, în mijlocul poienii cu brumă groasă. Din cele două variante de urcuş, am ales pe cea care urca pe coasta muntelui, cu potecă strecurată printre stâncile presărate în cale.

Câteva locuri cu gheţuş aşternut peste pietre, jnepenii, de care din când în când ne mai prindeam şi iată-ne ajunşi repede în poiana de sub căldarea glaciară, cea cu stânca cea mare din mijlocul ei. Au urmat apoi serpentinele potecii care ne-au scos lângă ceeace rămăsese din vechiul bordei ciobănesc al locurilor. Până aici trecuseră aproape 2 ore de mers. A fost acesta momentul de a hotărî traseul în continuare. Dacă am fi ales pe cel marcat până în Şaua Gruiului, nu prea aveam şanse să ajungem acolo unde vroiam, pe lumină. Şi aşa excursia se dorea a fi una cu un traseu cam lung, pentru că vroiam să intrăm şi în munţii Latoriţei şi locul înoptării era unul depărtat. Aşa că ne-am hotărât să urcăm coastele din stânga noastră, cele de pe malul drept geografic al văii Jieţului. Eram în preajma stânei, la circa 1900m şi până în creastă, pe acolo pe unde ne propusesem, în şaua Pâcleşii, aveam mai bine de 300m diferenţă de nivel. Câtăva vreme am urmat întinsul căldării, până a ajunge în preajma lacului Roşiile. Apoi ne-am angajat către locurile mai înierbate de pe coastă, pe acolo pe unde ni se păreau mai accesibile. Panta abruptă şi obstacolele pe care trebuia să le ocolim, stânci întâlnite în cale, limbi de grohotiş şi morenă aruncate pe coastă, pâlcuri de jnepeniş, toate acestea ne-au luat aproape 2 ore. Am avut însă prilejul să admirăm multe din minunăţiile căldării, pe care de pe aici le-am putut privi pe îndelete. Sclipeau în soare culmile Şureanului şi începuturile celor ale Lotrului. Lacul Lung aproape că nu se observa, doar un gheţuş îngust pierdut printre clinurile căldării. Lacul Roşiile era tot un luciu de ghiaţă. Parângul Mare era înveşmântat în razele soarelui.

Şi mai bine decât oricând, am zărit hăţaşul ciobănesc care urca în muchia Sliveiului. Îl ştiam, urcasem pe el într-o împrejurare când ţinusem cu orice preţ să ajung pe muchie şi să cobor pe malul lacului Verde, să-i sorb din priviri verdele apelor sale şi să-mi aprind imaginaţia cu enigma adâncurilor sale. Şi tot acum, printre jnepenii compacţi ce acopereau coasta, venind dinspre Coasta lui Rus, cam de pe lângă lacul Cibanului, am zărit poteca ce cobora prin acele locuri. Atunci, în alte vremuri, păşind pe acolo pentru prima oară, am străbătut poteca din căldarea Ghereşului şi am ajuns până la urmă la bordeiul stânei din Roşiile. Îmi aduc aminte că din bordeiul întunecat a ieşit un bătrân. Părea un uriaş. Şi toată seara ne-a tot povestit, ba despre avionul care se ciocnise de peretele Parângului Mare, ba despre drumul nostru de a doua zi către lacul Verde. Si seara trecuse pe nesimţite cu poveştile baciului. Impresiile de atunci stârnite de lacul Verde, erau visele tinereţii mele, care şi acum păreau aproape. Era cam ora 12 când am ajuns în creastă. Poate dacă colegul meu era singur, ar fi mers mai repede, dar a trebuit să-şi potrivească paşii după ai mei. Ne-am odihnit cât de cât, aproape de vârful Ieşului, ne-am aruncat privirile spre culmea muntelui şi am ajuns acolo, departe, unde era Şaua Ştefanului şi drumul propus pe creasta Latoriţei. Şi atunci am ştiut că drumul nostru va avea alt sfârşit decât cel propus. Gândeam amândoi la fel, dar nu ni l-am mărturisit. Am coborât prelung în şaua Ghereşului, am privit oglinda lacului, acum îngheţat şi am început să urcăm serpentinele către Şaua Pietrii Tăiate, prelungi şi mai ales multe.

Când am ajuns sus, la începutul traseului de pe Coasta lui Rus şi deasupra lacului Zănoaga Mare, îngheţat şi acesta,

am zăbovit aruncându-ne privirile către căldarea Câlcescului şi întrebându-ne dacă n-ar fi mai bine să coborâm către Obârşia Lotrului. Undeva departe se vedeau, întunecate, contururile Apusenilor. Mai păstram o slabă nădejde că vom putea merge către Latoriţa, chiar dacă aceasta debia pâlpâia.... Aşa că am apucat poteca de creastă, peste îngrămădirea de stânci aruncate parcă cu furca din Setea Mică,

apoi peste înaltul vârf al Setei Mari -2365m –şi am coborât spre hornul Lacurilor. De undeva dinspre căldarea Câlcescului urcau doi turisti. Dinspre Mohorul se apropiau trei vânători. Când ne-am apropiat, unul din turişti ne-a povestit cât de amărât era că nu putuse face baie în lac, din cauza gheţii !. Şi noi ne-am făcut că-l credem. Am trecut de vârful aproape plat al Pleşcoaiei şi pe la ora 4 pm, am ajuns în Şaua Mohorului.

Ne grăbeam cât puteam, întunericul era aproape. Undeva către vârf grupul altor turişti ne-au făcut să nu ne simţim singuri. Când am început să coborâm Mohorul, soarele aproape dispăruse, iar când am dat peste creasta Iezerului, întunericul s-a pregătit să cuprindă muntele.

Cei trei tineri ne-au ajuns la coborâre şi cum văzusem o maşină staţionată pe drumul alpin, i-am întrebat dacă este a lor şi ....dacă ne puteau lua până la Rânca. Visul nostru despre creasta Latoriţei până la Voineasa, luase sfârşit.
Am ajuns repede la Rânca, ne-am odihnit într-una din pensiuni şi a doua zi am luat drumul întorcerii, lăsând pe altă dată creasta Latoriţei.

Text: Dinu Boghez
Foto: Ionică Lera şi Dinu Boghez