Curmatura Bratilei

Moto:
În miezul fierbinte al pământului / Apele se adună şi cântă.
Zaharia Stancu

În zilele frumoase ale începutului de septembrie, ne-am adunat cu toţii în autogara Câmpulungului. Dinspre Braşov, Bucureşti şi Râmnicu Vâlcea, cei trei ne pregătim de ,,traversarea munţilor ”. Sărim repede într-un taxi şi în scurt timp, iată-ne la cabana Voina. Câteva scurte aduceri aminte despre vechea şi micuţa cabană de prin aceste locuri, acum oarecum tulburate de mulţimea şi zgomotul autoturismelor, un popas scurt pentru obligaţia unui prânz frugal şi iată-ne pornind pe drumul forestier din lungul văii Bătrâna. Pe aici, atunci când ajunsesem prima oară, era doar firul apei şi în lungul ei o potecă, care de ,,33 ” de ori se intersecta pe punti firave, cu apa cristalină. Atunci, de mult, funduleţul unui ursuleţ, sălta înaintea noastră, până când speriat s-a pierdut în pădure. Acum pe aici, era doar puţin praf, pe drumul care rănise muntele. Până a nu ajunge la confluenţa pârâului Bătrâna cu Salcia, ne prinde din urmă o maşină şi ne mai scuteşte un pic din drum. Căldura mare a miezului de zi se risipeşte repede atunci când, traversând apa pâraielor, pătrundem în răcoarea pădurii.

Marcajul nu este prea clar, aici, unde se întâlnesc pâraele, dar până la urmă nimerim drumul cel bun. Câtăva vreme unduim de pe un mal pe celălat şi până la urmă intrăm în pădurea bătrână, încă nealterată şi începem urcuşul dur, strecurat pe poteca dintre copaci. Depăşim fagul, apar brazii, străbatem mici ochiuri de poiană, apoi zmeurişul crescut în locul copacilor doborâţi de cine ştie ce vijelie. Ne mai oprim din când în când să ne înfruptăm din bobiţele roşii de zmeură, până când, într-un tufiş, vedem iarba mare tăvălită de odihna ursului năimit şi el la ce ne plăcea nouă. Ne gândim să nu-l deranjăm prea mult, pentru că tăvălitura ierbii şi mirosul cam acrişor, ne-a făcut sî ne gândim că ,, ursuleţul ” nu putea fi prea departe. Apoi poteca ne poartă repede prin întortocheturile ei şi curând intrăm în jneapănul înălţimilor. Repede traversăm firul Căţunului – aşa cum îl ştiam la vremea copilăriei, deşi acum a căpătat denumirea de pârâul Iezerului – şi printre jnepenii din ce în ce mai compacţi, ne strecurăm pe poteca dintre ei. Când apare prezenţa insistentă a morenei, jnepenii se răresc, urcuşul ajunge pe plai şi după ce lăsăm pe dreapta poteca ce duce pe piciorul Iezerului, marcată cu cruce albastră, ajungem la vechiul refugiu al Iezerului. Arată bine acum. Curat şi priciurile chiar confortabile. Amintiri multe se leagă de casa de piatră ridicată la 2165m. Fusese construită în primii ani de după război, când primăria adusese într-un anume loc din Câmpulung, materialele necesare şi făcuse un apel către cei ce doreau să le urce pe munte. Şi....greu de crezut astăzi, mulţime de oameni le-au cărat pe poteca de la Voina, tocmai în căldarea Iezerului. Aici, refugiul odată construit, avea să aibă şi cabanier, pe Nea Petrică Jderarul, care mai mereu te întâmpina cu ceai cald şi câte-o mămăligă, fiartă în apă de munte. Şi acum te bucuri de refugiul înalţmilor, dar parcă atunci.....

Am petrecut o noapte înstelată şi în pragul zorilor ne-am pregătit de plecare. Aveam drum lung de făcut până să parcurgem coamă ce străbătea munţii. Nu ne-am îndreptat pe poteca marcată, spre Crucea Ateneului şi apoi pe cea marcată spre vârful Roşu, ci direct către vârful Iezerul Mare, urcând prin spatele refugiului.

După ceva mai mult de 1 oră, am ajuns pe vârful înalt de doar 2462m, poate invidios pe apropiatul său, mai ales dacă o fi auzit că din ultimele măsurători, acesta a mai crescut cu câtiva metri. Am făcut un scurt popas, scrutând zările, mai generoase către Păpuşa şi mai pâcloase către Făgăraşul spre care ne îndreptam. Piatra Craiului, argintie în luminile apusului, acum, când soarele săltase peste orizont, era doar o umbră întunecată. Doar Colţii Cremenii, palatul de cleştar cu turnuri aruncate spre cer, apăra înălţimile munţilor cei mari către care ne îndreptam.

Apoi, pe creasta presărată cu stâncării, mai urcând mai coborând câte ceva, ajungem în scurtă vreme pe vârful cel mare, al Roşului, la cei 2472m cât arată ultimele măsurători. Până în adâncul Curmăturii Oticului – 1863m -, unde sperăm să mai găsim izvorul, coborâşul părea unul infernal.

Şi nu mă îndoiam că aşa era, că doar îl mai făcusem de câteva ori. Către Piscanu, Bătrâna şi munţii înfrăţiţi Frăcea şi Tambura, ramura nordică a potcoavei Iezerului, sfârşea în vârful Păpuşii, iar de aici, culmea prelungă a Găinaţului Mare pierdea repede din înălţime, către culmile domoale ale Dobriaşului. Am început coborâşul, prin blocurile aruncate haotic în calea noastră. Ne-au reţinut atenţia câţiva turişti ce-şi făcuseră tabără peste noapte în prima înşeuare din cale. Ceva mai târziu, când ne-am apropiat unii de alţii, am schimbat câteva vorbe despre traseele fiecăruia. Doreau să ajungă în Piatra Craiului şi nu se hotărâseră dacă să apuce pe culmile Dracsinului sau Cascue, sau să coboare către lunga traversare prin pădurile Mârei, Ţefeleicăi şi a muntelui cu denumire neacademică. Pentru noi alte minunăţii începeau să se arate. Şi prima dintre ele a fost căldarea Boarcăşului, cu ochiurile de apă sclipitoare ascunse printre tufe de jneapăn.

Privirile se pierdeau către pajiştea ,,mutătoarei ” stânei din Valea Vladului, acolo unde altădată, ajunşi din întâmplare, petrecusem o noapte înstelată. Coborîm vertiginos printre tufele de jneapăn care ne întâmpină pe muchia Roşului. Apoi ajungem la izvorul Oticului, în Curmătura cu acelaşi nume – 1863m - cu apă cristalină şi rece, atâta câtă mai era după seceta asta. Aveam să constatăm mai târziu, că fusese singurul izvor întâlnit în calea lungă pe care ne-o alesesm. Am zăbovit aici scurtă vreme. Cu evlavie aproape, am păşit peste firul izvorului din Otic, după care ştiam că am pătruns în munţii Făgăraşului.

Am privit îndelung poteca bine înfiptă în coasta muntelui, pe sub vârfurile Oticului, până către înălţimile Mezei, muntele cu trei cocoaşe, din care cea mai înaltă se ridică la 2125m.

Înaintea urcării pe coastele Mezei, ne-am odihnit în şaua înaltă a Păişului, privind abrupturile Făgăraşilor, bine conturate şi mai ales îndepărtata Curmătură a Brătilei ce se zărea pierdută printre vârfuri înalte. Deabia după aceea am abordat serpentinele largi ale potecii pastorale, urcând mai întâi pe primul dintre vârfuri şi apoi ocolindu-le pe celelalte, pe versant sudic. Până aici ne-a călăuzit poteca clară înscrisă pe coasta muntelui şi foarte rarii stâlpi de marcaj, ruginiţi, cu vopseaua de pe ei căzută de mult, dar totuşi utili, acum, pe timp luminos, dar pe ceaţă căutarea lor rămâne problematică. Mergeam liniştiţi pe poteca bine înfiptă în coasta muntelui, când deodată, un freamăt prin iarbă ne-a atras atenţia. Întâlnisem un pui de viperă ieşit la odihna căldurii soarelui tomnatec. Probabil mai erau şi alţii, dar numai pe el l-am vazut, până când s-a ascuns în scorbura pământului de unde venise. Am continuat drumul ceva mai atenţi şi coborând am ajuns în şaua Mezei, adâncă, la 1865m. Acolo ne-am luat masa de prânz. Era trecut de ora 14 şi mergeam de mai bine de 7 ore. Mai departe, doar un dâmb am mai avut de trecut şi ne-am întâlnit cu prima turmă de oi din acea zi. L-am întrebat cum se chiamă locul în care eram. Mi-a răspuns scurt : plaiul Brătilei. Ne-am despărţit şi am început să urcăm panta din faţa noastră. Pe ici pe colo erau câţiva brazi, apoi au început jnepenii. De potecă nici vorbă. Urcam mereu, căutând fire de potecă şi uneori parcă o identificam sub crăcile încurcate a jepilor. Poate noi greşisem angajându-ne pe versantul estic al muntelui, poate poteca prea puţin umblată, s-o fi pierdut în timp, cert este că bâjbâiam. Poate ar fi fost mai bine să urcăm pe creasta. Nu ne-am liniştit decât atunci când am zărit primul stâlp de marcaj. Apoi altul şi încă vreo doi. Erau ruginiţi, cam aplecaţi, dar ne-au condus până când am ieşit din pădurea încâlcită a jepilor. De aici încolo, poteca ciobănească, bine conturată, dar vizibil neumblată, se desfăşura pe versantul răsăritean al Căţunului. Ieşisem din prima şi singura de altfel, enigmă a zilei. Vârful Căţunului era deasupra noastră la 2206m, o cupolă imensă cu câteva stânci răzleţite pe el. Străbătând calea clară a potecii ciobăneşti, am ajuns într-o şa, care-l despărţea de altul, poate tot Căţun – pe hartă nu mai figura un altul. Aici, pe o piatră pe care unul dintre noi tocmai călca, am văzut urmele firave ale vechiului marcaj al triunghiului roşu. Şi poate nu exagerez dacă spun că din Curmătura Oticului până aici, nu văzusem mai mult de zece astfel de semne. Cu siguranţă cineva ar trebui să se ocupe de remarcarea acestui traseu deosebit. Când am coborît acest al doilea Caţun – 2198m -, m-am îndreptat hotărât la izvorul pe care-l ştiam, aflat la începutul altui urcuş. Era aici, doar oglinda unei bălţi stătute. Nici urmă de izvor. Nu rămăsesm fără apă, dar frumuseţea izvorului de altă dată, dispărut acum la vreme de secetă, mi-a lăsat o umbră de tristeţe. Mai departe aveam de mers pe coasta Brătilei – 2274m.

O turmă aflată în cale, bordeiul acesteia şi câinii mulţi pe care-i vedeam, ne-au cam îngrijorat. Un cioban a ieşit din bordei, a strunit câinii, a schimbat câteva vorbe cu noi şi am putut ajunge liniştiţi în Curmătura Brătilei, după care alergasem încă de dimineaţă. Când am ajuns, trecuseră aproape 11 ore de când plecasem din refugiul din căldarea Iezerului.

Se adunase în noi oboseala unui drum lung, cu soare mult şi pe alocuri căldură toridă, uneori cu nori negri ce ne speriaseră oarecum, dar una peste alta, avusesem parte de o zi frumoasă prin care străbătusem locuri de care arareori ai parte.
În curmătura Brătilei să tot fi stat vreo jumătate de oră. Trebuia să coborîm. Nici nu ştiam bine cam unde o să dormim. Poate la stână – trebuia să fie una în vale -, poate la casa de vânătoare, pe prispă, aşa cum căpătasem informaţii anul trecut de la ciobanii din Viştişoara. Aşa că începem coborîşul.

Sub noi se profila o căldare glaciară, cea a Dejanilor, care la prima vedere nu era mai prejos cu cea din Valea Sâmbetei. Şi nimic nu ne-a înşelat aşteptările. Imediat sub creastă, ţâşnind din piatră un frumos izvor cu apă rece, izvorul Radului. O potecuţă firavă ne-a condus până la el. Mai departe poteca bine marcată cu triunghiuri roşii, ne-a purtat pe faţa muntelui, prin grohotiş şi stâncării, când umblând pe brână, când coborând în serpentine strânse. Coborâm prima treaptă glaciară. Nu departe de firul apei, pe celălat mal, se află un bordei ciobănesc. Nu pare un loc de înoptat convenabil. Mergem mai departe şi coborîm cealaltă treaptă glaciară. De data asta atingem firul pârâului, acum devenită adevărata apă a Dejanilor. Apoi poteca se depărtează pe malul stâng geografic, urcă puţin şi începe să coboare accentuat. Suntem în zona arinişului. În scurtă vreme întâlnim brazii şi în vale zărim serpentinele unui drum forestier. Ne apropiem de locul în care ar trebui să găsim casa de vânătoare. Până atunci, în jurul unui foc, întâlnim un grup de oameni veniţi să-şi petreacă ziua de odihnă. Ne înţelegem bine cu ei, că doar sunt nemţi reveniţi în ţară şi conversaţia cu ei se leagă bine, ca între oameni iubitori de natură. Mai jos un foişor de vânătoare. Câteva vorbe schimbate în jurul focului, o scurtă incursiune la foişor -posibilul loc de înoptat-, şi până la urmă acceptăm invitaţia de o coborî în satul Dejanilor împreună cu grupul întâlnit. Dar până atunci am mai avut de aşteptat, mica petrecere prelungindu-se. Oboseala îşi spunea cuvântul, dar ne gândeam la pensiunea de care, ne spuseseră nemţii noştri, Dejanii nu duceau lipsă. Drumul forestier lung, de 9km, până în Dejani a trecut repede, fără să vedem nimic în afara cochetei case de vânătoare – sau ce-o fi fost -, într-adevăr cu terasa pe care ne gândisem să înoptăm, dar pardosită cu gresie, cam răcoroasă. Stâna, păstrăvăria, amintite în ghiduri turistice, nu le-am zărit, sau poate întunericul o fi fost de vină. Când am ajuns la drumul asfaltat periplul nostru s-a apropiat de sfârşit. Amfitrionii noştri de-o clipă, ne-au condus la pensiunea de care ne amintiseră, care s-a dovedit confortabilă, cu apă caldă şi duşul care ne-a odihnit după oboseala lungului şi frumosului traseu pe care-l făcusem. Dimineaţa, după ce gazda ne-a îmbiat la o cafea aburindă şi ne-a poftit să-i călcăm pragul şi altă dată, ne-am luat rămas bun şi am întins pasul către gara Făgăraşului.

Aveam până acolo, doar 18 km şi speram să nu-i facem pe toţi pe jos. Şi cam aşa s-a şi întâmplat. La început pe jos, apoi cu un căruţaş amabil – nu ştiu dacă şi-o fi întrebat şi calul de încărcătura asta suplimentară –şi însfârşit ultimii 15km, cu altă căruţă, auto, care ne-a debarcat exact la gara din Făgăraş. Trenuri diferite ne-au purtat spre locurile din care venisem fiecare. Pe drum, cu siguranţă depănându-ne amintirile unei excursii greu de uitat.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez

05-07.09.2008