marți, 10 februarie 2009

Pe creste insorite, printre lacuri cu reflexe iernatice

Moto: Suia din prăpăstii ? Cobora din stânci ?
Acoperit de mister,
Cădeau peste el umbre mari şi adânci.
Vasile Voiculescu
Şoseaua de sub munţii Căpăţânii şi mai apoi ai Parângului, parcursă cu autobuzul, se sfârşeşte pentru noi, la ramificaţia Bengeşti. Mai apoi cu diferite ocazii, ajungem la Novaci şi mai departe până la – să-i zicem staţiune -, Rânca. Nu ne prea încântă dezordinea asta urbanistică, dar dacă aşa le-o fi plăcând oamenilor ce şi-au trântit căsoaiele de pe aici, n-avem ce face. Ne rămâne doar regretul plaiului străjuit de brazi, astăzi dispărut, pe care din fericire l-am apucat. Căutăm o pensiune cât mai apropiată de drumul muntelui de a doua zi. Găsim până la urmă. Ne odihnim câtăva vreme şi plecăm spre drumul înalt.
Îl străbatem trecând de ramificaţia potecii către Curmătura Olteţului – pare acum bine marcată -, mai urcăm câtăva vreme şi sfârşim periplul zilei pe vârful Dengheru – 2069m-. Admirăm de aici adânca vale a Urdelor – alias Latoriţa de Jos -, privim peste vârful Muntinului către creasta Latoriţei, de când se desprinde din munţii Parângului. Privirile trec repede pe creasta Latoriţei, peste vârful Ştefanului, peste cel al Borei decanul de înălţime al acestora, peste Puru, Fratoşteanu, terminând cu cel al Repezilor. Apoi ne îndreptăm privirile către munţii apropiaţi. Mohorul şi Iezerul atrag privirile şi încercăm privindu-i să ghicim cum va fi timpul a doua zi.
Mohorul mai ales, este barometrul unei zone întinse din Parâng, până către Buila Căpăţânii. Sfârşim contemplarea crestelor, gândindu-ne la înserarea care nu e departe. Floriana trece şi peste Păpuşa, aşa....pentru că era acolo. Ne întâlnim la,,adăpostul creştinesc”, aflat sub vârf. Ceva mai jos poposim pe plai şi aşteptăm clipele apusului, pentru niscaiva poze frumoase. Când înserarea a pus de-o noapte cu lună plină, intrăm în pensiunea în care înoptam.
Ne-am sculat cât de devreme am putut. Aveam drum lung de făcut. Era întuneric când am ieşit în şoseaua alpină şi chiar dacă luna mai răspândea lumină peste munte, la începutul drumului ne-am folosit de frontale. Mai apoi am constatat că acestea mai mult ne incomodau şi am renunţat la ele. Luna ne-a fost călăuză o bună bucată de drum, până când din geana de tivitură luminoasă ce contura orizontul munţilor, parcă s-a luminat pământul. Când am ajuns sub Păpuşa, zorile stăpâneau locurile şi culmea Mohorului începea să fie stăpânită de primele raze de soare.
Noi urcăm mereu pe drumul alpin. Trecem de ramificaţia spre Curmătura Olteţului, apoi de apropiatul vârf al Dengherului, de înalta şa a Urdelor şi vârful acesteia - 2228m -, apoi coborâm în căldarea adâncă cu acelaşi numne. Cândva prin aceste locuri se afla o stână, acum însă nu se zărea. Începem să urcăm poteca şerpuitoare de pe coasta Iezerului luând muntele în piept. Când ajungem sus, în imediata apropiere a vârfului – 2157m -, doar urcuşul pe poteca din coasta Mohorului, ne stă în faţă. Undeva în apropiere o cruce singuratecă, aminteşte de tragedia săvârşită prin aceste locuri. Începem urcuşul dur al Mohorului şi când poteca ajunge în locul cel mai de sus, ne lăsăm rucsacii şi dăm o fugă până pe vârf. Mai fusesem aici, dar niciodată la vremea când muntele avea risipite pe clinurile lui, petice de zăpadă. Pe cerul senin – sticlă – creste peste creste, se risipeau până departe.
Inconfundabilul profil al Builei, cele mai apropiate ale Latoriţei, Bora şi Ştefanu, iar din Parângul în care eram, peste toate cele ce ne stăteau în faţa ochilor, triunghiul măreţ al vârfului cel mare al acestor munţi. Pe grămada de stâncării de pe vârf, nu ne mai săturam de priveliştile frumoase ce ne înconjurau.
Mai aveam însă cale lungă de făcut în acea zi. De altfel aşa ne propusesem, dacă ziua avea să fie aşa cum ne-o doream. Dacă timpul nu ne-ar fi fost favorabil, aveam să ne întoarcem, iar dacă nu, aşa cum era acum, ne propusesem să coborîm prin hornul Lacurilor, către oglinzile de apă ale iezerelor din căldarea Câlcescului.
Am plecat de pe vârful Mohorului satisfăcuţi de această minunată privelşte, aşteptând în continuare ca ziua frumoasă pe care ne-o dăruia muntele să continue. Aveam încă drum lung de făcut. Am coborît în Şaua Mohorului, am urcat vârful aproape plat al Pleşcoaiei – 2250m -, apoi din acest platou înalt, din şaua acestuia din urmă, am căutat cu oarecare teamă, indiciul care avea să ne poarte către căldarea Câlcescului. Cu ani în urmă, când doream acelaşi lucru ca acum, am ajuns în aceste locuri, pe o ceaţă de s-o tai cu cuţitul şi a trebuit să ne întoarcem din drum. Hornul Lacurilor era invizibil !. Acum vremea senină ne-a fost de ajutor şi aproape pe negândite ne-am trezit în faţă cu momâia şi ceva mai departe şi cu un triunghi roşu. Erau semnele sigure de coborîre către locurile pe care ni le doream. M-am odihnit ceva vreme, cât timp Floriana s-a repezit pe vârful Setea Mare – 2365m - ,
apoi am început să coborâm. Acum revenind la intrarea către aceste locuri, poate ar fi chiar bine ca însemne clare să arate direcţia pe care trebuie să o urmăm de coborîre în căldare, cu atât mai mult cu cât aici sunt minunate locuri de campare, pe marginea a mai toate iezerelor de aici. Coborînd la început doar pe plai, am zărit mai întâi lacurile Păsări, agăţate pe coasta muntelui. Norii apăruseră pe cer şi deocamdată doar înfrumuseţau locurile, iar peticele de zăpadă stăteau agăţate pe coaste reflectându-se în apele lacurilor ce-şi schimbau culoarea de cum soarele străpungea norii adunaţi desupra lor.
Plaiul s-a sfârşit brusc şi a trebuit să ne angajăm pe firul hornului, prin grohotişul mişcător. Nu era o coborîre lesnicioasă dar cu atenţie oricine poate coborî pe aici. Curând am zărit oglinda liniştită a Vidalului. Nicio încreţitură a vântului de creastă nu ajungea pînă la el.
Despărţit doar de o undă a muntelui, celălat fârtat, lacul Pencu, avea marginile năpădite de zăpada căzută la vreme timpurie. Prea puţin timp am zăbovit pe malurile lor, dar atâta cât să ne încântăm ochii cu reflexele crestelor munţilor oglindite în ele. Apoi am coborât către lacul cel mare al Câlcescului. În lungul emisarului venit din lacurile deabia părăsite, privind către ochiurile de apă întunecate de jnepenii aflaţi în preajma lor, am ajuns pe malul Câlcescului.
Ne-a ţintuit locului limpezimea apei. Adierea din creastă deabia de mângâia oglinda lacului. Perdeaua jneapănului din preajma malurilor, arunca întunecimea lor până în adâncurile de nepătruns ale lacului.
De pe malurile înalte, creste de tot felul îşi oglindeau conturul în liniştea apei. Petele de zăpadă aruncate ici-clo pe pantele acoprite de jneapăn, ajungeau pe întinsul apei. Peste tot locul se aşternuse liniştea dinaintea apusului ce se pregătea şi razele soarelui stăteau să se ascundă peste crestele înalte. Mai aveam drum lung de făcut şi când am părăsit malul Câlcescului, aveam impresia că excursia noastră parcă luase sfârşit. Dar am intrat mai întâi printre jnepenii prin care se strecura poteca. Apoi am intrat pe lungul drum pe plai, înainte de a intra printre brazii bătrâni ai pădurii. Şi parcă poteca nu mi-a mai placut ca altădată. Oameni de tot felul urcaseră în vara asta spre lacul minunat şi poate că unii chiar se bucuraseră de frumuseţea lui şi culmile înalte care-l înconjurau. Dar din păcate mai erau şi alţii, poate dintre aceea care chefuiseră mai jos, pe malul Lotrului şi care chiar şi aici, printre brazi, işi lăsaseră gunoaiele nesimţirii. Noi însă am trecut printre locurile acestea, străduindu-ne să nu vedem decât crengile brazilor şi să ascultăm cântecul păsărilor, câte mai rămăseseră acum în prag de toamnă târzie şi freamătul Lotrului, ce-şi trimetea până la noi cântecul apelor.
Şi până la urmă iarăşi am ajuns pe malul Lotrului.
Trecuseră mai puţin de 2 luni, de când peste el trecusem din piatră ’n piatră, atât de scăzută era apa. Acum pe aici nu mai puteam trece ţopăind cum o mai făcusem. Am zăbovit vreo ½ oră, căutând un loc de trecere şi până la urmă, tot prin apă a trebuit să trecem. Era însă atât de rece apa, încât atunci când am ajuns pe malul celălalt, am urlat de durere. A trecut şi asta şi pe drumul podit al vechii exploatări forestiere, am ajuns la capătul celui normal, de pe valea Găuri. Pe aici era linişte deplină. Doar panglica drumului, zgomotul râului, ce devenea din ce în ce mai puternic, amurgul abătut peste noi şi mai ales pe crestele senine pe care nu de mult le părăsisem, ne întovărăşeau. Mai ales acestea din urmă, ne-au făcut să ne oprim de multe ori să Ie sorbim farmecul coastelor care treceau repede de la plaiul luminat de soarele îndreptat spre asfinţit, până la întunecimea care le cuprindea cu încetul. Am sfârşit valea Gaura, am ajuns la intersecţia cu drumul alpin, ce-şi construia noul pod al Ştefanului peste apa Lotrului, în locul în care ne-am întâlnit cu cel ce venea dinspre Groapa Seacă şi iată-ne însfârşit, după 11 ore de mers prin locurile fermecate ale Parângului, la cabana obârşia Lotrului. Oameni cunoscuţi, ce ne-au găzduit peste noapte. Când ne-am trezit dimineaţa, nu ne-a mai rămas de făcut decât să găsim un mijloc de transport către casă. Malul lacului Vidra, drumul peste Mănăileasa, trecerea prin Voineasa, totul prin aceste locuri avea farmecul multor plimbări pe crestele care ne înconjurau. Valea Oltului, frumoasă în sine, cu forfota şi zgomotul maşinilor ce ne înconjurau din toate părţile, ne-au introdus repede în atmosfera cotidiană. Iar când am ajuns acasă, printre primele gânduri au fost cele ale unor alte ieşiri pe crestele pe care atât de mult le îndrăgeam.



Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

15-17.10.2008

Niciun comentariu: