Portret in alb

Moto: Se prăvălea o iarnă în putere
Pe munţii colţuroşi, crăpaţi de ger.
Nicolae Labiş

Mai trecuse un an. Intrasem în celălat, 2009 şi nu-mi doream decât să am măcar unul la fel ca cel care tocmai se isprăvise. Acum însă ajunsesem în Curmătura Vidruţei, locul unde munţii se întâlnesc şi se despart şi în care de atâtea ori iarna, pornisem către cei ai Latoriţei, către vârful înalt al Fratoşteanului Mare. Avusesm acolo zile de neuitat cu privelişti multe către munţi din toate zările. Şi acum speram să le găsim tot acolo înfăţişarea lor albă, troenită,care împlinea sărbătorile iernii, statornicite pe aici. Ziua nu părea una promiţătoare când plecasem de acasă şi chiar până mai aproape, dar acum ceaţa părea să se îndepărteze. Vântul deabia adia şi „boaghea” se ridica văzând cu ochii, cât să ne facă ziua frumoasă. Sosiţi aici, în lărgimea drumului, am constatat că nu suntem chiar singuri prin aceste locuri. Maşina parcată era cu siguranţă a celor cu care de atâtea ori urcasem. Urme vârtoase păreau să urce către meleagurile înalte, către care şi noi ne îndreptam. Din maşină doar doi am coborât. Cealaltă parte a familiei s-a îndreptat către Vidra şi Obârşia Lotrului. Ne-am stabilit cât de cât o oră de întâlnire şi fiecare a pornit pe drumul lui.
Am pătruns repede între brazii care stăpâneau muntele şi poteca bine croită printre ei ne-a uşurat înaintarea. Păreau şi urme de schiuri şi mă gândeam că veniseră dintr-o tură de creastă, pentru care acesti munţi par a fi inadins croiţi. Dealtfel pe întreaga lor întindere, din Şaua Ştefanului unde se despart de Parâng, schiul de tură se poate face pe creasta acestora, până spre capătul lor, către Valea Măceşului. Doar zăpadă să fie până acolo. Mergeam ca de multe ori în ture frumoase, cu fica mea Floriana şi arareori întrerupeam liniştea muntelui, minunându-de de vreo frumuseţe care apărea sub cerul senin, deasupra învolburării ceţoase de pe văi. În spatele nostru apărea culmea Mănăilesei. Avea parcă pe ea un releu ceva mai nou şi albul imaculat al zăpezii îmi aducea aminte de tura pe schiuri făcută de mult, când deabia se ştia că prin aceste locuri sunt munţi frumoşi. Dincolo de creasta joasă a Mănăilesei – ceva mai mult de 1800m -, alţi munţi, ai Lotrului, îmbătrâniţi în mantia albă, compactă, îşi arătau vârfurile cele mari. Dinspre cel al Sterpului, până spre Piatra Albă, peste ascuţişul Balindrului şi Balindruţului şi cuşmele ceva mai rotunjite ale celorlalţi, pentru mine îşi depănau una câte una amintirile turelor de prin acele locuri. Cu imaginile luate până acum, ajungem pe palierul scurt al stânei din Nopteasa.

O găsim, acoperită aproape de zăpezile suprinzători de mari, faţă de lipsa lor complectă de la oraş.
Imi aduc aminte că undeva pe creasta înaltă se găseau prietenii de altă dată, şi care cam la orele astea ar fi trebuit să se întoarcă. Aflu la telefonul mobil, că sus e viscol mare şi deabia pot înainta pe creastă.

La noi nici pomeneală de aşa ceva !. Deabia adia oleacă de vânt, cât să ne dea impresia că acum suntem în toiul iernii.
De la stâna din Nopteasa urcăm pe urme foarte clare, făcute de rachete şi până a ajunge la golul alpin nu mai aveam mult. Vârful Noptesei, cu ceva sub 2000m, acum cu soarele ce stă să dea dosul muntelui, ne apare ca unul cu adevărat impresionant.

Cu stâncăriile lui acoperite de zăpadă şi clinurile lui bine tencuite de neaua întărită, cu scrob deasupra, ne fac să credem că ne va da de furcă până să-i urcăăm panta spre vârf. Dar până a urca acolo, pe platoul de dinaintea Noptesei, stăm şi admirăm frumuseţea Făgăraşilor şi pe cea mai depărtată a Iezerului. Pâcla nu-i toată luată de pe crestele înalte, dar şi aşa priveliştea este una care merită văzută. Ţancuri înalt, ies de undeva, din boaghea văilor.

Mai la dreapta Făgăraşilor, imaginea masivă a Iezerului muscelean, domină orizontul depărtat. Şi pentru că am pomenit de meleagurile copilăriei făcute prin Câmpulungul Muscelean, adaug, că pe acolo ceaţa se mai numeşte şi „boaghe ”. Parângul depărtat, peste vârfurile mari ale Latoriţei, Puru, Bora, dă semne că ne-ar oferi ceva mai sus, privelişti de vis.
Sfârşim tura de orizont şi începem urcuşul spre dreapta Noptesei. Urmele nu mai erau atât de clare, călcătura pe zăpada cu scrob, deabia de le scotea la iveală. Mai ales că drumul obişnuit era pe o brână la stânga, strecurată pe la baza vârfului. Cu atenţie ajungem într-o mică înşeuare, când din susul muntelui apar şi prietenii noştri, cei cu viscolul mare, care ca prin farmec aici dispăruse. „Ei bine, nu ştiam că sunteţi atât de aproape ”. Dar şi aşa mie tot mi-a făcut plăcere că ne-am văzut, acum în prag de an nou. Câteva cuvinte la repezeală şi fiecare ne urmăm drumul. Ei coboară, Floriana merge mai departe, până spre vârf, iar eu, cu un ritm de mers mai slab şi grija orei de întâlnire din Şaua Vidruţei, mă întorc pe platoul pe care tocmai îl părăsisem. Se aflau acolo, la schiat, prieteni cu care mă cunoşteam bine. Multă vreme am zăbovit pe platoul amintit şi de acolo am putut să-mi urmăresc fica. Cu ritmul ei alert, a ajuns repede şi s-a întors cu fotografii frumoase, ale Parângului în special,

cu marea de vârfuri cu clinuri acoperite de marile zăpezi, cu cele ale părţilor somitale a munţilor Căpăţânii şi cu moţoţoiul stâncăriilor din vârful Fratoşteanului,

la adăpostul căruia zăbovisem de atâtea ori, adăpostindu-ne de palele vreunui vânt puternic. Curând a început să coboare şi când am văzut-o apropiindu-se, m-am îndreptat spre pâlcul de brazi unde şi schorii noştri păreau a face o pauză. Cateva vorbe schimbate la repezeală şi ne-am continuat coborârea spre Vidruţa.

Cam întârziasem, aproape 1 oră, dar nimeni nu s-a arătat supărat. Poate doar noi care părăsisem privelişti atât de frumoase, mai ales că atunci când ne-am apropiat de locul întâlnirii, ceaţa a pus din nou stăpânire pe munte.

Şi ceilalţi aveau de povestit o grămadă de lucruri, de la aglomeraţia auto, întâlnită către Obârşia Lotrului şi până la mici altele de pe şoseaua cea albă. Fotografia făcută, văzută când am ajuns acasă, arăta o vulpe care-a fugit din calea lor, dar nu singură, ci ţinând un gură un biet iepure imprudent !. Andrei avusese parte de o imagine mai greu de atins. Chiar dacă mă gândesc la vulpoiul Ricki de la Genţiana Retezatului.
Una peste alta toţi avusesem parte de o zi frumoasă !. Poate aşa ar trebui să fie în întregul An !.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez