Călătorului îi stă bine cu drumul

Moto: Urci până-n vârf, rămâi pe brână,
Potecile-s taine de schit ori stână.
Vasile Voiculescu

Ne-am întâlnit într-o după amiază, mai către înserarea care acum spre toamnă, cobora mai curând. Ei veneau dinspre Bucureşti, cu o maşină, eu coboram de pe podul de peste Olt, aşteptându-i cu nerăbdare. Ne-am întâlnit după o foarte scurtă aşteptare şi când am plecat mai departe, era aproape ora 6 seara. A urmat drumul pe valea Oltului, cu forfota auto obişnuită unui sfârşit de săptămână, apoi cel de pe valea Lotrului, ceva mai linştit. Conversaţii despre locurile bine cunoscute de pe aici, urcătoare spre munţii îndrăgiţi, barajele hidrotehnice ale Brădişorului şi Malaiei, satele înşirate în lungul văii, Voineasa, drumul de pe Mănăileasa, curmătura înaltă a Vidruţei, de unde drum de iarnă te conduce mereu către acelaşi vârf înalt al Fratoşeanului şi începem coborîrea spre lacul Vidra. Spre staţiunea cu acest din urmă nume, parcă din ce în ce mai părăsită, duce o ramificaţie din drumul nostru.. Noi continuăm pe cel de pe malul lacului, cam năpăstuit de multele gropi întâlnite în cale. Mai către finalul drumului din seara asta, apar semnele modernizării şi chiar asfaltul deabia aşternut.
Când ajungem la Obârşia Lotrului, acolo unde suntem aşteptaţi, întunericul era deplin. Intrăm în cabană, formalităţile de găzduire durează puţin, ne aşezăm la masa de seară, ne ospătăm cu câte-o mămăligă cu brânză şi smântână, îmbelşugată şi cu altele, bem câte-un pic de bere şi mergem la odihna bine meritată după drumul lung de până aici.
Noapte liniştită, doar cu un pic de cer înstelat, dătător de speranţe de vreme frumoasă, în cameră cald şi dimineaţa ne sculăm devreme, pregătiţi de tura propusă. Pornim la drum. Pe asfaltul proaspăt aşternut, până aproape de pasul de la Groapa Seacă, la limita dintre judeţele Vâlcea şi Hunedoara ajungem fără nicio greutate. Coborâm, trecem pe lângă o viitoare mânăstire aflată în construcţie şi iată-ne ajunşi repede la cabana Groapa Seacă, acolo unde urma să părăsim maşina şi să ne îndreptăm către căldarea lacului Verde şi apoi mai departe. Prin preajmă linişte deplină, doar într-un târziu, un om traversa agale curtea cabanei, fără să pară că ne-a văzut. Mai apoi apare şi Adi, amfitrionul de servici, cel cunoscut din alte împrejurări. Căpătăm curaj şi ca unii bine cunoscuţi ai acestor locuri, îndrăznim să intrăm în curte, încercând să bem câte-o cafea, câte-un ceai...Schimbăm câteva vorbe cu amfitrionii noştri de-o clipă, ne terminăm cafeau şi ceaiul şi la ora 8 ½, plecăm în lungul văii Jieţului, către căldarea Sliveiului. Părăsim şoseaua, urcăm versantul din dreapta drumului şi intrăm repede în pădure. E o dimineaţă frumoasă, frunzele copacilor, încă nearămite şi iarba locurilor străbătute, sclipesc în lumina soarelui dimineţii, dornic să străpungă desişul pădurii.

Umblăm prin locuri cunoscute, unele cu răni serioase produse de defrişări sălbatice, altele cu ochiuri de poiană strălucitoare şi ne oprim după aproape două ore, lângă prima sursă de apă. Mai departe intrăm în pădurea de brad, acolo unde cerul care se întuneca văzând cu ochii, îi împrumută culoarea. Urcăm, mai coborâm şi iar urcăm, până la promontoriul stâncos de deasupra stânei din valea Sliveiului. Norocul nostru că ştiam că pe întinsul poienii din vale, se află stâna, undeva sub ceaţa lăptoasă care o acoperă.

Nu avem de ce să zăbovim, mai ales că gândeam încă la calea lungă de peste Mija şi Cârja, pe care ne-o propusesem. Ceaţa se zbănţuie pe lângă noi, jucându-se cu speranţele noastre. Pe potecă ceaţa nu ajungea, dar pe creste fuioarele fumegânde străbăteau în fugă locurile.

Când şi când mai apărea câte un petec de cer senin şi asta ne mai dădea de doi bani speranţă. Semnele de marcaj, crucea galbenă, ne conduce prin locuri care acum încep să urce treapta glaciară. Uneori semnele au mai dispărut, şterse de vânturi, de ploi, de stihiile coborîte peste ele, dar poteca ne conduce cu bine către căuşurile în care s-au adăpostit lacurile. Drumul nostru ar fi trebuit să se îndrepte către cuşma rotunjită a vărfului Mija, aşa că deocamdată mergem către locul în care astă vară sălăşuiau ciobanii întâlniţi.
Era trecut de oara 1 când am ajuns la bordeiul ciobănesc din căldarea Sliveiului. Acum era doar scheletul stingher al ceea ce fusese acoperământul ciobanului „Robert”, cel din împrejurarea trecută, guraliv şi atât de ospitalier. Acum aici nu avea cine să ne ofere un ness, scuzându-se că la repezeală, nu are să poată să ne-o facă decât cu apă rece. Am rămas aici, odihnindu-mă pe piatra plată din faţa vechiului bordei. Floriana şi Andrei, au plecat să mai vadă o dată lacurile Verdelui şi să mai împrospăteze rezerva de apă.

Aici, unde mă odihneam, era linişte, dar sus, către vârful Mijei şi pe custura dinspre Cârja, la care vroiam să ajungem şi care părea atât de uşor de atins din aceste locuri, volbura pusese stăpânire pe creste. Visul crestelor albastre la care jinduiam, se terminase. S-au întors tinerii şi s-au convins şi ei că excursia noastră va avea alt sfârşit.

Trebuia să ajungem sus, în creasta Parângului, la drum cu potecă marcată. Până acolo aveam de urcat căldarea imensă din faţa nostră. Ne aşteptau locuri cu stâncile mari ale morenei, cu grohotiş mişcător şi petece inierbate, prea puţine şi doar către partea finală. Şi mai era panta apreciabilă pe care trebuia să o învingem.

Ne-am luat picioarele la spinare şi am început urcuşul. Ne-am propus să urcăm pe partea stângă – geografic vorbind – a văii. Vizând un picior de munte înjnepenit, cu plai pe de lături, am trecut pe lângă stânca cu ghizduri pe lângă ea, de care ciobanul Robert ne spusese că în ea stătuseră câţiva clujeni, veniţi aici să găsească radacini de ghinţură. Am depăşit stânca, am urcat piciorul de munte şi am intrat în împărăţia morenei. Căldarea pe care urcam, avea dimensiuni impresionante. Trecând peste stânci, aproape sărind dintr’una’ntr-alta, înaintam cu greu.
Mai fusesem odată prin aceste locuri, cu mulţi ani înainte. Atunci, din căldarea Roşiilor, din faţa vechiului bordei de piatră al stânei, ajuns aici parcă dintr-o epocă preistorică, urcasem poteca oilor de pe muchia Sliveiului şi o coborâsem până la lacurile Verdelui, doar să privesc adâncul apelor sale, atât de frumos colorate. Acum, văzând din nou locurile, mă întrebam pe unde putusem să urcăm atunci, de ajunsesem atât de aproape de vârful Parângului Mare.
Am depăşit morena, grohotişul mişcător şi am ajuns pe limbile înierbate, care trebuiau să ne ducă în creastă. Ici-colo mai găseam bobiţe de afine,aproape negre şi tare dulci. Şi panta dură, mai era îndulcită de tufe de bujor de munte înflorit, pentru a câta oară, nici el nu mai ştia. Ne-au apărut în faţă stânci uriaşe, cu crestele învăluite în ceţuri, străbătute de hornuri adânci şi pe la baza lor, un brâneag, care ne-a dus numai bine exact în poteca de creastă, vârstată cu dunga roşie a marcajului la care trebuia să ajungem. Nu eram departe de vârful Parângul Mare şi poate ne-ar fi dus gândul să încercăm să ajungem la refugiul Agăţat, chiar dacă am fi făcut-o pe înoptate, dar chiar atunci ceaţa a învăluit muntele, fără vreo şansă să se mai risipească.

Aşa că nu ne-a mai rămas decât şansa să coborâm la refugiul de sub vârful Cârja. Vizibilitatea era poate sub 20m şi uneori marcajul îl mai ştersese timpul şi poteca mai dispărea, dar am ajuns lesne până la refugiu, coborând în final serpentinele potecii de pe celălalt versant al Cârjei. Când poteca a ajuns printre stânci apropiate, ca într-un fel de chei de altitudine, am ştiut că mai avem câţiva metri până să ajungem la refugiu.
Am intrat în refugiul aflat la cotă înaltă, la 2201m. Trecuseră 9 ore de când plecasem de la Groapa Seacă. Eram feriţi de eventualele stihii şi la adăpost de ceaţa turbată care ne întâmpinase în lungul crestei, atâta cât făcusem. Placa de peste uşa refugiului, arăta cât de veche fusese iniţiativa celui care-l făcuse prima oară, la vremea anului 1889. Era oarecum îmbunătăţit, faţă de cum îl lăsasem cu un an înainte. Acoperişul era refăcut, avea şi o masă rotundă cu băncuţe în mijlocul lui, doar priciuri nu avea, care să te scutească de dormitul pe pământ. La vreme câinoasă, refugiul era o mană cerească, dar lipsa priciurilor, trăda intenţia de folosire doar pentru treceri pasagere.
Acum a trebuit să ne mulţumim cu cele câteva crenguţe de jneapăn aşternute pe jos, adunate acolo de cine ştie cine. Afară ceaţa persista şi nimic nu îmbia la altceva decât la somn timpuriu.

Până când venea o altă dimineaţă, mai trebuia să aşteptăm aproape 12 ore. Ar fi fost o noapte cu lună plină, daca ceaţa ne-ar fi lăsat să o vedem. Şi ori de câte ori am ieşit noaptea, să mai controlăm starea timpului, tot ceaţa ne înconjura. În altă împrejurare, avusesem norocul unei nopţi cu lună plină, cu stâncile care înconjurau refugiul, luminând întunericul şi conturul Cârjei profilat pe înaltul cerului. Dar uite că se poate întâmpla şi altfel.
A trecut noaptea şi când am ieşit din refugiu, din strâmtoarea stâncăriilor între care ne petrecusem noaptea, în pragul zorilor, Parângul ne-a arătat faţa sa cea adevărată. Coasta Cârjei, îngălbenită de culoarea toamnei in care eram, apărea în măreţia ei.

Era surpinzătoare imaginea asta cu soarele ce stătea să mijească în spatele ei. Ne-am repezit pe stâncăriile de deasupra refugiului, să privim mai pe îndelete creasta muntelui dinspre Mija, cea care nu ne reuşise cu o zi înainte. Ne-am adâncit privirile în căldarea de sub noi, încercând să ghicim locul depărtat al iezerului Mija, aflat undeva dincolo de creasta care-l ascundea.
Aşa cum arăta cerul, când am deschis uşa refugiului, senin şi doar ici-colo cu fuioare fumegânde, am început să ne punem întrebarea dacă nu ar fi bine să ne întoarcem spre vârful cel mare al Parângului şi să coborâm apoi prin căldarea Roşiilor. Ar fi fost o tură frumoasă chiar dacă puţin cam lungă, gândindu-ne la şofatul maşinii cu care ne îndreptam spre casă, care nu era chiar pe pilot automat. Noroc că vremea senină a ţinut prea puţin şi până să ne strângem rucsacii, ceaţa a cuprins muntele. Erau înălţimile ca ieri, când coborâsem la refugiu. Nu vedeam nici la 20m, chiar dacă deasupra norilor, soarele îl ghiceam că se luptă cu ceaţa. Aşa că ne-am pregătit rucsacii de drum şi am început coborârea spre staţiunea de la poalele Parângului Mic. Poteca curgea liniştită înaintea noastră, marcajul o însoţea şi noi nu aveam altceva de făcut, decât să mai remarcăm din când în când locurile importante pe lângă care treceam. Doar ce-am ieşit din încleştarea stâncăriilor în care era refugiul şi pe o coastă înierbată, am zărit un cort al unor oameni, ce ne-au întâmpinat cerându-ne oarecari informaţii. Erau probabil cehi şi doreau să facă o tură lungă, pe creasta Parângului şi cea a Căpăţânii. Le-am dorit drum bun şi cred că timpul cu soare din zilele care au urmat, să le fi fost într ’ajutor. Pe lângă începutul potecii care ducea spre iezerul Mijei am trecut doar cu gândul la frumuseţea lacului lângă care am fi dorit să fim. Când am trecut şi de cea care ducea spre vârfurile Scurtului şi Parângului Mic, periplul nostru cel de acum, era aproape sfârşit. Ne rămâneau doar regretele turei dorite şi ne’mplinite şi promisiunea de a o realiza cât de curând. Pe drum am întâlnit doi inşi, aproape copii, care doreau să ajungă la refugiul Agăţat, celebru şi pentru ei. Rucsacii lor erau cam firavi şi lanterna pe care ne-o arătau, părea din altă epocă, dar dorinţa lor era atât de fermă, încât cele spuse de noi despre drumul cam lung şi uneori încâlcit printre morenele căldării Roşiilor, necum că ceaţa ar fi fost o oarecare piedică în plus, nu i-au speriat deloc.
Până la masa cu băncuţă din capătul de sus al staţiunii, am ajuns repede ca gândul. Şi aici ceaţa mai dăinuia, dar aveam deasupra noastră o geană de soare. Aici ne-am luat micul dejun şi rămas bun de la înălţimile Parângului pe care aveam să-l părăsim în curând. Pe lângă releele telefonice, a caselor care se mai înmulţiseră de anul trecut, pe lângă inospitalierul telescaun care tocmai se oprea din lipsă de clienţi, am început ultima coborâre. Domoală la începuturile ei şi cumplit de abruptă spre final. Abruptă şi în special stăpânită de pământ umed şi alunecos, care pe ici pe colo, m-a mai şi trântit. Dar până la staţia de pornire am ajuns repede. Pentru că şi Andrei - celălalt Andrei, fiul meu -, era prin preajma locurilor, la Obârşia Lotrului, aflat acolo cu îndeletniciri mai lumeşti, l-am rugat să vină să ne ia. Am ajuns repede la cabana de la Groapa Seacă, acolo unde maşina cu care venisem, ne aştepta cuminte.
O scurtă oprire din nou la Obârşie, pentru altă porţie de mămăligă cu brânză şi ce-o mai fi fost şi nu ne-a mai rămas de făcut decât drumul înapoierii, acum prin locurile de pe valea Lotrului, luminate însfârşit de soarele darnic.

Text : Dinu Boghez
Foto : Floriana Boghez