Cum ne-a cucerit Caucazul...

Motto:

Curge timpul prin inalturi
Astru poarta langa astru
Razbunandu-ma-n albastru...
(Lucian Blaga)

Drumul spre Terskol avea sa fie unul lung si anevoios. Ne-am incurcat inca de la inceput in labirintul de vami moldovenesti si ucrainiene. O vamesa moldoveanca ne-a intrebat usor iritata “De ce mergeti in Caucaz? E mai mare omatul acolo?”. Pana in Ismail am bajbait prin tot felul de sate care de care mai saracacioase. Drumurile prin Ucraina sunt ca la noi, carpite peste tot. In schimb indicatoarele sunt mult mai rare si daca l-ai ratat pe cel care iti trebuie, esti pe cont propriu. Odessa ne-a pus si ea la incercare in miez de noapte, dar pana la urma am gasit iesirea spre Rostov.
In vama ruseasca am petrecut 4 ore ce ne-au pus serios nervii la incercare (habar nu aveam ce se va intampla la intoarcere). Dupa o mie de controale ale fetelor, documentelor si masinii, multa limba “gimnastica” (pentru ca nimeni nu vorbeste engleza), “davai” spre Rostov.
Valea Baksanului m-a uimit prin ciudatenile ei. De o parte avea versanti acoperiti de pini si mesteceni, de cealalta parte avea versanti arizi si stancosi ce-mi aminteau prea bine de Anzi. Fiecare kilometru avea cireada lui de vaci ce preferau asfaltul pajistilor din jur.
Cand am ajuns in Terskol ploua. Ma asteptam sa vad un Zermatt rusesc dar nu a fost deloc asa. Statiunea este mica si pare trista. Multe cladiri vechi cu iz comunist, altele in constructie, altele abandonate. Hotelul l-am gasit cu usurinta. Interiorul lui imi amintea perfect de vremurile cand eram copil si mergeam la Voineasa. Cina si dusul fierbinte au fost nemaipomenite.
A doua zi am pornit in cercetare in speranta ca vom gasi harti sau alte surse de informare. Nu am gasit decat harti in rusa, toate destul de vechi. Ne-am luat cateva mai mult ca suveniruri decat ca utilitate. La pranz eram la telescaunul din Cheget care trebuie sa aiba multi ani dar totusi functioneaza cuminte in fiecare zi.

Un pic speriata la inceput de siguranta lui, m-am obisnuit repede si am ajuns incantata la cafeneaua de la capatul de sus al lui. Cu totii am plecat spre creasta Cheget.

Pe drum am admirat continuu doua varfuri fantastice: Donguzorun si Nakra.

Am coborat in goana si am reusit sa prindem ultimul telescaun.

Seara am ravasit bine camera de hotel pana am reusit sa-mi fac rucsacul pentru Elbrus.
Dimineata la telecabina era mare inghesuiala. Soldatii aveau prioritate. Dupa ce am asteptat ceva timp, am reusit sa intram intr-una din telecabine si sa pornim la deal cu miscari haotice stanga-dreapta. La capatul telecabinei ne astepta telescaunul care pe mine sincer m-a ingrozit. Nu intelegeam modalitatea in care eu si rucsacul meu destul de voluminos aveam sa incapem pe scaunelul plimbaret si sa calatorim in siguranta. Cu multa anxietate si cu ajutorul celorlalti am reusit. Am coborat cu bine toti patru si cu toate bagajele la cele “11 butoaie”.

Acolo am fost destul de mirati sa vedem ca noi cei cu rucsaci grei si bocanci de iarna eram in minoritate.

Langa refugii sedeau nervoase ratracurile in care se suiau curiosii in papuci si pantaloni scurti si traiau o calatorie palpitanta din “taxiurile” Elbrusului pana la stancile Pastukhova (adica pana la 4600m).

Noi ne-am incadrat pe partea dreapta a “autostrazii” de zapada si cocosati de greutatile din spate am pornit usurel la drum. Vremea era de vis si am ajuns destul de repede la Priut 11 unde am preferat sa campam (ca tot carasem corturile pana acolo) desi pentru o suma destul de mica puteam capata cate un pat, mancare si seara curent electric. Am arborat tricolorul, am gatit o supa mult ravnita si am adormit repede.

La ora 2 insa a inceput agitatia. Aveam senzatia ca ratracurile, pline cu montarniazi dornici sa ajunga cat mai repede pe varf, treceau peste corturile noastre, asa vacarm faceau. Ma intreb daca mai exista asa ceva in alta parte… In fine, dupa tot acest elan sovietic, locurile s-au linisitit si in jur de ora 4 am putut adormi din nou.
Cand s-a luminat de ziua, nu s-au luminat insa si locurile pentru ca era ceata deasa si ningea. Si vremea a tinut-o tot asa pana spre seara cand am facut o plimbare pana la Pastukhova.

Noaptea la 2 am plecat spre Elbrus. Era frig. Cand am ajuns la Pastukhova a inceput viscolul. A trebuit sa renuntam. Am hotarat ca in ziua aceea sa ne mutam tabara de la Priut 11 la Pastukhova. Pana spre dupa-amiaza eram instalati cum nu se poate mai bine si asteptam nerabdatori sa se schimbe vremea. Am vorbit cu tata la telefon si am aflat ca prognoza meteo se inrautatea pe zi ce trece. Mi-am dat seama ca daca nu reuseam urmatoarea zi, poate nu mai reuseam deloc. Toata noaptea a batut vantul (imi aminteam sentimentul de la refugiul Berlin din Aconcagua cand urla vantul nemilos).
Am plecat la 3.30. Era ceata si sufla vantul. Ne-am alaturat sarpelui luminos ce urca spre Elbrus in fiecare noapte. Rasaritul ne-a prins deasupra norilor si ne-a oferit caldura mult asteptata. Drumul a fost lung si nu usor. Cand am ajuns in saua dintre cele doua varfuri ningea. Am inceput sa urcam ultima panta si treptat ninsoarea a incetat si am putut admira tabloul mereu alb al Elbrusului. Sus pe platoul vulcanului adormit nu am zarit decat cele doua varfuri si marea de nori.

Cand am ajuns pe varf am simtit o mare usurare in ciuda oboselii. De acum nu mai conta ce se intampla… ajunsesem unde-mi doream de mult mult timp.

Daca auzisem si citisem ca de obicei stai la coada ca sa ajungi pe varf, noi am trait marea incantare de a fi singurii acolo o jumatate de ora si a ne bucura de linistea albastra ce ne inconjura din toate partile. Am arborat tricolorul ce a inceput sa fluture vesel.

Cand primele tunete venite de undeva de jos dinspre Georgia au inceput sa se faca auzite, am inceput si noi sa coboram. Soarele ardea ingrozitor. Am intalnit un rus topit de oboseala cu schiurile in spate folosindu-si ultimul strop de energie sa ajunga pe varf. Ajuns in sa, ne-a cuprins din nou ceata si de data asta strans pentru ca pana la tabara nu am mai vazut soarele. Noroc ca marcajele sunt foarte dese, altfel ceata si ninsoarea ne-ar fi dat multa bataie de cap. Intr-un tarziu schiorul ne-a ajuns din urma tare dezamagit ca din cauza cetii nu putea face ce-si propusese, “catastrofa… catastrofa” tot repeta. A urmat o noapte cu zapada multa si vant dar nu mi-a mai pasat de nimic din ce era afara. Ma bucuram de caldura sacului de dormit si ma simteam fara nici o grija.

Dimineata am coborat rapid,

ne-am chinuit un pic la telescaun cu rucsacii, am avut norocul sa mearga apoi telegondola pana jos, am savurat un bors rusesc si mai ales clatitele cu ciocolata alba si ne-am bucurat de cele vazute si traite.
Valea Adîlsu ne-a surprins din plin. Desi ca sa patrunzi acolo este destul de complicat (trebuiesc facute din timp o gramada de hartii si trecut de controlul militar), n-am regretat nici o clipa, dimpotriva. Este cea mai frumoasa pe vale pe care am vazut-o vreodata (inafara de valea Horcones bineinteles).

Plina de copaci racorosi, flori minunate, zgomotul puternic al raului ce pleaca de sus din ghetar, stancarii tantose, are la capatul drumului forestier un grozav camping ce ne-a placut la nebunie. Este mare, salbatic, inconjurat de pereti de stanca, plin de paraie si iazuri si plin cu povestile celor ce coboara din creste. Ne-am catarat pe rocile din camping,

am baut limonada ruseasca, am gatit, am stat la povesti, am facut baie in apa ghetarului, am intors pe toate partile hartile pe care le aveam, am lenevit la soare si… pana la urma ne-am desprins si am plecat spre Hotelul Verde.

Poteca, bine batuta, a continuat placerile oferite de Adîlsu: cascade inspumate, varfuri albe si ascutite, mesteceni la peste 2500m, lacuri imense.

Hotelul Verde este de fapt o pajiste la limita intre verde si alb unde cei care pleaca spre creasta campeaza si unde se afla si un punct de control militar. Deasupra lui troneaza varful Djantugan.

Soldatii intalniti pe drum ne-au anuntat ca sub nici o forma nu avem voie sa urcam Gumachi si multe alte varfuri, ceea ce ne reducea destul de mult posibilitatea de a mai admira o data de sus Caucazul. Ne-au amenintat cu fotografii facute din elicopter care ar putea duce la expulzarea noastra din Rusia. Hotarat lucru, mereu trebuie sa dau peste gardieni sau soldati ce ne bareaza calea intr-un fel sau altul. Dupa o zi in care am cercetat imprejurimile, am urcat ghetarul, am cerut lamuriri turistilor intalniti, am uitat aproape de tot amenintarile militare.

Sus pe ghetar, cei care coborau erau in mare veselie. Coborau pe fund pantele alunecoase, legati cu toti in coarda si faceau o harmalaie de nedescris.

Dimineata la 5 am plecat spre Gumachi (3810m). Drumul nu a fost greu, poate doar in creasta varfului unde se merg vreo 80m pe marginea unei cornise.

In saua Gumachi am gasit un mic ochi verde si cateva locuri de cort. Superb loc de campare, intr-adevar.

Sub varf se traverseaza o crevasa spectaculoasa ce te face sa te gandesti ca o mica sansa de a te inghiti tot exista…

Pe varf ne-am strans aproape 30. Am petrecut aproape 1 ora acolo privind orizontul albastru de munti, mancand si incercand fara succes sa vorbim la telefon.

Coborarea a fost rapida si la fel si stransul bagajelor, grabiti fiind sa ne intoarcem cat mai repede in campingul de jos ce ne placuse atat.
In ultima zi petrecuta pe valea Baksanului am decis sa incercam sa ajungem chiar pe varful muntelui Cheget (3761m). Eu nu am reusit sa ajung decat pe una din santinelele lui de unde am mai admirat o data Elbrusul (cu siguranta nu pentru ultima oara).

Este un munte de grohotis cu roci mari ce trebuiesc catarate si care se desprind destul de des antrenenand uneori adevarate avalanse de pietre.

Probabil de aceea poteca de pe Cheget se opreste undeva mult mai jos in creasta intr-un loc special de belvedere, multi dintre turisti crezand ca acela este varful.

Daca la venire am avut ceva noroc, la intoarcere toate echipajele de politie sau armata ne-au oprit si ne-au luat la cercetat. In mai putin de 3 ore ne-au oprit de sapte ori. Fireste ca nimeni nu vorbea engleza si toti nu-si doreau decat un singur lucru: dolari.

Cand am ajuns in Mineralnye Vody si am vazut ca mai sunt inca 500km pana la Marea Caspica, elanul ne-a scazut dramatic. Un politist ce a avut amabilitatea sa ne ceara actele la control, ne-a sfatuit “decat la Marea Caspica mai bine mergeti la Marea Neagra, ca acolo nu va impusca nimeni”. In drum spre Rostov, a inceput sa simtim din plin canicula de care nu avusesem parte in ultimele 2 saptamani si sa vedem peste tot rasunetul ei.

Am petrecut o dupa-amiaza in Rostov unde am cautat innebuniti papusile rusesti atat de cunoscute. Apoi a urmat o noapte deloc placuta in vama ruseasca unde am stat aproape 8 ore. Pana seara eram la Odessa unde ne-am racorit cu o baie nocturna in apa calda si surprinzator de limpede a Marii Negre. Dimineata am vizitat centrul orasului si am savurat cafeaua si un minunat mic-dejun pe unul din bulevardele de promenada ale Odessei.

Orasul ucrainian ne-a placut mult si nu ne-am mai fi desprins de acolo.

Cuprinsi usor de nostalgie si tacere, cu amintirea albastrului trait acolo sus, am ajuns pe nesimtite la Galati si de aici fiecare spre casa lui, entuziasmati de calatorie dar uimiti ca s-a putut termina atat de repede…

Text: Floriana Boghez

Foto: Echipa