Măturător de stele

Moto: mă gândisem să vă las acasă
şi să vă aduc munţii acolo,
într-o traistă de poveşti.
Marin Sorescu

Ca mai întotdeauna când plecam în munţii Făgăraşului, am luat trenul dis-de-dimineaţă şi am coborât în gara Câinenilor. Doream să intrăm către creasta acestora, mai întâi în lungul Văii Satului şi mai apoi pe muchia Coţilor, pe vechiul drum „Praporgescu”, încărcat de istoria primului război mondial. Aşa am şi făcut, numai că de data asta o maşină ne aştepta în gară şi timpul scurs până când ne-am abătut către muchia amintită, a fost scurt.
Până în creastă, la poiana din Ciungi, am ajuns în mai puţin de o oră. De aici încolo aveam de mers numai pe vechiul drum croit în preajma primului război mondial. Era drumul umbros şi uneori întâlneam câte o poieniţă.

Câte un urcuş mai zdravăn ne silea uneori şi la câte o pauză. Câte o serpentină în ac de păr, mai făcea câte-un salt ca să mai câştige din când în când înălţimea pe care trebuia să o cucerească. Urcam mai mult în tăcere şi ca întotdeauna mă gândem cum or fi urcat pe aici cu caii, tractând tunurile pe care urmau să le folosească la bătăliile năpraznice pe care aveau să le ducă pe crestele munţilor. Într-un loc, o stână părăsită aflată acum într-o urzicărie, fusese pe vremuri un pichet grăniceresc şi până mai acum câtăva vreme, se mai vedeau urmele unui cuptor de var, cu ajutorul căruia îşi zidiseră casa. Cu gânduri de felul ăsta, pe nesimţite am ajuns la golul alpin şi la potecuţa care ducea spre izvorul de la Piciorul Boului. Până colegii s-au dus să ia apă, m-am întims la soare şi aţipeala pe furate mi-a adus vise scurte şi ciudate, aşa, ca un fel de halucinaţii. Am stat acolo mult, până când un tunet nu prea depărtat ne-a arătat norii care se îngrămădiseră peste soare. Am sărit ca arşi şi ne-am continuat drumul cu ochii străfulgeraţi de câte-o lumină cerească şi de teama furtunii care ne-ar putea prinde. Serpentinele lungi de pe coasta înierbată, le-am făcut mai mult în fugă şi când am ajuns la bordeiul care avea să ne fie adăpost de-o noapte, furtuna părea să se fi îndepărtat de noi. Ne-am pregătit masul peste noapte, ne-am mai foit câtăva vreme prin preajmă şi pe când tocmai vroiam să ne tragem la somn, ne-am trezit cu câţiva cehi, veniţi până la noi de la cortul pe care-l văzusem sus, în şaua Apei Cumpănite. Ne-au tot întrebat dacă nu aveam la noi vreo hartă a Făgăraşilor şi când le-am arătat-o, în locul explicaţiilor pe care li le-am dat, pe limba noastră, au preferat să o fotografieze. Poate aşa or fi gândit că vor pricepe mai mult.
De la turma întâlnită mai jos, se pripăşise pe lângă noi un câine care se bucurase pentru fărâma de mâncare împărţită cu el. Ne-a fost paznic lângă bordei şi când am mai ieşit peste noapte s-a gudurat pe lângă picioarele noastre. Noaptea a fost neagră şi norii alergau zănateci, peste praful de stele pe care-l măturau în goana lor neostoită. Doar către ziuă norii s-au mai îndepărtat şi plasa de stele cu sclipici îndepărtat, a acoperit cerul.
Când ne-a trezit coana Suzana, în bordei nici nu pătrunsese bine alba. Nici nu mi-a venit să cred că se ţinuse de cuvânt şi ne sculase la ora 5, cum de altfel ne promisese de cu seară. „Hai repede, că avem drum lung de făcut”. Şi vocea autoritară, ne-a scos din scutecele noastre calde. La ora 6 eram pe drum, la izvorul cumpănit din Şaua crestei. Cunoşteam bine drumul, aşa că am trecut repede peste stâncile Vulcului, peste vârful Moaşei cu crucea de pe el, semn al unei tragedii petrecute prin locurile astea, apoi prin şaua prelungă de sub Găvanu şi pe lângă poteca firavă ce ducea spre Miclăuş şi însfârşit iată-ne ajunşi sub înălţimea sa Suru.

Pe poteca de sub el am zăbovit câtăva vreme la unul din izvoarele lui Glavă şi ne-am grăbit să ajungem la şaua din care cabana din Bârcaciu se vedea bine şi de unde începea marele urcuş către vârful Budislavului. A fost prima încercare mai dură a acestei zile, dar ajunşi sus, după oboseala serpentinelor sale, spectacolul cresteleor a fost deplin. Căldările Ciortei pline de grohtiş îşi etalau ultimele petece de zăpadă.

Vârful Grohotişului, înalt, abrupt, cu muchia repezită spre vale, coborâtă acum câţiva ani, cam imprudent, din stâncă‘n stâncă, până jos la lacul Budislavului, mai stârnea încă amintiri, unora dintre cei prezenţi. Oglinda de apă a Budislavului era tot acolo, poteca pastorală croită pe coasta muntelui până spre muchia Vemeşoaiei nu se clintise de la locul ei şi doar bordeiul din căldare părea mai stingher ca niciodată. Am ajuns repede în Portiţa Avrigului şi de sus, lacul părea unul ieşit dintr-o altă lume.

Poteca priporoasă ne-a scos repede pe malul lacului, unde n-am stat mai de loc, nici măcar cât să privim bine căldarea Avrigelului, care începea să se cam împăienjeneze cu primele semne de ceaţă. Era linşte pe malul lacului şi doar din când în când ţipetele marmotelor mai străpungeau văzduhul.
N-am zăbovit aproape deloc pe malul lacului şi am pornit-o mai departe. Aveam cale lungă în faţa noastră şi nu atât de lungă, căt ceva mai grea decât până acum. Pe coasta muntelui, poteca cea bună s-a sfârşit repede. Începea traversarea vîlcelelor pe care trebuia să le trecem doar aninaţi desupra pantelor cam abrupte. Le mai traversasem acum vreo doi ani, dar atunci erau pline de zăpadă şi treptele croite cu pioletul păreau mai uşor de trecut. Anocorele fixate în stâncă ici-colo, încă mai aşteptau cablurile de siguranţă promise, dar până atunci doar grija cu care treceam pe acolo ne era pavăză sigură. Şi poate am trecut mai uşor pe aici şi datorită ceţii, care pusese stăpânire pe munte. Pe drum ne-am întâlnit cu grupuri ce urcau dinspre Bârcaciu, împlinind un fel de circuit şi cu ei am mai schimbat vorbe despre locurile pe care le îndrăgeam deopotrivă. Ajunşi în şa, căldarea Scării ni s-a înfăţişat fără ceaţă, până spre adâncurile ei din valea Topologului, unde altădată stâna de acolo adăpostea turmele băbenarilor şi de unde, ceva mai jos, la furcitura pâraielor Scării şi Negoiului, pornea frumosul traseu până la vârful cel înalt. Şi tot pe acolo, coastele crestelor însăilate, închipuiau drumul spre Lacul cu Avion, de unde mai departe, cu ceva ani în urmă, coborâsem lungul drum de pe Faţa Sfântului Ilie, până jos în Perişanii Ţării Loviştei.
Acum aveam în faţă ocolişul vârfului Gârbovei, prăpăstios şi răşchirat ca Mâna Dracului, cum i se mai spune. L-am traversat repede, mai ales că ceaţa acoperise din nou crestele muntelui şi doar din când în când vârfurile Ciortei şi Boiei Mari se mai lăsau privite. Într-un cotlon stâncos, alţi oameni ne-au ieşit în cale şi despre locurile pe care eram, fiecare şi-a arătat cunoştinţele. Când s-a sfârşit traversarea Gârbovei, ne-am trezit în şaua dinaintea urcuşului Scării şi curând ne-am întâlnit cu săgeta care arăta locul pe unde se abătea drumul spre cabana Bârcaciu. Noi am continuat urcuşul infernal de pe muchia Scării. Pe ceaţa deasă în care intrasem, părea unul nesfârşit şi poate ăsta ne era norocul, să nici nu ştim cât mai avem de urcat. Când am ajuns în vârf şi am început coborâşul altă teamă ne-a stat în faţă. Ceaţa era atât de deasă şi semnalizarea refugiului Scara la care vroiam să înoptăm, atât de slabă, încât ne întrebam dacă aveam să-l găsim. Până la urmă totul s-a sfârşit cu bine.

Cum o parte din echipa noastră o luase înainte şi ajunsese mai repede la refugiul Scara, cu fluericiul pe care îl aveam cu noi, am izbutit să înfrângem ceaţa şi să ne regrupăm la uşa căsuţei cam pricăjite din apropierea crestei. Mai era acolo un grup, dar împreună nu depăşeam capacitatea priciurilor. S-au mai învârtit pe acolo nişte turişti străini, care tot căutau loc de cort, dar până la urmă ne-au părăsit. Ne-am luat apă de la izvorul din vale şi oarecum începusem să ne plictisim cu toată ceaţa asta care nu se mai ridica. Norocul nu ne-a părăsit şi ca la un spectacol, cortina ceţii s-a ridicat şi de pe creasta apropiată, Negoiul, Scara pe care tocmai o trecusem, Boia Mare, Ciortea şi căldarea Şerbotei, actorii pe care ni-i doream, ne-au dat un frumos recital. Soarele şi fericirea, se păreau că se înfrăţiseră în cele puţine momente de iluminare, dăruite de munte.

Când ne-am întors ne-a rămas doar aranjatul sacilor şi somnul odihnitor. Doar către miezul nopţii, un englez singuratec, a intrat în refugiu şi şi-a găsit repede un loc de dormit. Peste noapte măturătorul ceresc răspândise norii şi sclipicii luminoşi ne-au dat speranţa unei zile frumoase şi astfel să ne putem pune în practică planul nostru de cucerire a vârfului cel mare al Negoiului. Vroiam să ne prindă ora 5 dimineaţa pregătiţi de plecare. Noaptea în refugiul Scării fusese una liniştită şi somnul unul pe măsură. Numai că la ora amintită, ieşiţi din precarul nostru adăpost, am găsit muntele îmbrăcat într-o mantie lăptoasă. Afară ceaţa şi vântul stăpâneau locurile. Nu vedeam nici la doi paşi. Ne-am întors în sacii noştri calzi şi ne-am mai îngăduit un răgaz. Din grup, unii işi propuseseră încă de cu seară să scurteze drumul şi să coboare trecând peste Puha şi peste pârâul Şerbotei. Ceilalţi însă nu renunţam la ţelul propus iniţial, ci cel mult să-l scurtăm şi să ajungem doar până în vârful Şerbotei, cu atât mai mult cu cât în locul orei propuse, acum am plecat din faţa refugiului la ora 7.
Am ajuns repede în poteca de creastă. Ceaţa era deplină şi pe deasupra mai bătea şi vântul. Înaintam repede, cu privirile aţintite înainte şi glugile de la pelerine trase peste faţă. Când poteca trecea pe cealaltă parte a crestei, vântul se potolea şi ne mai trăgeam sufletul. Am urcat unul din vârfuri şi când am trecut de ultimul dintre ele, am pătruns în lumea de rai a unei şei prelungi, însorite acum şi lipsite de vânt. Acolo ne-am odihnit şi ne-am luat micul dejun. Nu ne venea să credem că vântul şi ceaţa dispăruseră ca prin farmec. Peste munte zăbovea acum soarele. De jur împrejur Făgăraşul sclipea. Parcă ne părea rău să părăsim locurile. Mai departe nu ne mai stătea în faţă decât vârful cel mare al Şerbotei.

Am început urcuşul care numai scurt nu era. Din urmă ne-au ajuns doi tineri. Ne-au depăşit cu uşurinţă, dar nici noi nu ne propusesem să ţinem pasul cu ei. I-am întrebat de poteca ocolitoare a Custurii Sărăţii, cândva marcată cu dungă galbenă. Ori n-au înţeles, ori n-au vrut să spună ce ştiau. Oricum, când am ajuns pe vârf, ei coborau de ceva vreme chiar pe poteca amintită. Şi noi i-am găsit marcajul potecii, încă vizibil, atunci când ne-am deplasat din vârf, pe creasta care cobora spre căldarea Izvorul Negoiului. Ne-am căutat un loc cât mai bun din care să vedem lacul micuţ al Negoiului. Ştiam valea, din cele câteva incursiuni venite din cea a Topologului, pe traseul marcat cu triunhghi roşu, până sus în vârful cel mare. Era un traseu frumos şi scurt. În lungul potecii întâlnisem o frumoasă cascadă, căreia ciobanii îi spuneau „pişătoare”, iar noi, cei de atunci, mai academici, i-am spus doar „vălul miresei”. Într-una din plimbările în lungul Izvorului Negoiului, întâlnisem aproape de intrarea pe ultimul horn, dunga galbenă. Nu ştiam de unde vine, nu ştiam până unde merge. Doar bănuiam că ocoleşte Custura Sărăţii. Acum aflasem secretul acesteia. De altfel poteca se vedea bine, coborând în căldare, până într-un loc de unde părea să se piardă. Pe cei doi tineri i-am văzut multă vreme, până când şi ei s-au pierdut undeva în imensitatea căldării.
Am mai zăbovit câtăva vreme pe vărful Şerbotei, cât să prindem ridicarea valurilor de ceaţă.

Se golise valea Şerbotei şi burhaiele se ridicau către vârful Negoiului, până când şi acesta ajunsese să se lăfăie în soarele care izbândise din spatele norilor. Se vedeau bine vârfurile Lespezilor şi Călţunului şi muchia Tunsului până departe. Am privit cu nesaţ darul Făgăraşilor şi nu ne-am mai fi dus de acolo. Numai că spectacolul n-a ţinut mult şi alte valuri de ceaţă urcau din vale. Începuse din nou cavalcada agresivă a norilor. Şi noi ne-am hotărât tot atunci să începem coborârea pe muchia Şerbotei. Ceaţa se aşternuse peste poteca noastră, dar marcajul dungii albastre era atât de des că nu ne puteam rătăci. Nu mai coborâsem pe aici din anul.....1957 !. Câtăva vreme am străbătut drumul întortochiat printre blocuirle mari de stâncă. Apoi poteca şi-a mai domolit asperităţile. Un timp am urmărit coama muntelui, până când am pătruns în zona jneapănului. Într-o poeniţă am zăbovit câtăva vreme, printre pâlcurile de şteregoaie, neobişnuit de multe la atare altitudine. Când am reluat drumul, poteca şi-a schimbat aspectul şi serpentinele multe, uneori prin iarbă mare, alteori prin poieniţe cu sunătoare, ne-a condus până în preajma primilor brazi, stingheri în atare încâlceală. Undeva pe întinsul potecii, când tocmai dam să trecem o muchie, ceaţa s-a ridicat şi pentru o clipă doar, am văzut cabana Negoiu, unde doream să ajungem. Dar până acolo a mai trecut ceva timp. Deabia când am ajuns la poteca cea mare, cea care le înmănuchia pe toate câte veneau spre cabană, am ştiut că drumul nostru se apropia de sfârşit.
Ne-am regăsit tovarăşii de drum şi din spusele lor despre tura făcută peste Puha, am reţinut doar greutăţile întâmpinate la traversarea furiosului pârâu al Şerbotei.
Deocamdată noi sosisem înaintea ploii şi asta era esenţial. Cabana, mai liniştită decât altădată, cu oameni mai puţini, ca în vremurile astea cu ploi amarnice, era tot acolo, în calea volburilor cele mari.

Pentru masa de prânz sosisem cam prea târziu şi până la cealaltă, de seară mai aveam ceva de aşteptat. De pe prispa cabanei am avut parte de spectacolul crestelor care se acoperiseră mai întâi de ceţuri şi mai apoi de nori întunecaţi. Se loveau între ei aceştia, ca berbecii şi am avut parte de feeria fulgerelor şi hăulitului trăznetelor care zguduiau crestele şi căldările înalte ale Sărăţii. Câtăva vreme am privit limbile de foc şi când şfichiurile de ploaie au brăzdat locurile, ne-am strecurat în căldura aşternuturilor, la odihna pe care o meritam după periplul unei zile petrecute prin preajma vârfului cel mare al Negoiului. Mai către seară, cu pofta adunată peste zi, ne-am adunat în jurul unei mese şi ne-am minunat de deliciul unei ciorbe ardeleneşti din teci de fasole verde, dreasă cu smântână şi ne-am zgândărit între noi imaginaţia, cu felurite alte reţete gastronomice. Către seară vremea şi-a revenit spectaculos şi ne-au mângâiat culorile apusului, răspândite pe coastele înalte, părăsite de burhaiele care le stăpâniseră câtăva vreme şi până la urmă ne-am dus la somnul altor vise pe crestele pe care poate ni le doream.
Când am plecat a doua zi de la cabana Negoiului, către crestele înalte, cerul era albastru şi senin cât cuprindeai cu ochii. Ce bine ar fi fost ca vremea asta să fi avut-o toată ziua de din ’nainte. Acum însă eram cu rucsacii în spate şi începeam coborârea către casă. O bună parte din drum nu mai era poteca de altădată, fusese lărgită cu intenţia de a deveni drum de ATV-uri. Noroc cu stâncile întâlnite în cale, care au împiedicat ca intenţia să ajungă la capăt. Până jos nu ne-am întânit decât cu ciobanii şi măgarii lor care duceau alimente la stâna din susul cabanei şi ceva mai jos cu doi turişti care ne-au confirmat că la vechea carieră de marmoră, era o camionetă – cea cu care trebuia să ajungem la şoseaua principală – cu prelată albastră. Am ajuns repede la capătul drumului forestier, pe malul vijeliosului pârâu al Şerbotei. Curând ne-am întâlnit şi cu cel al Sărăţii şi împreună apele au luat-o la vale înspumate, sărind peste stâncile din cale, pe care doar le bănuiai sub vălmăşagul fuioarelor împletite ale pâraielor. Panglica împietrită a drumului curgea tăcută la vale, de parcă alături nu s-ar fi frământat ape vijelioase adunate de pe versanţii muntelui bătuţi de ploile amarnice de anul acesta. Pe celălat mal, cel pietros, rupt de om să facă loc drumului, prin văiugile strecurate printre stâncile rămite, curgeau firişoare de apă zburdalnice. Pe grăunţii de pământ adunaţi cu migală în răstimpul anilor, câţiva degetăruţi galbeni îşi ridicau vrejurile cu căciuliţe piticeşti. Pe malul apei pălării enorme de brusturi acopereau locurile. Şi până la baraca părăsită şi ceva mai departe la verticala carierei abandonate, altceva n-am mai avut de văzut. Acolo ne aştepta furgoneta cu prelată albastră şi cu ea mai departe am străbătut lungul drum de pe valea Râului Mare al Porumbacului. Mai către şesul muntelui, au mai animat drumul pensiunile şi casele de vacanţă colorate şi într-un loc anume, ţeava ce aducea la lumina zilei, apa ţâşnită din adâncul pământului. În sat, la cârciuma din drum, ne-am petrecut timpul de aşteptare până la plecarea spre casă. Ne-am asumat acolo şi riscul apropierii de consumatorii de tării, dar până la urmă plăcintele proaspete din galantarul aşezământului sătesc şi îngheţatele tot de acolo, ne-au ţinut de urât până la venirea autobuzului care ne-a frânt visul crestelor înalte pe care petrecusem zile atât de frumoase.

Text şi foto: Dinu Boghez
17-20.07.2010