Obcina Mestecănișului - Cântec de răscruce

Moto: Şi dacă vântul vremii pe coclaur

          Le-o spulbera, ca mine, către vis...

                            Serghei Esenin

Trecuse mai bine de un an, de când obcinele Bucovinei îmi făcuseră cu ochiul. De când tot printre ele călătorisem cu trenul către alte locuri frumoase, risipite pe întinderile nesfârşite ale acestui nord îndepărtat. Cunoscusem plaiurile acestea, înălţate către creste înalte, punctate cu brazi falnici, încă din vremea studenţiei, când printre ele, vagonul dormitor al excursiei de studii de final de facultate, se încolăcise pe văi înguste şi i le traversase pe viaductele despre care tocmai învăţasem. Acum în anii din urmă, „nordul îndepărtat ” îmi devenise apropiat şi locurile al căror farmec îmi făcuse cu mâna, acum mai bine de cincizeci de ani, iată, ajunsesem să cunosc câte ceva din imensitatea lor.

Eram acum, coborâţi dis de dimineaţă de pe scara vagonului acceleratului cu care venisem în gara Mestecănişului, la poalele Obcinei cu acest nume. Ne aştepta pe peronul gării, împătimitul muntelui de pe aceste meleaguri, care acum căpăta înfăţişarea coborâtă tocmai de pe înscrisurile internetului. Am apucat, nu pe şoseaua circulată şi cam lungă, ci pe scurtătura plaiului şi am ieşit repede în pasul Mestecănişului.

Cabana locului, mai curând un popas al tirurilor cu şoferi adormiţi în somnul dimineţii însorite, avea uşa închisă. Într-o tavernă primitivă alăturată, ne-am băut cafeau matinală şi....am pornit la drum.

Acum, doar pe plaiul punctat cu brazi falnici şi iarbă gălbejită încă, de strânsoarea deabia trecută a zăpezii. Veneam din tărâmul împrimăvărat şi intrasem în cel al zăpezilor abia ochite !.

Vreo două trepte urcate de la tavernă, un căţel costeliv care ne-a întovărăşit ultimii paşi ieşiţi din apasarea fumului de ţigară şi iată-ne pe drumul Obcinei dorite. Drum larg la început, bun de maşina care ne-a depăşit uşor, de m-a făcut să-mi închipui că şi pe mai departe tot aşa o să fie.

Apare prima dungă roşie, semnul marcajului nostru. Cam şters şi cam îmbătrânit.

Apare în cale şi primul izvor şi pun întrebarea colegului nostru, despre sursele de apă de acum încolo. Urcăm domol şi mă gândesc la vârful Mestecănişului pe lângă care poate tocmai treceam, dar şi la schitul apropiat, nesemnalizat la vreo răscruce.

Întâlnim în cale un edificiu, poate militar, de vreme ce în preajma lui apare indicaţia fotografiatului interzis. Apoi marcajele dispar, de parcă le-a înghiţit pământul şi noi părăsim drumeagul de până acum şi urcăm din greu panta muntelui, prin zăpada încă nedusă de pe aceste meleaguri. Urcuşul s-a potolit când am ajuns în creasta de ’nceput a Obcinei, pe un vechi drum, parcă neumblat, dar cu marcajul pe el. Poate o fi fost drumul tătarilor, de care citisem prin ghidul pe care-l avusesem la îndemână. Intuisem de când îl avusesem în mână prima oară, că în descrierea drumuluii de creastă, amănunte nu prea sunt şi poteca trasată pe harta lui, părea mai mult o joacă, a unuia care păşise pe aici o singură dată, cam grăbit. De acum încolo, drumul marcat rar, pare a nu ne mai produce încurcături.      

Şi mergem şi mergem şi tot mergem, pe drumeagul oarecum lat şi vizibil puţin umblat. Mai intersectăm câte un marcaj lateral, identificat şi pe harta noastră. Mai călcăm zăpada încă mare pe alocuri. Mai găsim câte un semn învechit al marcajului şi deocamdată suntem liniştiţi.

Ajungem într-un loc de unde priveliştea  vârfului Fărăoane, din munţii Suhardului, tărcat cu şuviţe de zăpadă, profilat pe albastrul imaculat al cerului, apare în toată măreţia lui.

În spate, ceva mai estompat, apare vestitul vârf al Ouşorului. Suntem într-o zonă cu vizibilitate maximă către valea Bistriţei şi mai ales spre creasta alpină a Suhardului. Mai avem încă marcaj în faţă şi priveliştile amintite ne fac să cam uităm ce cale lungă mai aveam în faţă. Într-un loc mai şi poposim. Undeva în stânga noastră, împădurit de sus şi până jos, apare tăcut şi parcă înălţat până la cer, vârful Botişului cel Mare. Are în continuarea sa o coamă lungă şi nici nu bănuim noi câte aveam să pătimim tot umblând pe la poalele lui. Înaintea noastră se aude un ţârâit de drujbă. Curînd ajungem şi noi acolo, la omul cu pălăria pe-o parte şi cal cu coamă aurie.

Il întrebăm cam cât mai facem până la Poiana Mănăila. Ne vede poate obosiţi şi în priviri cu aşteptarea frumuseţilor închipuite ale poeinii. Parcă ar fi vrut să ne spună că nu prea ajungem curând acolo, dar până la urmă, mai tras de limbă, scapă aşa, să nu prea ne supere, că tot facem vreo 4 ore. Ne povăţuieşte totuşi, ca de la balta din cale, să o luăm pe drumul din dreapta. Poate ştia el ce ştia, dar noi tot înainte am luat-o, necum că locul de răscruce cu baltă, era acum acoperit cu zăpadă multă. Şi aşa, făcându-ne că nu ştim unde-i balta, dar şi amăgiţi de marcajul dungii roşii, cam vechi, dar totuşi aşternut ici-colo pe copaci, o luăm înainte.         

Când s-a sfârşit pe neaşteptate drumul larg pe care fusesem până atunci, am intrat în pădurea de brad anunţată de omul de mai înainte. Nu erau brazii bătrâni pe cere ni-i închipuiam, ci unii tineri, mulţi din ei doborâţi de vremurile aspre. Poteca nu se vedea deloc, ci era doar închipuirea noastră şi căutările numeroase, ale semnelor turistice cu dungă roşie, rare, de trebuia să-l aşteptăm pe unul dintre noi să-l caute pe următorul. Mai peste tot treceam peste tranşeele rămase aici din ultimul război mondial şi cam ăsta ne-a fost drumul. Poate ar fi fost mai bine să-l ascultăm pe omul întâlnit, dar aşa ne-am fi depărtat de creasta Botişului Mare, de care nu vroiam să ne despărţim. Noroc cu soarele care ne mai lumina prin ascunzişul brazilor, din înaltul cerului, încă senin la vremea asta. Şi totul a mers până la un brad bătrân. Avea pe el săgeată de lemn şi ce fusese scris pe ea, nu se mai putea citi de multă vreme. La stânga un marcaj cu triunghi roşu, la dreapta un drumeag fără semn şi în faţă....nimic. Doar pădure parcă nestrăbătută de om. 

 Trebuia să luăm o decizie, aşa că am luat-o pe triunghiul roşu. Dar ne-am oprit repede. Drumul nu ne părea a avea sfârşitul care ne-ar fi scos din încurcătură. Colegul nostru din Rădăuţi, mai obişnuit cu drumurile locurilor, a făcut roată prin împrejurimi. N-a obţinut vreun amănunt care să ne fie de folos. Aşa că am luat-o pe calea triunghiului coborâtor, dar ne-am oprit repede. Până la urmă ne-am întors, am urcat pe tăietura mare din pădure, am coborât scurtă vreme şi când am ajuns la un drum proaspăt răvăşit de roţile taf-ului, am găsit şi oarece semne, din acelea pe care mersesm toată ziua. Numai că şi acestea s-au sfârşit repede şi noi continuam să mergem pe drumul noroit, îndreptându-ne spre frontul de exploatare. Am considerat că nu ajungem în locurile dorite şi pentru că amurgul sosise pe nesimţite, ne-am întors şi am început o coborâre rapidă, pe acelaşi drum noroit, dar cu urme proaspte pe el. Am ajuns la o altă răscruce. La dreapta un drum bun şi fără noroaie, la drepta drumul nostru de taf, cu glod mult pe el, dar măcar umblat de curând. Ne-a scos drumeagul pe o culme, de unde puteam privi spre plaiul Poienii Mănăilei, punctat cu oarece case izolate. De aici puteam coborî pe drumul din vale, mai întâi printre case şi mai apoi printre grădinile oamenilor.    

Nu mai aveam încotro, trebuia să coborâm pe drumul pe care ajunsesem. În vale se vedea fumul unei case. Din spate venea un tractor şi ne-am bucurat că avem pe cine întreba despre locurile prin care ajunsesem. Ne-a spus băietanul cu glas molicit de bucovinenean, că aici eram pe valea Botuşelului şi ceva mai înainte dăm de un drum care ne scoate în vreo oră şi jumătate în poiana pe care o căutam. În cale am întâlnit un izvor şi cu ochii după vreun loc de întins cortul, am dat din nou de semnul benzii roşii pe care tot mersesem o zi întreagă. Părea să coboare pe un drumeag ce venea dintr-o muchie. Erau semnele proaspete şi altele mai departe n-am găsit. Faţă de cele pe care umblasem mai toată ziua, păreau aici, pe vale, cam nelalocul lor. Acum în seara care începea să ne înconjoare, nici nu prea mai aveam chef să le descifrăm enigma.

Era prin preajmă izvorul amintit şi într-o îngrăditură şi loc bun de cort. Şi-a desfăcut colegul cortul şi l-am întins grăbit. Sfârşisem 13 ore de mers şi după atâta tropăială prin brădetul încâlcit, cu amintirile triste ale războiului sub picioare şi mai ales glodul din drumurile prin care coborâsem, când ne-am întins sub pavăza cortului,am gândit că am prins pe Dumnezeu de picior. Susurul Botuşelului din preajmă şi mai târziu cei câţiva stropi de ploaie sau poate ceva chiciură venită din norii care se cam închiondoraseră, ne-au ţinut de urât în noaptea fără stele ce se lăsase peste munte. 

A venit dimineaţa, cam rece, cu câţiva stropi răzleţi de ploaie şi parcă cu cer întunecat. Încercăm să mâncăm câte ceva, ne strângem cortul, palatul nostru de peste noapte şi pornim la drum pe valea Botuşelului. Avem norocul aproape nesperat să ne ajungă din urmă o maşină şi cu ea, mai schimbând ceva vorbe cu cel care se milostivise de noi să ne ia kilometrii din picoare, până la drumul principal, timpul trece repede.

Până la Gura Botuşelului, apare şi soarele şi parcă ne mângâie aşteptarea pe marginea drumului. Nu zăbovim cine ştie cât şi un microbuz ne duce în sus, spre muntele pe care părea că l-am părăsit, până în centrul comunei Breaza. Aici stăm ceva mai mult, dar până la urmă tot găsim o ocazie şi cei 10 kilometri până la ramificaţia ce duce la mânăstirea din Moldova-Suliţa, trec pe nesimţite. De aici şi până la locul hergheliei din Lucina, n-ar mai fi fost mult, dar împreună cu mine, până acolo orele necesare străbaterii drumului s-ar fi înmulţit şi prea mult timp de hălăduit prin aceste locuri nu mai aveam. Aşa că de la mânăstirea Sfântului Vasile, de la capătul satului Moldova-Suliţa, eu am rămas în curtea acesteia.

Eram încă obosit de drumul lung de cu o zi înainte. Şi dacă aş fi încercat să merg mai departe, i-aş fi stricat plăcerea fiicei mele de a ajunge la Lucina, pe întinsul ei cu farmecul caselor risipite pe plaiul bucovinean. Cu rucsacii îngrămădiţi într-un colţ din tinda pregătită pentru mese călugăreşti, pe una din bănci, cu mâna sub cap, m-am pregătit de aşteptarea celor plecaţi spre poalele Lucinei cu herghelie de cai huţuli. Câtăva vreme am aţipit pe banca îngustă, cu vise amestecate despre locurile din care deabia mă întorsesem. Din reveria halucinantă, m-a trezit măicuţa stareţă şi cu vorbe blajine, văzându-mă cam alb la păr şi cu ani mulţi pe chip, m-a invitat să urc în camera lor de oaspeţi, că doar de asta o aveau. Câtăva vreme am zăbovit pe patul cu scoarţă bucovineană aşternută pe el şi când am isprăvit odihna de care chiar aveam nevoie, am pornit prin curtea mânăstirii, să-mi desfăt ochii cu acareturile bisericeşti. Nu puteam să nu intru în biserica de lemn, mult mai altfel decât cele cu care eram obişnuit pe meleagurile noastre regăţene. Mai ales dărnicia catapeteasmei altarului m-a impresionat. Şi peste toate, liniştea sufletească a celor care se îndreptau spre sfânta mânăstire. Cu paşi mărunţi, câte unul sau cu copii de mână, se îndreptau mirenii spre locul săvârşirii slujbei zilei din Vinerea Mare. Înăuntru, copiii adunaţi sfoară de-a lungul peretelui, cu lumânări aprinse şi tăcerea celorlalţi în aşteptarea cuvintelor de când lumea a slujbelor din Săptămâna Mare, dădeau aspectul unei ceremonii împărăteşti.  Era un har anume aşternut sub acoperământul mânăstiresc.

Cât m-am mai învârtit eu pe ici pe colo, iată şi Floriana a apărut coborând din întinsul poienii Mănăilă, cercetată în fugă şi mi-a împărtăşit şi mie câte ceva. 

Discutasem inca de cu seara ca solutie sigura de a reusi sa vedem herghelia ar fi sa coboram din munte si sa urcam iar pe valea Lucavei. Vroiam atat de mult sa vad caii... Inca de cand ma uitasem prima data acum trei ani pe harta Obcinelor bucovinene, imi atrasese atentia numele "Herghelia Lucina" (Oare chiar or mai fii cai acolo?). Cand am ajuns la manastire, tata ne-a marturisit ca este tare obosit si nu poate veni cu noi. Intai am vrut sa nu mai merg nici eu, dar curiozitatea a fost prea mare. I-am promis ca ne intoarcem in doua ore. Aflasem de la domnul Bouaru ca drumul pana la herghelie are vreo 6-7km. Am luat cu noi o cana, aparatul foto si frontalele. Am intrat foarte repede in cheile Lucavei, aflate in capatul satului. M-au impresionat prin semetia lor, dar m-au dezamagit ca sunt prea scurte. As fi vrut sa le admir macar un kilometru... Pe drum a inceput ploaia, dar una pasnica. Drumul forestier e bine intretinut, dovada ca pe langa noi au trecut vreo cateva masini cu numar de IF (niciuna nu a binevoit sa ne ajute). Pe drum am tot discutat de Caucaz asa ca nici nu am simtit cand ne-am trezit in fata portii inalte de la Lucina.

Am zarit varful Lucina, pe care ar fi trebuit sa ajungem astazi daca nu ne ametea atata banda rosie... Ne-am indreptat spre grajduri. Am ales unul din ele.

In fata lui se jucau si radeau doi baietei. I-am intebat daca sunt singuri. Atunci a aparut in usa grajdului tatal lor, care ne-a dat voie sa intram si sa vedem caii. M-am plimbat cu sfiala printre ei. Erau frumosi, dar nu chiar asa frumosi cum mi-i imaginasem.

Dupa ce i-am fotografiat, am intrat in vorba cu paznicul lor, obosindu-l cu o avalansa de intrebari: "cati cai are herghelia?", "de ce nu-i lasa pe afara?", "ce fac caii iarna?", "ai cui sunt?", "daca mai fug din herghelie din cand in cand?", "cum ii prinde?" si cate si mai cate. Mi-am cerut scuze explicandu-i ca vin tocmai de la Bucuresti sa vad herghelia de 300 de cai. A zambit si ne-a aratat cu mandrie "experimentarea" de cartofi, aflata la 200 de metri mai departe. Ne-a arata drumul ce vine din Poiana Manaila, pe care ar fi trebuit sa pasim toti trei la ora aceea. Am coborat repede la apa prin covoare de branduse.

La intoarcere drumul a fost chiar mai scurt, doar ca in chei am intrat in Pestera Liliecilor, care chiar avea o multime de lilieci ce stateau aparent cuminteii atarnati de tavan.

Umezeala din pestera nu m-a indemnat s-o cercetez prea adanc.

Dupa vreo jumatate de ora petrecuta acolo, am iesit la caldura de afara. Am urcat la manastire unde l-am gasi pe tata cercetand locurile. Reusisem sa ne intoarcem in mai putin de doua ore. Abia atunci mi-am amintit ca era Vinerea Mare...

Trebuia să plecăm odată şi odată de pe meleagurile mânăstireşti. Ne îndreptam spre casă şi deşi aveam timp mult până la trenul care ne îndepărta de meleagurile bucovinene, încă nu ştiam bine cum aveam să ajungem la locul din care trenul avea să ne poarte până acasă.

Am coborât drumul mânăstirii, am aşteptat câtăva vreme la răscruce şi până la urmă am luat-o voiniceşte pe drumul lung până la locul din Breaza, în care aveam să luăm iarăşi microbuzul care avea să ne scoată la Pojorâta.

Erau kilometri mulţi şi paşii noştri repezi pe cât se putea, ne-au fost opriţi de o maşină care s-a milostivit de noi să ne scoată la gara dorită. Acolo, în faţă cu cele două ţuguie acoperite de pădure, munţii lui Adam şi Eva, cu poveştile lor împărtăşite de tovarasul nostru, cu alte gânduri despre locuri frumoase care se doreau încă văzute, trenul nemilos ne-a dus de pe pământul cu despărţiri şi promisiuni de viitor.



In gara Pojorata

Ne-am luat şi noi ceva mai târziu alt tren, care ne-a adus în Câmpulungul fermecat cu liniştea serii din Săptămâna Mare, cu umbre întunecate cu licurici în mână, care înconjurau biserica cu paşi înceţi.

Cât mai aveam timp, în înserarea care venea repede, ne-am luat porţia de supă rădăuţeană şi biletele de tren care tocmai în zorii altei zile, aveau să ne aducă cu picioarele pe pământul atât de diferit de cel pe care îl părăsisem, al visului bucovinean atât de scurt.      

La Bucureşti birjar, aveau să sune cuvintele nerostite când aveam să coborâm pe peronul Gării de Nord !.

Text: Dinu şi Floriana Boghez

Foto: Floriana Boghez

21-22.04.2011