Poteci ascunse

Moto: Mi-am înseninat gândurile
Până au început să se vadă
În ele
Munţii. / Marin Sorescu

Coborîm din tren în gara Mânăstirii Turnu, pe o vreme cam îndoelnică. Şi noi cam tot aşa eram, că doar noaptea ce tocmai se sfârşise, se scursese în darabană cerească şi ropote de ploaie ce scăldaseră asfaltul oraşului. Speram doar, în vânticelul care începea să adie dinspre munte şi petecul de cer cu nori mai răsfiraţi, pe care-l zărisem la plecare, în gară.

De cum am depăşit mânăstirea Turnu, pădurea părea stranie şi doar ştiam bine că atunci când începe să se întunece, nici ploaia nu-i departe. Am urcat totuşi şi când am ajuns la Troiţă, spre răsărit zăbranicul norilor părea să se ridice. Am depăşit ramificaţia spre Turneanu şi după ce am ajuns în Şaua La Meliţă, nici mult n-am mai avut până să intrăm în traseul pe care vroiam să-l facem, cel de pe muchia Scorţarului. Se lăstărise zdravăn poteca şi până n-am început să urcăm pe stâncării, ne-am cam încurcat printre crengi şi spini de tot felul.

Stâncăriile le-am depăşit aproape cu pasiune, fiecare pas făcut pe stânca aspră, cu prize multe, ne dădea o anume siguranţă. Eram prin locuri cunoscute şi curând am ajuns pe marginea abruptului de deasupra potecii turistice ce ducea spre Şaua Turneanului. În continuare am intrat în pădurea cea cu iarbă verde şi copaci înfrunziţi de curând.

Printre ei se strecura o potecă. Se vedea că pe aici se ajungea rar, după frunzele care o acopereau, nemăcinate de călcătură de om. Urcam mereu, prin stejeretul tânăr, pe hăţaşul bine conturat. Uneori mai întâlneam blocuri de stâncă, îmbătrânite, cu muşchi întunecat şi el tot bătrân. Şi multă vreme am străbătut pădurea liniştită, însufleţită de verdele ierbii care ne înconjura.

Când am ajuns în mijlocul unei pădurici de pini, sfârşisem cam o oră de când părăsisem poteca marcată. Până aici urcuşul fusese aproape continuu şi momente de odihnă, rar avusesem. Ajunsesem în păduricea de pini de pe culme, aproape într-un şes al muntelui.

Ne-a fost uşor câtăva vreme umbletul pe coama muntelui, cu privelişti către muchia din Fruntea Oii şi Vlădesii, dar apoi a izbucnit dintr-odată urcuşul pe un povârniş stâncos. Când l-am urcat, într-un loc luminos, ne-am aşezat la odihnă, prima din ziua aceea. Printre trunchiurile de copaci doborâţi de timp, ieşiseră la lumina soarelui, săbiuţele stânjeneilor – iris dacica. Printre ele florile movulii cu petale înfoiate, se ridicau mândre, din covorul pădurii.

Peste tot apăreau boboci şi flori şi pe aici era totul o colonie de stânjenei. Unii păreau să stea la sfat şi i-am luat acasă, ascunşi în digital, să-i privim cu emoţie până la altă primăvară, pe care poate o vom aştepta din nou.

Am plecat până la urmă şi am ajuns într-un răgaz al muntelui, aruncat către vale de un picior stâncos. A urmat o coborîre pe lângă peretele muntelui, pe o brână şi alt urcuş pe creasta priporoasă. Parcă străbăteam o porţiune din Brâul de Mijloc al Pietrii Craiului. Doar că aici lipseau momâile şi locurile erau înierbate şi copacii stăteau agăţaţi pe coastele abrupte. Apoi a urmat coborâşul cel lung. Parcă nu se mai sfârşea şi când s-a terminat, am avut de a face cu stâncării mari, peste care a trebuit să trecem. Nu mai aveam mult de străbătut pădurea, până aveam să ieşim la un liman. Doar o coborîre scurtă, unduită pe vâlceaua pădurii şi iată-ne la fagul cel mare, de pe ultimul urcuş. Doar că fagul, de când îl ştiam eu, trăise o viaţă şi acum din el rămăsese doar ciotul bătrâneţii. Dar şi aşa ne-a fost reazim pe ultimul urcuş, până în apropierea crestei. Un brad bătrân, cu trunchi de nu-l poţi cuprinde, un ţarc de oi năpădit de pădure de când n-a mai fost întrebuinţat şi iată-ne în Şauţa Scorţarului.
Cerul îşi subţiase norii şi lumina diafană începea să lumineze pădurea, cât să ne lase să ne bucurăm de alte multe minuni aflate aici.

Sau poate doar nouă să ni se fi părut aşa. În poiana cu verde crud, colonii răzleţe şi multe, de stânjenei pitici – iris ruthenica – stăteau răspândite mai peste tot şi ici-colo, câte o picătură din galbenul ciuboţicăi cucului – primula officinalis.

Picături mari din albastrul întunecat al cerului ajunseseră aici, în locul acesta arareori umblat.

Era oaza lor de linişte şi pace. Brazii înalţi stâpâneau cerul şi printre ei, pâlcuri de mesteceni stăteau la sfatul bătrânesc.

Ajunsesem aici într-o vară, însoţit încă de jos, din gară, de Hector, câinele credincios, prieten bun de poteci şi drumuri prin pădure. Mă odihnisem şi îmi împărţisem mâncare, în părţi egale, cum se cădea între prieteni şi fiecare se mulţumise cu puţinul care-i revenise. Acum prietenul nu mai e, l-a luat cu ea pădurea şi parcă amintirea mi-a împăienjenit o clipă ochii.
Din şauţa cu minuni a Scorţarului, am urcat prin sfatul mestecenilor,

străbătând agale iarba verde din casa Coziei, până în locul cu belvedere din poteca marcată. De atâtea ori ajunsesem aici şi încă nu mă săturasem de priveliştea largă, spre munţii mulţi ce se risipeau în zări. Acum vremea era încă tulbure, nu-şi găsise încă drumul cel bun spre soare şi peticile puţine de cer senin, deabia luminau frunzişul lucitor al fagilor.

Dar munţii tot se vedeau. Spre Coşurile Narăţului şi Claia cu Brazi, către stânca masivă a Pietrii Târnovului, ori spre Vioreanul Builei, ce-şi înălţa creştetul mai sus decât toţi ceilalţi. N-am zăbovit mult pe odihna stâncilor cu parfumul amintirilor şi am început coborâşul. Mai întâi spre micuţul adăpost din şaua Turneanului, alături cu relicva din ce în ce mai firavă a vechii stâne, din care doar rămăşiţa acoperişului a mai rămas. Era clipa când hotăram poteca ultimului coborâş. Am renunţat la poteca de pe valea Turneanului, pe unde ploile recente s-ar fi putut să noroiască drumul şi ne-am îndreptat către cea de pe muchia Roşie, marcată cu triunghi, tot roşu. Era parcă mai scurtă şi poate în cale am mai fi întâlnit şi alte frumuseţi ale Coziei.

Pădurea strălucea de verdele dintâi şi frunzele clipoceau uşor în adierea vânticelului de pe coaste.

Am coborât, am mai şi urcat, am ocolit cel mai înalt dintre vârfurile ce ne stăteau în cale, pe o potecă pe care frunzişul aşternut în fiecare toamnă o făcea vorbitoare, foşnind la fiecare pas. Am ajuns pe muchia cu stejari, înalţi, falnici şi mereu în bătaia vântului ce ducea veştile dintr-o parte într’alta a muntelui. A urmat coborâşul mai repezit al coastei, mai lunecos acum la vreme umedă, dar s-a sfârşit repede şi am ajuns curând la locul cu privelişte către stâncile înalte ale Pietrelor Roşii. Un moment de odihnă, câteva fotografii luate frumoaselor ţancuri,

o scurtă aşteptare a vocilor care păreau să ne ajungă din urmă şi...din nou la drum. Pe lângă noi natura se bucura de primăvara pornită bine şi iarba mare crescută pe marginile potecii ne mângâia paşii.
Mai aveam de aşteptat puţin până a vedea dacă minunile pe care Cozia ni le-ar fi putut scoate în cale, erau la locul lor. Aşteptam ca acum să mai găsim florile rare ale locurilor. Şi n-au întârziat să ne apară. Într-un luminiş şi apoi în multe altele, frăsinelul – dictamnus albus - îşi desfăcea pentru noi bobocii dintâi.

Pe lujerul său înalt, flori mai grăbite îşi desfăcuseră corolele roz, cu filigram purpuriu. Peste tot locul însorit în care nimerisem, mulţimea frăsineilor acoperea poiana. Parcă nici când pe aici nu fuseseră atâţia.

Şi mi-am adus aminte când i-am descoperit prima oară, când frumuseţea lor feciorelnică ne-a vrăjit ca şi acum. S-ar repezi mulţi duşmani de-ai lor, să-i rupă vrejurile cu bogăţie de sclipeţi coloraţi, dar au frăsineii arma lor de apărare. Lujerul lor are pe el o substanţă ce arde pielea şi dintre noi, cei de demult care le descoperisem sălaşul, unul a luat cu el câteva flori. Dar a simţit mai apoi răzbunarea frăsineilor, ce i-au lăsat pe degete arsuri pe care le-a simţit multă vreme. Ar mai fi trebuit să fie pe coastele astea copăceii de mojdrean, înfloriţi. Ar fi fost o împlinire, pe care Cozia ne-ar fi dăruit-o în ziua asta frumoasă. Primăvara avea însă regulile ei şi noi poate ajunsesem la vreme nepotrivită. Aşa că am lăsat pe altă dată mângâierea ciucurilor diafani de mojdrean, ce ar fi putut acoperi coastele muntelui, la vremea lor, într-un anume loc. Şi tot am mai întâlnit, floarea galbenă a arnicăi - arnica montana - , sosită pe coastă cu carul-zânelor, care ne-a bucurat ultima parte a traseului acestei surprinzătore zi.

Când am traversat stânca umedă, cu paşi temători, ne-am apropiat de finalul traseului. În cale mai aveam de întâlnit doar troiţa bătrână, cu ştergare proaspete pe icoana veche aflată în acoperământul peste care vremea îndelungată îşi lăsase amprenta. Apoi o masă de piatră cu butuci dimprejurul ei, ne-au mai oferit o ultimă odihnă, după care calea forfotei din drumul către mânăstirea Turnu, pe care-l părăsisem dimineaţa, ne-a cuprins în mijlocul ei.
Acum, când închisesem circuitul, după aproape 8 ore de mers, ne-am aruncat în urmă ochii minţii şi am revăzut într-o clipă corolele florilor întâlnite în cale şi răsărite acolo din puritatea locurilor străbătute pe unele din cărările neumblate ale Coziei.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez