Prin muntii Bucovinei

Moto: Dar îmi place aici,
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba. / Marin Sorescu

Plănuisem de ceva vreme excursia, oarecum pretenţioasă la început de primăvara, ce-şi propunea să traverseze munţii, din Vatra Dornei până în Câmpulung. Aşa că iată-ne, în prag de 1 mai, dis-de-dimineaţă, coborând în gara din Vatra Dornei. Oarecare forfotă în jurul gării, în rest, orăşelul bucovinean părea adormit. Doar arareori mai zăream câte un om şi mai rar încă dintre aceia de la care speram să luăm ceva informaţii despre drumul pe care trebuia să apucăm către Giumalău. Pe o stradă laterală, întâlnim semnul crucii roşii care pe harta noastră ar fi trebuit să fie drumul cel bun. Ne sfătuim şi până la urmă hotărâm să căutăm banda albastră, care mi se părea doar mie, că ar fi calea cea mai sigură de intrare în Giumalău, prima noastră ţintă. Câteva indicii aveam: o mânăstire – când am trecut pe lângă ea, alături de trotoarul pe care mergeam, mi s-a părut ciudată -, apoi cimitirul şi imediat a apărut banda albastră, care urca pe strada Căprioarei. Parcurgem ceva drum, casele încep să se rărească şi drumul capătă aspectul unuia forestier. Opriţi lângă un izvor, pe o stâncă urcată pe plai, observăm banda albastră, care ar fi trebuit să ne conducă peste vârful Bârnărelu. Încântaţi de aşa noroc, începem să urcăm pe panta zdravănă, până când marcajul dispare. Ne întoarcem înapoi şi luăm oarecare informaţii de la săteanul ieşit în uşa casei de lângă drum. Omul ne spune că pârâul pe malul căreia se afla drumul, era al Chiliei şi pe el ajungeam mai întâi la pensiunea „ Gigi Ursu ” şi în continuare la Giumalău. Pornim la drum cam sceptici, gândindu-ne la ţinta noastră depărtată de sub Pietrele Doamnei din Rarău. Din urmă urcă o Dacie cu un om singur în ea. Îl oprim, ne confirmă cele aflate mai de curând şi pe deasupra ne mai şi ia cu el, până ni s-or despărţi drumurile. Facem un cot mare la stânga şi panta drumului se aspreşte dintr ’odată. Ne mai spune omul nostru de la volan, cam pe unde trecem. Aici este Obcina Mică, dincolo Obcina Mare, dar noi suntem prin aceste locuri pentru prima oară şi parcă asta contează mai puţin. Pe unde trecem urma drujbei e din ce în ce mai pronunţată, ba chiar şi el are una în spatele nostru, chiar dacă ajunge să căineze soarta pădurilor bucovinene. La o răscruce de drumuri, ne despărţim. Ne arată marcajul pe mai departe, o cruce roşie, cam ştearsă, cea pe care o evitasem cât fusesem în oraş. Ne mai spune şi el despre pensiunea cu numele ciudat de adineaori şi ne vedem fiecare de drumul său. Câţiva zeci de metri mai sus, apar primii stropi de ploaie. Asta ne lipsea acum !. Când tocmai ne scoteam pelerinele, din urmă apare o maşină de teren cu doi călugări în ea. Îi rugăm să ne ducă cât or putea şi aşa ajungem la pensiunea, celebra de acum, Gigi Ursu. Mai schimbăm câteva vorbe, dar mai mult suntem atenţi la călugării din faţa noastră şi la picurii de pe parbriz care păreau că se înteţesc. Ne mai punem întrebări. De unde or fi căpătat maşina care are volanul pe dreapta. Privesc mâinile bătucite şi barba colilie a călugărului-şofer. Încerc să aduc vorba de schitul Recele din Suhard pe care-l cunoşteam şi oarecare conversaţie se înfiripă. Ajungem repede la ...Gigi Ursu. O hărăbaie de pensiune, la care judecând după cum arată, nu prea cred că pe aici vin turişti. Doar măicuţele, care locuiesc în ea şi câinii care latră pe de lături, par a însufleţi locul. Au aici şi o biserică, dar pare departe de locuinţa maicilor.

Noi ne-am continuat drumul şi în scurtă vreme ne-am întâlnit cu marcajul dungii roşii ce venea, dacă ne luăm după săgeata indicatoare, tocmai din pasul Mestecăniş. Pe acesta îl vom urmări până la capătul etapei pe care ne-am propus-o în această zi. Ajunge aici şi banda albastră, dar traseul ei mi se pare cam ciudat. Mergem câtăva vreme prin pădurea frumoasă de brad.

Pe cer străluceşte soarele şi printre crengile brazilor, lumina care-i străpunge, dă efecte speciale.

Din păcate pădurea cea frumoasă se termină brusc. Încep tăierile şi aspectul haosului, stăpâneşte locurile. Peste tot trunchiuri de brazi doborâţi şi lăsaţi acolo, crengi risipite peste tot locul şi peste toate rana muntelui, făcută de om cu drujbele sale, care au chelit pădurea, fără să se vadă nici cea mai mică intenţie, ca măcar să replanteze arbori noi, pentru generaţiile care vor veni. Şi fenomenul acesta se dezvoltă în toată ţara !.
Drumul pe care ne aflăm începe să urce. Întâlnim un om care coboară şi îl întrebăm cât facem până la cabană. În cel mai pur grai moldovenesc, ne spune: „ urcaţi puţin dealul ăsta şi mai faceţi vrero 2 km ”. Şi urcuşul pe dealul ăsta a fost lung şi când am ajuns la plai, însfârşit am zărit cabana.

Noroc cu plaiul însorit încă, pe care ajunsesem şi imaginea deosebită a vârfului Giumalău. Ajunsesem în Poiana Ciungilor.

Era soare mult şi locurile în care eram îmbiau la ceva odihnă şi la fotografii frumoase. Stâlpii de marcaj se vedeau clar şi urcau către vârful Giumalăului. Vârful înalt, cu o frumoasă imagine alpină, prima din acea zi, peticile de zăpadă risipite pe coasta lui, au făcut-o pe Floriana să-şi dorească să urce mai întâi acolo. Nu prea eram de acord, dar când am început să urcăm poteca plaiului, un vânt aspru, rece mai ales şi acoperirea rapidă cu nori întunecaţi a vârfului, aşteptnd parcă dezlănţuirea furtunii, i-au stins entuziasmul. Până atunci îmbietor, vârful, acum dispărut în negură, ne-a gonit spre cabană. Până atunci transpiram din belşug şi nu mai ştiam ce să dăm jos de pe noi, dar acum vremea devenise dintr ’odată rece şi vântul puternic aducea cu el frigul. Am gonit cât am putut spre cabană. Am trecut pe lângă izvoare, parcă fără să le vedem şi îmi stătea în minte că excursia noastră, atâta vreme plănuită, s-a sfârşit la cabana Giumalăului. Lătrături violente de câini ne-au întâmpinat încă de departe, dar semne de oameni prin apropiere nu se vedeau. O clipă m-am gândit la cabana care ar putea să fie închisă. De jur împrejur doar plaiuri nesfârşite şi pe nicăieri vreun alt adăpost posibil. Dar spaima s-a risipit când în curtea cabanei, la alarma dată de câini, au apărut şi oameni.
Când însfârşit intrăm în cabană, frigul şi vântul erau cât pe aci să ne doboare. Lătratul de dinainte al câinilor şi apariţia oamenilor prin preajma ei, ne-au făcut să păşim încrezători. Ne-au poftit, în sala de mese, micuţă, cu înfăţişarea cabanelor de odinioară. O lampă cu gaz mai sofisticată, o blană de râs pe unul din pereţi, o masă şi bănci din lemn brut lustruit, o sobă frumoasă de teracotă, împlinesc atmosfera cabanei. Ne-am tras sufletul oleacă şi i-am întrebat dacă ne pot da câte un ceai. Ne-au dat, ba la propunerea amfitrionului chiar şi o cafea şi lângă el, ne-am povesitit la repezeală câte ceva despre munţii prin care eram acum. Noi ce citisem şi ei ce ştiau. Cabana părea puţin umblată, dar amfitrionul nostru ne-a povestit că e deschisă tot timpul anului, iar iarna se schiază aici din plin. Ne-au povăţuit să urcăm vârful Giumalăului şi să ne abatem spre dreapta, pe punct albastru, pe unde vom găsi mai puţină zăpadă. Când ne-am pregătit de plecare, ne-au mai dat ultimele sfaturi, ne-au rugat să transmitem urări celor din Rarău şi ne-au condus până la începutul potecii. Ceaiul şi cafeau fuseseră din partea casei. Când am ajuns la portiţa prin care intrasem, ne-au arătat-o doborâtă şi ne-au spus că vântul din noaptea trecută făcuse isprava. Am luat-o voiniceşte pe coasta Giumalăului. Trebuia să ajungem acolo în ora indicată pe săgeata de lângă cabană. Ne grăbeam cât puteam, mai ales că din când în când coasta pe care urcam, era străbătută de câte-un val de ceaţă. Muntele era pregătit de primăvară. Erau brânduşe multe, majoritatea ofilite, apăreau stinghere şi viorele, erau şi stâncării şi uneori şi petice de cer senin, iar vârfurile până la cel mare se succedau parcă fără sfârşit. Când am ajuns la ultimul – era ora 2pm şi trecuse o oră de la plecarea din cabana -, doar ce am apucat să vedem crucea imensă din vârf, albă şi impunătoare şi ceaţa a năvălit peste noi.

Sub vârf, într-o adâncitură, se afla un fel de adăpost din scânduri aşezate una lângă alta şi în care intrai pe brânci, fără să ne dăm seama cam la ce folosea. Nu prea aveam mult timp pentru a lua o decizie, mai ales că doar banda roşie părea la vedere. Şi am luat-o pe acolo, cu toate avertismentele primite la cabană. Ne-a luat tare poteca, încă de la început. Nu era numai ceaţa, dar pe deasupra zăpada era încă mare, uneori până la genunchi şi alteori, dacă nu nimeream chiar în lungul potecii, intram şi sub câte un jneapăn. Ar fi trebuit să se vadă poteca, dar printre jnepeni şi zăpadă, arareori apărea. Mai mult o ghiceam şi când însfârşit găseam câte un crâmpei din ea, eram de-a binelea fericiţi. Noroc cu stâlpii de marcaj pe care din când în când îi găseam. Floriana era în frunte şi s-a achitat bine de rolul găsirii drumului cel bun. Doar o singură dată am crezut că nu mai găsim continuarea. Dar când a apărut semnul salvator, până la locurile paşnice cu zăpada împrăştiată de razele soarelui de primăvară, nici n-am mai avut mult.

In poiana însorită am găsit un grup de turişti, care vroiau să urce Giumalăul. Aveau noroc, urmele noastre îi duceau sigur pe vârf. Câteva cuvinte schimbate la repezeală şi surpriză..., ne-am găsit chiar oarecari cunoştinţe comune de acum mulţi ani în urmă, transmise din generaţie în generaţie, de pe când lucrasem pe un şantier la Suceava. Apoi drumul prin pădurea uneori străpunsă încă de razele soarelui, cu petice de zăpadă din ce în ce mai rare, a fost frumos, cu rare privelişti către Pietrosul Bistriţei şi doar în ultima parte şi către Pietrele Doamnei.

Când ne-am apropiat de drumul care urca spre hotelul din Rarău, defrişările au început să-şi facă de cap din nou şi urmele dezolante ale omului, produsesră răni greu de vindecat. Când am ajuns la drum – era ora 5pm , în şaua Fundul Colbului la 1285m -, nu ne-a mai rămas decât să-l străbatem pentru a ajunge la „ hotelul ” nostru.

Vreo două serpentine le-am tăiat prin pajişte, apoi l-am parcurs până la capăt. Ceaţa de pe Giumalău se risipise şi masivitatea vârfului apărea în întregime. Străbătusem ceva drum până aici !. Şi Pietrosul Bistriţei apărea la orizont, întunecat, împădurit. Potecile acestuia ne erau necunoscute şi cine ştie dacă pe acolo mă vor mai putea duce paşii vreodată. Drumul în continuare nu mai punea probleme şi doar oboseala acumulată, începea să-şi spună cuvântul. Într-un loc am întâlnit marcajul benzii albastre şi consultând ghidul nostru, am aflat că ajunsesem la izvoarele de sub Munceii Înşiraţi şi poteca ducea spre Câmpulung, pe valea pârâului Mesteacăn. Pe lângă noi mai trecea câte o maşină, ba chiar şi un atelaj ciudat, un ATV care trăgea după el o remorca în care erau destui oameni. Când ne-am apropiat de hotel, mirosul răspândit de gratare s-a făcut simţit. În preajma hotelui mulţime de maşini parcate. Noi am intrat în hotel şi ne-am ocupat camera reţinută cu mult înainte. Apoi aşa rupţi de oboseală cum eram, ne-am hidratat cu apă minerală, o bere faină şi am savurat pe îndelete o supă rădăuţeană dreasă cu ardei iute. În camera în care am intrat apoi, era cald şi duşul şi patul curat şi-au făcut datoria faţă de nişte oameni obosiţi de tura lungă de aproape 12 ore.
Ne-am trezit într-o dimineaţă înnourată, după o odihnă lungă, reconfortantă. Antenele şi casa meteo din vârful Rarăului, atât de generos etalate în ziua precedentă, acum erau străbătute din când în când de valuri de ceaţă. Hotărât lucru, timpul urma să se schimbe cu repeziciune.

Am mai apucat să urcăm spre vârful Rarăului, cel cu antene multe şi parcă ne-am adus aminte de Cozia noastră cea de toate zilele. Era un drum lung până acolo şi pe lângă el apăruseră câteva case mai noi. Poate n-o să ajungă şi pe aici sindromul Rânca !. Dar cerul se înnoura văzând cu ochii şi vântul începuse să bată destul de puternic. M-am întors din drum. Floriana a mai zăbovit puţin, cât să urce pe vârfuleţul pe care-l ocolea drumul, să privească de acolo Popii Rarăului mai îndepărtaţi şi Pietrele Doamnei apropiate, cu siluetele lor impunătoare. Ne-am adunat în camera de hotel încălzită, în timp ce afară timpul se schimba. Mai întâi a apărut măzărichea, apoi fulgi de zăpadă ca’n toiul iernii. Ceaţa a acoperit muntele şi nu se vedea nici până la brazii de lângă hotel. Însfârşit a început şi ploaia, zdravănă, cât să ne ţină în hotel şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să moţăim restul zilei. Deabia către seară ceaţa a părut că vrea să se ridice şi ploaia a încetat cât de cât.
A venit şi ziua a treia, cea în care trebuia să ne întoarcem acasă. Dar mai întâi mai aveam de încheiat niscaiva socoteli cu Pietrele Doamnei. Ziua se arăta a fi frumoasă. Doar umezeala locurilor, după o zi şi-o noapte de zloată şi ploaie, mai arătau cât de neprielnică fusese precedenta. Nici frig nu mai era şi aici în faţa hotelului, nici vântul nu-şi mai făcea de cap. Mai întâi ajungem repede pe Piatra Şoimului şi zăbovim câtăva vreme acolo, admirând panorama masivă a Giumalăului şi ceva mai depărtată şi pe cea a Pietrosului Bistriţei.

Apoi pornim pe căile strecurate printre stâncile coborâte din munte, către impresionantele Pietre ale Doamnei.

Cam umed pe jos şi calcarul aluneca la tot pasul. Dar poteca era antrenantă şi pasajele de căţărătură printre blocurile întâlnite în cale, îmi aduceau aminte de celelate împrejurări când fusesm pe aici, din vremea tinereţii. Până în dosul pietrelor cele mari am ajuns. Acolo ne-am gândit şi la drumul lung al coborârii spre Câmpulung. Ne-am întors, ne-am făcut rucsacii, ne-am luat rămas bun de la patronul hotelului – iarăşi câte un ceai bun, cu lămâie, din partea casei – şi iată-ne pe drumul ales al întoarcerii, pe la Moara Dracului.
La început am urmat drumul care ducea spre mulţimea antenelor de pe vârful Rarăului. Ne-am abătut la dreapta, pe alt drumeag, ne-am întâlnit cu un salvamontist care ne-a dat câteva informaţii utile şi părea foarte bine documentat faţă de atâţia alţi confraţi de pe alte meleaguri. Am continuat să mergem înainte, după care curând am părăsit drumul croit în coasta muntelui şi ne-am angajat pe poteca ce urca spre creastă.

O potecă se îndrepta spre Popii Rarăului şi Floriana nu a ezitat să urce până acolo.

Cealaltă, cu crucea roşie în lungul ei, după ce am traversat un troian lung de zăpadă, m-a condus în Şaua Ciobanului. Acolo unde ne-am reîntâlnit. Împreună am coborât la stâna din apropiere. Era acolo un peisaj unic. În faţă ne stăteau, claie peste grămadă, ţuguie de piatră, despărţite de stână printr-o şa adâncă şi de jur împrejur, plai nesfârşit.

Chiar sub stână, la mică distanţă de aceasta, un izvor cu apă limpede şi bună, ne-a îmbiat să-i sorbim unda, veselă că ieşise din nou la iveală după atâta iarnă. Brânduşile încă mai rezistau în preajma stânei. Poteca noastră s-a abătut la stânga şi a intrat repede în pădure. La începutul pădurii am traversat un pârâu, prin albie pietroasă, apoi traseul s-a înscris în peisajul pădurilor de brad, încă neatinse de drujbă.

Am întâlnit în cale o poiană cu izvor, însorită, prilej de odihnă bine meritată. Apoi printre câteva stâncării am purces la vale şi totul a fost minunat până am dat de drumul croit de taf, plin de bălţi şi mai ales cu pădure răvăşită de tăierile nemiloase. Fuseseră tăiaţi brazii înalţi, dar de ce şi cei tineri, trecuţi de epoca „ copilăriei ”. Ne-am noroit cât se poate, dar nu ăsta era lucrul cel mai rău. Până la urmă am ajuns într-o poiană liniştită şi plină de soare, rai faţă de ce întâlnisem mai înainte, cea de sub vârful Hâlga. Într-o parte o gospodărie de om, arunca până la noi hămăiturile câinilor care o păzeau.

Apoi poteca a intrat în pădurea devenită acum de fagi înalţi. Am mers câtăva vreme pe creasta dintre două văi de torenţi, cu maluri râpoase, vădit adâncite de apele mari, vijeloase. Când poteca a ajuns la locuri însorite, s-a întrezărit la capătul potecii, un gâtlej stâncos. Pe acolo firele de apă întâlnite în drumul nostru, îşi căutau drum. Când am ajuns la locul însorit şi stâncos, am pătruns în cheile numite Moara Dracului.

Acum pe aici era apă mică, dar dacă ar fi fost în altă perioadă nu ştiu cum le-am fi străbătut. Am intrat în chei. Le vedeam încâlcite, cu multe meandre, strânse între pereţi înguşti. Ne-am strecurat când pe un mal când pe celălalt, prudenţi la stânca udată din belşug pe care călcam, uneori cu surplombe deasupa capului. De vreo 3-4 ori am traversat pârâul, ba într-una din ele călcând în apă şi între traversări am păşit în lungul pereţilor aproape verticali, cu puţine prize la îndemână. Şi într-o ½ oră, am fost la capătul cheilor.
A avut traseul ales frumuseţea lui cea de pe urmă, în cheile străbătute şi parcă minunăţiile străbătute s-au terminat prea repede. Cum nu bănuisem că vom coborî pe aici, deabia după ce le-am parcurs, am citit în că acestea reprezintă punctul forte al unei rezervaţii naturale, întinse pe 10 ha, cu plante rare şi animale animale deopotrivă.

Când am ieşit din chei am constatat că malul pe care trebuia să urcăm fusese rupt de ape mari. Ne-am agăţat de mal şi brusc am ieşit la un final de drum forestier. Pe malul lui era o casă, aproape suspendată desupra apei. Lângă ea vreo doi pădurari sau poate doar rangeri, că doar în spate cheilor era rezervaţie naturală. Aveau cu ei o maşină. Intrasem pe valea Caselor. Era încă devreme şi trenul nostru pleca din Câmpulung către miezul nopţii. Nu aveam vreun interes să mergem cu ei. Am întrebat doar cât avem de mers. Erau doar 3-4 km, aşa că ne-am odihnit la masa şi băncuţele vopsite proaspăt, aflate la margine de drum.. Apoi am continuat drumul, strecurat printre pajiştile verzi aşternute pe plaiurile ce se ridicau deasupra văii. Peisajele, acum, către dincolo de amiază, erau minunate şi lumina caldă aruncată pe iarba verde a plaiului, părea să vină din altă lume. Ne uităm în ghid şi aflăm că drumul forestier se strecoară printre Bâtca Mărcuşan, vârful Mare şi Pietrele Arse. Nu prea ştim care sunt, dar ce vedem împrejurul nostru este minunat. Îmbinarea dintre plaiul verde şi pădurea de brad, este perfectă. Doar către locurile înalte de unde am venit, identificăm Popii Rarăului şi parcă şi ceva din antenele multe pe lângă care trecusem. Şi tot aşa, am avut ce privi până către finalul drumului, când am ajuns la şoseaua naţională.

Dar până la gara din Câmpulung Est, am mai avut ceva de mers şi de aşteptat până aproape de miezul nopţii, când am urcat în trenul care avea să ne ducă acasă. Am sfârşit atunci o excursie pe cât de frumoasă, pe atât de interesantă. Pentru fluctuaţia de fenomene meteo, care ne-au permis să o scoatem la capăt şi pentru cele geologice pe care avusesem prilejul să le vedem.
Mai sunt atâtea de văzut, unele şi de revăzut, în nordul depărtat.....

01-03.05.2009

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez