şi-n căpiţe mari de ger / presărăm un pic de soare. / Lucian Avramescu
Pentru iubitorii Coziei există locuri sacre. Locaşuri în care cultul frumosului, dăruit nouă de natură, se apropie de sentimentul sublimului. Pe stânci înalte, ferite de mâna omului, apar florile de colţ, îndrăzneţe în razele soarelui. După cum puţin înainte, în poieni pline de lumină, modestia lalelelor pestriţe, a înnobilat pentru prea puţină vreme, locuri ascunse.
Există în Cozia, o vale, una singură, ce şi-ar putea revendica numele de Valea Crinilor. Atât de bine ascunsă, încât arareori, chiar cunoscători buni ai masivului, se încumetă să o caute. Aflată în zona abruptului estic, intrarea şi mai ales ieşirea din aceste locuri, sunt bine ascunse. Din creastă-n vale şi din vale-n creastă, pe hăţaşuri de animale, pe sub abrupturi aparent neprimitoare, căutând locuri de trecere aproape de răbdarea căutătorului, ajungem însfârşit în Valea Crinilor. Acolo unde versantul însorit, ascunde într-o anumită perioadă a anului şi doar pentru o clipă, minunea apariţiei crinilor.
Către aceste locuri, ştiute de demult, ne-am îndreptat paşii şi printr-un hazard al întâmplării, până la urmă am găsit petecul de rai pe care-l căutam. Când am început să urcăm muntele, parcă şi cămaşa de pe noi, era prea mult, aşa de cald era. Când am ajuns la cabană, din cer cădeau bobiţe de ghiaţă. Iar când am plecat de aici, bântuiau afară rafale de ploaie, măturate de vânt puternic, printre nori şi....raze de soare. Şi-un frig de nici puloverul, pufoaica şi pelerina de ploaie nu ne erau de ajuns.
Am coborât totuşi, spre locurile căutate pentru florile rare ale crinului. Fuioare de ceaţă alergau repede de la un loc la celălalt, aducând cu ele perdea de ploaie măruntă şi măzăriche, dar şi petice de cer senin, prin care răzbăteau câteodată raze de soare. Alergam prin jilăveala pădurii, căutând panta înverzită pe care creşteau minunile colorate. Şi iată !. Deodată ne-au ieşit în faţă florile căutate, pistruiate, agăţate de vrejuri înalte. Cele roşii împurpurate de modestia lor, cele galbene împrumutând culoarea soarelui.
Ne-am apropiat, cam uzi, cam înfriguraţi şi temători că am putea avea ghinionul să nu luăm cu noi amintiri fotografice. Colegul nostru, cu aparatul forografic în mână, cu noi ceilalţi asistând nerăbdători ca între două reprize de ploaie să apară puţin soare, am obţinut până la urmă, clipele de lumină necesare. Câteva click-clack-uri şi iată-ne plecaţi spre vale, căutând anume locuri de ieşire din labirint şi purtând cu noi emoţia isprăvilor colegului nostru fotograf. ,,Or fi ieşit sau nu, imaginile fotografiate ! ”.
Iar dacă imaginile alăturate, sunt cu adevărat reuşite, ba chiar plac, trebuie ştiut că locuri din acestea, cu flori atât de frumoase, mai sunt în Cozia. Dar dacă cumva le descoperiţi singuri, admiraţi-le în linişte, sau după cum vă este firea, dar protejaţi-le şi.....lăsaţi-le unde sunt, pentru că acolo le este locul.
Notă: ar mai fi de adăugat că existenţa crinilor galbeni a fost opera celui care a străbătut toate cotloanele Coziei, asta făcând-o toată viaţa; cu mâna lui a replantat crinii galbeni aduşi din alte locuri, păzindu-i apoi ca pe copiii lui; îndrăgostitul de Cozia şi păzitorul minunilor ei, se numea doctorul Petre Măldărăscu; amintirea lui este acum păstrată doar pe placa fixată în Şeuţa Doctorului, la poalele Colţilor Foarfecii.
Există în Cozia, o vale, una singură, ce şi-ar putea revendica numele de Valea Crinilor. Atât de bine ascunsă, încât arareori, chiar cunoscători buni ai masivului, se încumetă să o caute. Aflată în zona abruptului estic, intrarea şi mai ales ieşirea din aceste locuri, sunt bine ascunse. Din creastă-n vale şi din vale-n creastă, pe hăţaşuri de animale, pe sub abrupturi aparent neprimitoare, căutând locuri de trecere aproape de răbdarea căutătorului, ajungem însfârşit în Valea Crinilor. Acolo unde versantul însorit, ascunde într-o anumită perioadă a anului şi doar pentru o clipă, minunea apariţiei crinilor.
Către aceste locuri, ştiute de demult, ne-am îndreptat paşii şi printr-un hazard al întâmplării, până la urmă am găsit petecul de rai pe care-l căutam. Când am început să urcăm muntele, parcă şi cămaşa de pe noi, era prea mult, aşa de cald era. Când am ajuns la cabană, din cer cădeau bobiţe de ghiaţă. Iar când am plecat de aici, bântuiau afară rafale de ploaie, măturate de vânt puternic, printre nori şi....raze de soare. Şi-un frig de nici puloverul, pufoaica şi pelerina de ploaie nu ne erau de ajuns.
Am coborât totuşi, spre locurile căutate pentru florile rare ale crinului. Fuioare de ceaţă alergau repede de la un loc la celălalt, aducând cu ele perdea de ploaie măruntă şi măzăriche, dar şi petice de cer senin, prin care răzbăteau câteodată raze de soare. Alergam prin jilăveala pădurii, căutând panta înverzită pe care creşteau minunile colorate. Şi iată !. Deodată ne-au ieşit în faţă florile căutate, pistruiate, agăţate de vrejuri înalte. Cele roşii împurpurate de modestia lor, cele galbene împrumutând culoarea soarelui.
Ne-am apropiat, cam uzi, cam înfriguraţi şi temători că am putea avea ghinionul să nu luăm cu noi amintiri fotografice. Colegul nostru, cu aparatul forografic în mână, cu noi ceilalţi asistând nerăbdători ca între două reprize de ploaie să apară puţin soare, am obţinut până la urmă, clipele de lumină necesare. Câteva click-clack-uri şi iată-ne plecaţi spre vale, căutând anume locuri de ieşire din labirint şi purtând cu noi emoţia isprăvilor colegului nostru fotograf. ,,Or fi ieşit sau nu, imaginile fotografiate ! ”.
Iar dacă imaginile alăturate, sunt cu adevărat reuşite, ba chiar plac, trebuie ştiut că locuri din acestea, cu flori atât de frumoase, mai sunt în Cozia. Dar dacă cumva le descoperiţi singuri, admiraţi-le în linişte, sau după cum vă este firea, dar protejaţi-le şi.....lăsaţi-le unde sunt, pentru că acolo le este locul.
Notă: ar mai fi de adăugat că existenţa crinilor galbeni a fost opera celui care a străbătut toate cotloanele Coziei, asta făcând-o toată viaţa; cu mâna lui a replantat crinii galbeni aduşi din alte locuri, păzindu-i apoi ca pe copiii lui; îndrăgostitul de Cozia şi păzitorul minunilor ei, se numea doctorul Petre Măldărăscu; amintirea lui este acum păstrată doar pe placa fixată în Şeuţa Doctorului, la poalele Colţilor Foarfecii.
Text: Dinu Boghez
Foto: Trestian Gavanescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu