Mugur alb şi roz şi pur,
George Bacovia
Când într-o dimineaţă de sfârşit de aprilie plecasem din Râmnicu Vâlcea spre crestele mai de jos ale Făgăraşului, nu ne doream decât să prindem atâta vreme bună, cât să ne săturăm ochii cu darurile crestelor înalte. Doar atât jinduiam, să privim ultimele zvâcniri cu creste încă albe, îngemănate cu plaiurile ce nu conteneau să primească florile şi mugurii primăverii. Atâta tânjisem după darurile de primăvară ale muntelui, încât acum nu mai gândeam că sus, în munte, vremea ar putea să ne fie şi potrivnică.
Coborâm din tren la Câineni, unde beneficiem de cumsecădenia unor oameni ce ne-au oferit mijlocul de transport cu care, văilor pe care urcam, să nu le simţim kilometri lungi, pe care altfel trebuia să-i parcurgem pe jos. Rând pe rând rămân în urmă casele Câinenilor Mici, cele năpăstuite ale Grebeştilor de început şi mai apoi ale sătenilor gospodari de pe aici. Când trecem vechiul pod de peste valea Boiei, mai avem puţin până să părăsim drumul ce intra adânc în Ţara Loviştei, îndreptându-se spre Boişoara. Trecem alt pod, mai mult peste prundul Boişoarei decât peste apa acestuia. Când sfârşim primii 8 kilometri trecem pe lângă noua mânăstire înfăptuită de curând prin aceste locuri, de care la întoarcerea din periplul nostru, am să am timp să amintesc. Urmează alţi 4 kilometri până să ajungem la una din confluenţele importante ale drumului nostru. Aici, la unirea Boiei Mari cu Boia Mică, s-a înfiripat cabana Boia, frumoasă şi de cele mai multe ori şi ospitalieră. Îi mai zic unii, pe săgeţile ce o semnalizează, Raiul pe Pământ, ori Paradisul, dar astea sunt denumiri cam mărginaşe muntelui şi Boia, semnificând locul întâlnirii apelor, ar fi cea mai inspirată. Şi nu ştiu dacă camerele confortabile, încălzirea centrală şi camerele de baie cu tot ce le trebuie, ar fi chiar o reclamă adusă locului. Doar deschiderea marcată a unor poteci, altfel numeroase şi frumoase, către crestele apropiate ale Făgăraşului, ar mai lipsi acestor locuri. De altfel văile de pe aici, nu peste multă vreme, vor adăposti case de vacanţă şi locuri de odihnă îndrăgite.
Acum depăşim confluenţa amintită şi urmăm în amonte, pe valea Boiei Mici, alţi 4 km. Şi cred că cei ce vor merge pe aici, fie ca noi, fie pe jos, nu de puţine ori se vor abate pe malul înalt, să privească cu nesaţ apa frământată, săltată din stâncă ’n stâncă, străbătând calea zbuciumată a râului de munte atât de năvalnic. Acum frumos, cu apă cristalină şi zbucium de fuioare împletite, trecute peste praguri de piatră şlefuită îndelung, dar când vreo rupere de nori, undeva spre crestele înalte, ajunge până aici, apa se tulbură şi se prăvăleşte amarnic către vale.
Trecem de casa forestieră, despre care se spune că s-ar intenţiona să se transforme într-o altă cabană primitoare de turişti şi lângă primul podeţ întâlnit mai departe, coborîm. Aici, pe malul drept al pârâului, aflăm o potecuţă care urcă zdravăn pe coastă, dar scuteşte prima serpentină a drumului de exploatare ce părăseşte valea Boiei Mici. Alt drum se desprinde pe valea Sterminoasa. Noi apucăm poteca amintită. Ajungem repede din nou la firul drumului. Poteca continuă şi ne-ar scuti de drumul ce mai străbate şi locuri noroioase, dar acum ne hotărâm să-l urmăm. Exploatarea pădurii este în plin şi de sub un vagon – dormitor, ne latră un câine hămesit, paznic al locurilor până s-or întoarce oamenii, să-i arunce şi lui din ce-or aduce ei. Până atunci îi mai dăm noi câte ceva, să-şi mai amăgească foamea. Curând traversăm pârâul Tâmpului şi părăsim iarba verde – primăvăratecă a locurilor şi începem să urcăm din greu poteca ciobănească ce duce spre primele înălţimi ale Vemeşoaiei.
Coborâm din tren la Câineni, unde beneficiem de cumsecădenia unor oameni ce ne-au oferit mijlocul de transport cu care, văilor pe care urcam, să nu le simţim kilometri lungi, pe care altfel trebuia să-i parcurgem pe jos. Rând pe rând rămân în urmă casele Câinenilor Mici, cele năpăstuite ale Grebeştilor de început şi mai apoi ale sătenilor gospodari de pe aici. Când trecem vechiul pod de peste valea Boiei, mai avem puţin până să părăsim drumul ce intra adânc în Ţara Loviştei, îndreptându-se spre Boişoara. Trecem alt pod, mai mult peste prundul Boişoarei decât peste apa acestuia. Când sfârşim primii 8 kilometri trecem pe lângă noua mânăstire înfăptuită de curând prin aceste locuri, de care la întoarcerea din periplul nostru, am să am timp să amintesc. Urmează alţi 4 kilometri până să ajungem la una din confluenţele importante ale drumului nostru. Aici, la unirea Boiei Mari cu Boia Mică, s-a înfiripat cabana Boia, frumoasă şi de cele mai multe ori şi ospitalieră. Îi mai zic unii, pe săgeţile ce o semnalizează, Raiul pe Pământ, ori Paradisul, dar astea sunt denumiri cam mărginaşe muntelui şi Boia, semnificând locul întâlnirii apelor, ar fi cea mai inspirată. Şi nu ştiu dacă camerele confortabile, încălzirea centrală şi camerele de baie cu tot ce le trebuie, ar fi chiar o reclamă adusă locului. Doar deschiderea marcată a unor poteci, altfel numeroase şi frumoase, către crestele apropiate ale Făgăraşului, ar mai lipsi acestor locuri. De altfel văile de pe aici, nu peste multă vreme, vor adăposti case de vacanţă şi locuri de odihnă îndrăgite.
Acum depăşim confluenţa amintită şi urmăm în amonte, pe valea Boiei Mici, alţi 4 km. Şi cred că cei ce vor merge pe aici, fie ca noi, fie pe jos, nu de puţine ori se vor abate pe malul înalt, să privească cu nesaţ apa frământată, săltată din stâncă ’n stâncă, străbătând calea zbuciumată a râului de munte atât de năvalnic. Acum frumos, cu apă cristalină şi zbucium de fuioare împletite, trecute peste praguri de piatră şlefuită îndelung, dar când vreo rupere de nori, undeva spre crestele înalte, ajunge până aici, apa se tulbură şi se prăvăleşte amarnic către vale.
Trecem de casa forestieră, despre care se spune că s-ar intenţiona să se transforme într-o altă cabană primitoare de turişti şi lângă primul podeţ întâlnit mai departe, coborîm. Aici, pe malul drept al pârâului, aflăm o potecuţă care urcă zdravăn pe coastă, dar scuteşte prima serpentină a drumului de exploatare ce părăseşte valea Boiei Mici. Alt drum se desprinde pe valea Sterminoasa. Noi apucăm poteca amintită. Ajungem repede din nou la firul drumului. Poteca continuă şi ne-ar scuti de drumul ce mai străbate şi locuri noroioase, dar acum ne hotărâm să-l urmăm. Exploatarea pădurii este în plin şi de sub un vagon – dormitor, ne latră un câine hămesit, paznic al locurilor până s-or întoarce oamenii, să-i arunce şi lui din ce-or aduce ei. Până atunci îi mai dăm noi câte ceva, să-şi mai amăgească foamea. Curând traversăm pârâul Tâmpului şi părăsim iarba verde – primăvăratecă a locurilor şi începem să urcăm din greu poteca ciobănească ce duce spre primele înălţimi ale Vemeşoaiei.
Suntem acum pe muchia Tâmpului, în pofida denumirii mai academice de pe hărţi. La început pantele abundă în verdele pur al primăverii. Întâiele flori proaspte, ieşite printre firele de iarbă ce încep să acopere pâmântiul potecii. 
Mai apoi acestea îşi arată distinct personalitatea. Florile galbene de untişor, arată că vremea salatei din frunzele deabia înverzite a trecut de ceva vreme. Mai încolo păştiţele, aci albe, dincolo colorate în nuanţe diferite şi mai apoi brebeneii, fie ei roşcaţi, movulii sau albi. Printr-o ferestruică a pădurii, înălţimea sa, vârful Tătarului, brăzdat de limbi mari de zăpadă, se lăfăie în razele soarelui primăvaratec. Înaintăm pe covorul de frunze uscate aruncate aici încă de cu toamnă.
Printre fagii încă subţirateci, poteca largă lasă loc liber abruptulului muntelui. Mai sus, către coama după care umblăm, apar firele răzleţe şi puţin trecute ale ghioceilor şi printre ele, acolo unde iarba uscată arată cât de puţin timp a trecut de când s-a dus zăpada, apar brânduşele şi viorelele, unele răzleţe, altele în buchetele feciorelnice răspândite pe plaiul montan.
După aproape 2 ore de când am părăsit valea Boiei Mici, ajungem la stâna din Rebegei. Avem dreptul la ceva odihnă. Aici aşternem masa, afară, cu ochii la creasta înaltă a Olanului – 1944m. În stână nu prea dorim să intrăm, nu de alta, dar când o folosisem ultima oară, constrânşi de întunericul apropiat, niscaiva locuitori nedoriţi, pişcăcioşi, năvăliseră peste noi. Mai aveam mult timp până să ajungem la locul pe care ni-l propusesem pentru bivuac, dar până la urmă începem din nou urcuşul. Acum către stâna din Proţap, pe un fel de platou înalt, în alte împrejurări plină de ospitalitatea amfitrionului, dar şi cu ceva fire de blană de oaie veritabilă strecurate în jintiţa şi laptele covăsit pe care ni-l oferise. Cam amărâtă stâna la vremea asta şi acoperişul cam găurit. Erau semne că ori nu mai fusese utilizată de mult, ori fusese chiar abandonată. Noi continuăm urcuşul, în lungul îzvorului puternic strecurat pe panta muntelui. Ne îndreptăm către stâna de la Izvorul Iepii. Acolo speram să ne întâmpine ca deobicei cele Şapte Izvoare, tâşnite din inima muntelui.
Am găsit stâna cum o ştiam, poate doar ceva mai bătrână cu câţiva ani, trecuţi de când fusesem aici prima oară. Pe acoperişul ei, doar muşchiul de pe şiţă trăda trecerea anilor. Vreo doi băieţandri, cu vreun an-doi înainte, văzând că de acolo se strecoară un fir de fum de la focul încropit tot de noi, urcaseră repede până aici. Aveau cu ei şi bâte mari, chipurile să pună la punct intruşii. S-au potolit când ne-au văzut paşnici, dar ne-au povestit că stâna fusese construită de bunicul lor, spunându-ne că avea mai bine de 100 de ani şi ţineau nespus la ea, chiar dacă nu o mai foloseau.
Am găsit stâna cum o ştiam, poate doar ceva mai bătrână cu câţiva ani, trecuţi de când fusesem aici prima oară. Pe acoperişul ei, doar muşchiul de pe şiţă trăda trecerea anilor. Vreo doi băieţandri, cu vreun an-doi înainte, văzând că de acolo se strecoară un fir de fum de la focul încropit tot de noi, urcaseră repede până aici. Aveau cu ei şi bâte mari, chipurile să pună la punct intruşii. S-au potolit când ne-au văzut paşnici, dar ne-au povestit că stâna fusese construită de bunicul lor, spunându-ne că avea mai bine de 100 de ani şi ţineau nespus la ea, chiar dacă nu o mai foloseau.
O vizită la izvoarele la fel de puternice ca altădată şi apoi instalarea pentru noaptea care urma. Când ne-am terminat astfel pregătirile, ne-am gândit că ar fi bine să dăm o raită spre vârf. Cât om putea merge. Am plecat înaintea celorlaţi şi urcând printre covoarele de brânduşe aşternute în cale, mă tot uitam la crestele din faţă, ale Surului, Găvanului, Budislavului, care se tot înnegreau cu norii întunecaţi ce veneau peste ei. Deocamdată vârfurile nu erau încă acoperite şi limbile numeroase de zăpadă se vedeau clar, acoperind coastele muntelui. Urcam cât puteam de grăbit către vârful împietrit al Olanului. Către muchia Sfântului Ilie şi cea a Pietrii Tăiate, cerul era incă senin. Când am văzut că în urma mea nu mai apar tovarăşele mele de drum, le-am sunat pe mobil – că doar aveam semnal şi mijlocul ăsta modern de legătură scurta depărtările – să văd unde au rămas. Deabia atunci, când mi-au spus ce furtună se apropia, am privit din nou crestele înalte, acum acoperite din belşug de norii întunecaţi.
Am coborât în goană şi primul tunet şi stropii de ploaie m-au ajuns când am intrat în stână. Dar alte semne de furtună, aşa cum o văzusem sus, n-au mai fost. Peste noapte lapoviţa a coborât peste stână, dar noi eram la adăpost, strânşi bine în sacii de dormit. După miezul nopţii am ieşit pe afară să vedem cam ce ne aşteaptă a doua zi. Era senin-sticlă, stelele sclipeau şi Calea Lactee străbătea cerul.
Când ne-am sculat dimineaţa, teama unei zile urâte s-a rispit. Afară cerul era senin şi doar câţiva norişori albicioşi păreau să se plimbe pe cer. N-am stat mult la tocmeală şi am început să urcăm spre vârf. Noaptea fusese frig straşnic şi dovada o aveam în pământul brobonat care scrâşnea sub paşii noştri şi în bietele brânduşe îngheţate de stăteau pe plai de să se sfărâme ca sticla dacă le atingeai, dar şi la bateriile aparatului foto, care nu vroia deloc sa pornească. Sus, vârful Olanului îşi lăfăia creasta stâncoasă şi către vârfurile cele înalte, apropiate, ceaţa dimineţii stătea să se risipească.
Când ne-am sculat dimineaţa, teama unei zile urâte s-a rispit. Afară cerul era senin şi doar câţiva norişori albicioşi păreau să se plimbe pe cer. N-am stat mult la tocmeală şi am început să urcăm spre vârf. Noaptea fusese frig straşnic şi dovada o aveam în pământul brobonat care scrâşnea sub paşii noştri şi în bietele brânduşe îngheţate de stăteau pe plai de să se sfărâme ca sticla dacă le atingeai, dar şi la bateriile aparatului foto, care nu vroia deloc sa pornească. Sus, vârful Olanului îşi lăfăia creasta stâncoasă şi către vârfurile cele înalte, apropiate, ceaţa dimineţii stătea să se risipească.
Spre vale oarecare plafon de nori mai zăbovea peste adâncuri.
Pe măsură ce urcam, vântul se simţea că scutură binişor creasta şi când am atins-o, a trebuit să ne adăpostim din când în când. Pe versantul nordic al Olanului, zăpada era încă în strat gros, rămasă de pe vremea cornişei care trebuie să fi fost năpraznică. Era pe zăpadă o urmă adâncă. Părea potecă bine bătută, dar nu de om, ci de animale, care pe aici găsiseră loc către pădurea de brad din apropiere. Am ajuns pe vârf odată cu strălucirea crestelor părăsite de norii matinali.
Sus, vârful albit al Surului se lăfăia în bătaia soarelui. Ceva mai încolo nici Budislavu nu se lăsa mai prejos. Iar aici unde ne aflam, pe muchia stâncoasă a Olanului, presărată cu licheni galben-roşcat, întâlnim presăraţi din loc în loc, „ Copiii lui Mircioiu ”, momâi imense de pietre aşezate cu migală unele peste altele. Şi nu una-două, ci multe, răspândite pe ţancuri şi coborâte pe una din muchiile coborâtoare. Or fi fost poate chiar copiii unuia Mircioiu, care se jucaseră frumos pe creasta înaltă. Sau poate doar ciobanii şi-or fi creat reperele multe, cât să se vadă de la stâna din vale. Oricum ar fi, momâile nu sunt chiar unele obişnuite pe alţi munţi, de ar fi doar înălţimea lor şi dimensiunile un pic ieşite din comun. Ne minunăm, le fotografiem, mai privim la depărtările încă pline de zăpadă şi începem coborârea.
De cum ne întoarcem cu faţa spre văile sudice spre care ne îndreptam, primăvara se lasă cercetată.
Curând ajungem din nou la stâna părăsită dimineaţa, unde ne luăm rucsacii şi începem coborârea. Trecem din nou pe la stânele din ziua precedentă şi ne îndreptăm spre cea din poiana Arsurilor. Încercăm coborîrea spre valea Boia Mare. Nu prea ştim cum o să trecem apa, dar ne bizuim pe o punte, care poate a rămas intactă după trecerea anotimpurilor din toamnă până acum. Până atunci mai avem prilejul să privim semeţia vârfului Boiei Mari şi câte ceva din cele ale Ciortei. Apoi constatăm că socoteala potecii pe care altfel o ştiam, căci urcasem pe ea, nu se potriveşte cu locurile prin care coboram. O bucată de timp străbatem o poiană, până bruma de potecă de pe aici se pierde cu desăvârşire. Apoi nimerim pe un hăţaş prin pădurea de fag, până se pierde şi acesta şi purcedem în lungul unei muchii cu stejari proaspăt tăiaţi. Panta pe care eram tindea cam spre 45° şi pe ici pe colo am luat şi câte o buşitură. Dar zgomotul apei se apropia şi până la urmă chiar am ajuns la apa zbuciumată. Nici vorbă de punte şi după toate probabilităţile ieşisem mult mai sus de locul dorit. Ne chinuim pe două trunchiuri firave de fagi aruncate peste apă, ne clătinăm odată cu ele, dar până la urmă ajungem cu bine pe celălat mal.
Nu ne mai rămăsese decât drumul până la cabană, destul de scurt. Dar ce folos, cabana era închisă !. Am pornit mai departe spre mânăstirea înfinţată de curând. Mai pe jos, mai cu maşina celui care chiar venise după noi, am ajuns cu bine. Au urmat clipe minunate, greu de uitat. Ospitalitatea călugăriţelor a fost deplină. Ne-au pus la disopziţie camere încălzite special pentru noi, confortabile cu grup sanitar aproape modern. Apoi masa călugărească de seară, servită în sală de mese strălucind de curăţenie şi de ce nu chiar un pic modernă. O ciorbă de salată dreasă cu ou şi smântână, o porţie de lapte covăsit cu mămăligă aburindă, ne-au fost de ajuns după oboseala zilei care trecuse. S-au dovedit călugăriţele tot aşa de binevoitoare şi a doua zi şi mânăstirea ridicată din nimic, cu biserica încă în construcţie, ne-a ajutat la odihna trupului şi sufletului.
Era soare mult şi vreme senină când am părăsit meleagurile Boiei şi cu toate neplăcerile îndurate, ne-am propus ca şi altă dată să mai umblăm prin locurile acestea neobişnuit de frumoase.
24-26.04.2009
Curând ajungem din nou la stâna părăsită dimineaţa, unde ne luăm rucsacii şi începem coborârea. Trecem din nou pe la stânele din ziua precedentă şi ne îndreptăm spre cea din poiana Arsurilor. Încercăm coborîrea spre valea Boia Mare. Nu prea ştim cum o să trecem apa, dar ne bizuim pe o punte, care poate a rămas intactă după trecerea anotimpurilor din toamnă până acum. Până atunci mai avem prilejul să privim semeţia vârfului Boiei Mari şi câte ceva din cele ale Ciortei. Apoi constatăm că socoteala potecii pe care altfel o ştiam, căci urcasem pe ea, nu se potriveşte cu locurile prin care coboram. O bucată de timp străbatem o poiană, până bruma de potecă de pe aici se pierde cu desăvârşire. Apoi nimerim pe un hăţaş prin pădurea de fag, până se pierde şi acesta şi purcedem în lungul unei muchii cu stejari proaspăt tăiaţi. Panta pe care eram tindea cam spre 45° şi pe ici pe colo am luat şi câte o buşitură. Dar zgomotul apei se apropia şi până la urmă chiar am ajuns la apa zbuciumată. Nici vorbă de punte şi după toate probabilităţile ieşisem mult mai sus de locul dorit. Ne chinuim pe două trunchiuri firave de fagi aruncate peste apă, ne clătinăm odată cu ele, dar până la urmă ajungem cu bine pe celălat mal.
Nu ne mai rămăsese decât drumul până la cabană, destul de scurt. Dar ce folos, cabana era închisă !. Am pornit mai departe spre mânăstirea înfinţată de curând. Mai pe jos, mai cu maşina celui care chiar venise după noi, am ajuns cu bine. Au urmat clipe minunate, greu de uitat. Ospitalitatea călugăriţelor a fost deplină. Ne-au pus la disopziţie camere încălzite special pentru noi, confortabile cu grup sanitar aproape modern. Apoi masa călugărească de seară, servită în sală de mese strălucind de curăţenie şi de ce nu chiar un pic modernă. O ciorbă de salată dreasă cu ou şi smântână, o porţie de lapte covăsit cu mămăligă aburindă, ne-au fost de ajuns după oboseala zilei care trecuse. S-au dovedit călugăriţele tot aşa de binevoitoare şi a doua zi şi mânăstirea ridicată din nimic, cu biserica încă în construcţie, ne-a ajutat la odihna trupului şi sufletului.
Era soare mult şi vreme senină când am părăsit meleagurile Boiei şi cu toate neplăcerile îndurate, ne-am propus ca şi altă dată să mai umblăm prin locurile acestea neobişnuit de frumoase.
24-26.04.2009
Text: Dinu Boghez
Foto: Dinu Boghez
Un comentariu:
am citit pentru ca imi sunt dragi niste locuri prin care ai trecut tu... frumos
Trimiteți un comentariu